În ultimul an am avut ocazia să citesc și să răsfoiesc nenumărate cărți de știință foarte interesante de la Editura Publica. Din diferite domenii, de la istorie, la antropologie, științe umane, istorie culturală, științe naturale, unele chiar abordând mai multe domenii în cadrul aceluiași studiu, fiecare volum mi-a deschis perspective nebănuite asupra lumii în care trăim sau în care am trăit. Prima astfel de carte cu care am început anul a fost Dilema omnivorului. Patru feluri de mâncare: o istorie naturală, de Michael Pollan. Am citit cartea aproape pe nerăsuflate, apoi am discutat pe larg anumite părți din ea la seminarul pe care-l țin la Litere, am vorbit pe blog despre un scurt fragment care mi-a plăcut foarte mult și, tocmai pentru că mi se pare o apariție ce nu trebuie să treacă neobservată, mi-am făcut în sfârșit, timp să scriu puțin mai pe larg despre ea.
O investigație de tip jurnalistic de amploare, Dilema omnivorului vorbește pe larg despre felul în care am ajuns să ne hrănim așa cum o facem, despre industria alimentară de azi, despre cum am evoluat de-a lungul timpului ca specie din perspectiva hranei și a felului în care alegem să ne hrănim.
Întrebarea din miezul acestei cărți – De unde provine mâncarea mea? – nu putea fi mai simplă. Și totuși faptul că trebuie pusă trădează o mare complexitate. Această întrebare și această arte ar fi fost de neconceput acum o sută de ani, cel puțin pentru simplul motiv că oricine avea pe atunci o idee destul de clară despre sursa din care provine mâncarea sa, de vreme ce majoritatea oamenilor erau intim implicați în producția și prepararea ei sau cunoșteau pe cineva care era: patru din zece americani încă munceau în agricultură. Acum, atât de mult din ceea ce mâncăm este o cutie neagră. Dacă suntem curioși să aflăm ce se află înăuntru, trebuie să plătim un jurnalist de investigație care să o deschidă.
De la mâncarea industrială procesată și post-procesată, la mâncarea bio și organică, meniuri carnivore și meniuri vegane, ferme zootehnice moderne (și dezumanizarea presupusă de industrializarea alimentației; cum zice și Pollan, „cu cât oamenii știu mai multe despre ceea ce se întâmplă într-un abator, cu atât este posibil să consume mai puțină carne”), vânătoarea și culesul ca activități fundamental-umane, cartea trece prin toate felurile în care omul modern de azi și omul arhaic și-au dobândit hrana și, mai departe, ce spune asta despre noi ca specie și ca indivizi. Deși are la bază o documentare foarte serioasă și lungi cercetări făcute de-a lungul anilor, cartea este scrisă într-un stil jurnalistic, pe alocuri ușor ironic-amuzant, ce o face foarte ușor de citit.
Pe scurt, despre ce puteți găsi în carte: Pollan pornește de la una dintre cele mai de succes plante din ziua de astăzi și care, într-o formă sau alta, până la urmă ajunge în mai toate alimentele pe care le consumăm, și anume, porumbul, ajunge apoi în marile complexe zootehnice unde animalele sunt crescute doar pentru a fi sacrificate (iar peisajul descris este destul de indigest, ca să nu spun mai mult), după care ne duce, ca să ne liniștim puțin, într-o fermă în care totul, de la păsări, animale, plante, copaci și resturi (de la resturi alimentare până la excremente de animale și compost) sunt integrate într-un ciclu organic natural, încheind cu un capitol dedicat hranei obținute direct din natură, adică alimente vânate sau culese.
Conform Introducerii, punctul de plecare a fost ceea ce Pollan a numit „paradoxul american”: un popor foarte nesănătos, obsedat de ideea mâncării sănătoase. Acest lucru se referă la confuzia societății americane legată la dieta cea mai potrivită pentru o viață sănătoasă (și, eventual, o siluetă frumoasă), la inflația de sfaturi ale experților nutriționiști legate de proteine, carbohidrați, număr de calorii necesare la o masă etc., până la toate felurile de diete și cure la modă care propun schimbări radicale ale stilului alimentar și, totodată, de viață. Acest paradox e legat de Pollan și de faptul că Statele Unite sunt o națiune de imigranți și, totodată, o națiune tânără, ceea ce face dificilă găsirea unei tradiții alimentare – spre deosebire de ceea ce tot el numește „paradoxul francez”, și anume, „un popor care mănâncă substanțe demonstrabil toxice, precum foie gras și triple crème cheese”, dar car este mai suplu și mai sănătos (comparația nu se referă doar la francezi, ci prin extensie, la ceea ce se numește „dieta mediteraneeană”).
