Un roman despre plecări, pierderi şi gol, scris cu tandreţe şi presărat cu surprize. O carte cu o structură circulară, închizând înăuntru un basm într-o mie de versuri.
Departe de oraşul natal, de familie şi de cel pe care încă îl iubeşte, Miranda Dortloft scrie un basm în rime. Proza densă care înconjoară această joacă imaginară, cocon al îndoielilor şi mărturisirilor, dezvăluie viaţa reală a Mirandei: din anii copilăriei petrecuţi în comunism, într-o familie mixtă, unde rege este contrastul, trecând prin povestea de dragoste, până în prezentul pustiit şi zdruncinat de depresie.
Primul roman al Veronicăi D. Niculescu îşi poartă cititorul printr-un labirint al oglinzilor deformante în care rătăcesc mână în mână o realitate şi o poveste, o prinţesă şi o femeie a zilelor noastre.
Veronica D. Niculescu este scriitor şi traducător. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008) şi Roşu, roşu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi cărţile-pereche Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu“ acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016), precum şi două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Polirom, 2009) şi Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator cultural). Antologie de proză scurtă a autoarei: Floribunda (TipoMoldova, 2012). A tradus peste douăzeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier.
Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei, o mulţime de flori adevărate şi câteva animale imaginare.
Spre văi de jad şi sălbăţie, de Veronica D. Niculescu (fragment în avanpremieră)
Ivan Gruzin a sunat la ușa domnului Teodorescu a doua zi după cea de-a doua curățenie generală, hotărât să accepte ceea ce tot căutase să-l convingă într-o vreme bătrânul, fost coleg bibliotecar – coleg însemnând cu mai bine de zece, poate chiar cincisprezece ani în urmă. Era primăvară, ținea într-o mână o sacoșă cu lapte, mere, napolitane și o sticlă de cola, nelipsită în vizitele acelor ani, în vreme ce în dreapta avea acel mic volum jerpelit și flenduros cules dintr-o tufă din fața blocului.
Când i-a deschis ușa, domnul Teodorescu a văzut un fost coleg care albise semnificativ de când nu-l mai întâlnise. Un înger: un posibil editor. Când i s-a deschis ușa, Ivan a văzut un gnom cu privire ageră înfundată într-un chip pământiu, care la prima vedere abia mai amintea de colegul văzut ultima oară, cu mai bine de cinci ani în urmă, un bătrân strivit sub pereții concavi ai propriului loc de trăit. Deși casa tocmai fusese golită de zeci de saci de lucruri presupus inutile, abia se putea respira. Fantoma bej și micșorată a lui Titus Teodorescu îl poftise în sufragerie, strângând volumașul la piept, indicând drumul cu un arcuș pe care îl folosea când se deplasa în jungla apartamentului, iar el îl urmase, încercând fără succes să nu dărâme nimic. Au parcurs holul îngustat de turnurile de cărți recuperate din stradă, pe care stăpânul casei nu apucase să le mai pună la loc, și au pătruns în sufrageria pe-al cărei covor șerpuia o cărare săpată într-un câmp de volume și saci, o vegetație care îți trecea de genunchi. Cărarea ducea spre peretele cu măsuța și cele două fotolii, iar de acolo se răsfira în două direcții: un braț spre balcon, unde se vedeau la ferestre alte teancuri de cărți, și un altul spre dormitor, unde Ivan n-avea să calce din prima zi și nici din a doua.
Au stat la masa aceea și-au povestit, adică domnul Teodorescu a povestit, și poate că totul a durat o oră, sau două, sau trei, cât și-au permis, poate că la sosire fusese dimineață și veniseră orele prânzului, sau poate că la sosire fusese după-amiază și veniseră orele serii, și probabil că a fost la mijloc și o cafea, și pesemne că ceștile cele mai bune s-au rostogolit vesele din vitrina lor prăfuită, dansând dansul vieții într-o mână de om, dans fără de care orice ceașcă e moartă – un vis foarte asemănător cu cel pe care-l au, în fond, paginile, florile de câmp, ba chiar și unii fluturi de noapte. Cei doi au bătut palma, iar a doua zi, de la capăt. Și iarăși povești, și iarăși o plasă cu una, cu alta, și doar două-trei teancuri de cărți mutate discret de pe cărare mai la perete, poate și-un sac, și poate iarăși ceșcuțe, aceleași sau altele, și iarăși bărbații au bătut palma, ceva mai ferm, și de data asta domnul Teodorescu, părând mai înalt, mai drept, mai vioi decât cu o zi înainte, și-a strâns în brațe colegul și a zis mâine, pe mâine a zis, ne vedem mâine a zis, și atunci ceva a pocnit, foarte vag, dar ceva în mod cert a pocnit, așa cum pocnește ceva într-o pasăre care saltă de pe creangă când dă să-și ia zborul după ce-a stat și-a tot stat și n-a știut dacă o să mai zboare vreodată – dacă există așa ceva, și trebuie să existe. Domnul Teodorescu era încântat.
Au urmat zile în care Ivan s-a dus acolo după-amiază de după-amiază și seară de seară, încă mai lucra ca bibliotecar, și tot ce-au făcut ei doi împreună în acele zile a fost să selecteze și să mute cărți, teancuri și turnuri de cărți, nu reașezând ceea ce stricaseră debarasatorii, ci construind totul într-un mod diferit, de la capăt, doi truditori săpând colo și înălțând dincolo pereții unui tunel bine meșteșugit, pornind de la capătul cel mai îndepărtat, de la capătul pătrat, fost rotund, adică din dormitorul proaspăt golit, unde-au dus la început tot ce era mai prețios, viețile, biografiile, volumele de opere, cărțile mari și cărțile mici, dar cărțile-cărți, cele fără de care simți că te-ai sufoca, așa cum simțise domnul Teodorescu pe bancă atunci când le spunea că-l omoară. Iar când pereții dormitorului s-au îngroșat și rotunjit într-atât de mult încât salteaua patului s-a plâns că o strânge, ah, mă strânge, mă strânge aici, mă strânge dincoace, atunci truditorii au continuat cu tunelul înspre hol, dar holul era prea mic, de aceea i se și zicea holul mic, și mai era acolo și o draperie tremurândă, peste care se deschidea protectoare ușa sufrageriei, iar pe alt perete era ușa spre baie, iar pe alt perete era chiar ușa dormitorului, iar atunci au sărit peste holul mic, care oricum chiar era un tunel, și construcția a continuat înspre sufragerie, iar aici loc, o, cât loc, ce de loc pentru cărți, așa că turnuri înalte între ușă și primul fotoliu, și între primul fotoliu și al doilea fotoliu, și între al doilea fotoliu și balcon, și între balcon și vitrină, și între vitrină și ușă, și pe peretele lung dintre ușa de la sufragerie și ușa de la holul care ducea spre dormitor, și apoi alte turnuri în fața primelor turnuri, acolo unde se putea, așa cum se putea, ceva mai scunde, tot mai groase și tot mai scunde, rezultând jumătăți și sferturi de piramide de cărți coborând dinspre pereți și mușcând din covor, și încă alte turnuri mai mici sus, pe vitrină, atenție la elefantul de sticlă!, și turnuri și în balcon, pe cutii și între cutii, iar holul de la intrare a rămas liber, cu excepția pantofilor și a hainelor din cuier, adică nimic altceva decât tocmai un hol, ceea ce holul acela nu mai fusese de mult.
Spre văi de jad şi sălbăţie, de Veronica D. Niculescu, Ed. Polirom, 2016, col. „Ego. Proză”
© foto din arhiva personală a autoarei
Scrie un comentariu