Această „confuzie” este și un comportament tipic lui homo sapiens și omnivorilor în general: în momentul când poți alege dintr-o grămadă de feluri de mâncare îți petreci foarte mult timp gândindu-te care este mâncarea potrivită pentru tine. Astfel de alegeri dificile nu sunt tipice speciilor care s-au specializat pe anumite tipuri de hrană (exemplul tipic este ursulețul koala care nu are nici un fel de dubii legate de hrana sa), ci doar omnivorilor. Însă, ca de obicei, orice adaptare își are beneficiile și slăbiciunile proprii. Koala este scutit de îndoieli legate de prânzul său, însă este scutit și de orice alt fel de îndoieli, rămânând în micul lui univers de făcut din frunze de eucalipt. În schimb, homo sapiens petrece, într-adevăr mult timp, căutându-și și alegându-și hrana, dar această diversitate este, totodată și unul dintre motivele succesului său ca specie, adaptabilității sale și, nu în ultimă măsură, al creierului său mare. Așadar, „spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești” implică nu doar răspunsul la ce ai mâncat la micul dejun și cel referitor la ce au mâncat strămoșii tăi și cum a ajuns la tine pe masă mâncarea pe care ai consumat-o.
Un mod de a gândi confuzia națională din America în ceea ce privește hrana este să o privim ca pe o răzbunare, aproape atavică, a dilemei omnivorului. Cornul abundenței din supermarketul american ne-a aruncat înapoi într-un peisaj alimentar năucitor, în care trebuie să ne îngrijoreze din nou faptul că unele dintre acele bucate aparent gustoase ar putea să ne ucidă. (Poate că nu la fel de rapid ca o ciupercă otrăvitoare, dar la fel de sigur.) Cu siguranță, extraordinara abundență de hrană din America de azi complică întreaga problemă a alegerii. În același timp, multe dintre instrumentele cu care, de-a lungul istoriei, oamenii au controlat dilema omnivorului s-au tocit aici – sau, pur și simplu au dat greș. Ca națiune relativ recentă, alcătuită din multe populații de imigranți, fiecare cu propria cultură gastronomică, americanii nu au avut niciodată o singură tradiție culinară, solidă și stabilă, care să îi călăuzească. (...)
...„problema omnivoră” ar explica multe, nu numai în ceea ce privește cum și ce mâncăm, dar și cine suntem ca specie. (...) Conceptul de dilemă a omnivorului ne ajută să descifrăm nu numai comportamentele simple de selecție a hranei de către animale, ci și mult mai complexele adaptări „bioculturale” ale primatelor (inclusiv oamenii), precum și o largă varietate de practici culturale altminteri enigmatice ale oamenilor, specie pentru care, după cum a spus Claude Lévi-Strauss într-o expresie celebră, hrana trebuie să fie „nu numai bună de mâncat, ci și bună de gândit”.
Dilema omnivorului se ivește ori de câte ori decidem dacă să ingerăm o ciupercă sălbatică, dar apare și în confruntările noastre mai puțin primordiale cu ceea ce este dubios comestibil: când analizăm afirmațiile nutriționale de pe cutiile din rafturile cu cereale; când ne alegem un regim de slăbire (nivel scăzut de grăsimi sau de carbohidrați?); când decidem dacă e cazul să încercăm noul chicken nugget, cu formula recent modificată de McDonald´s; când estimăm costurile și beneficiile alegerii de a cumpăra căpșune organice sau convenționale; când alegem să respectăm (ori să ignorăm) regulile cușer sau halal; sau atunci când stabilim dacă este sau nu etic justificabil să mâncăm carne – altfel spus, dacă o dietă carnivoră sau oricare altul dintre aceste lucruri sunt bune nu doar ca mâncăruri, ci și, în egală măsură, ca teme de gândire.
Din punct de vedere mental, dilema omnivorului a fost recreată în societatea modernă prin abundența de alimente de pe rafturi și prin agresivul marketing alimentar care urmărește să vândă și mai multă mâncare unei populații deja bine hrănite (remarca se referă la societatea americană, dar ar putea fi extinsă la o mare parte a populației mondiale, mai ales a civilizației occidentale). Dacă în timpurile arhaice omnivorul uman era pus în fața deciziei de a alege sau nu să mănânce o plantă sau un animal pe care nu-l mai întâlnise, acum noi suntem puși zilnic în fața alegerii de a mânca sau nu un nou produs alimentar procesat (uneori atât de procesat încât e greu de zis care a fost materia primă de la care s-a pornit). Aceste alegeri nu se referă doar la ceea ce mâncăm, ci și la felul cum mâncăm, iar un scurt fragment referitor la ceea ce înseamnă azi „cina americană în familie” mi se pare extrem de grăitor:
Succesul celor care se ocupă de marketingul produselor alimentare în exploatarea modelelor schimbătoare de nutriție și a modelor culinare costă scump. Reușita lor în a ne convinge să ne schimbăm întruna alimentația tinde să submineze diversele structuri sociale care înconjoară și stabilizează modul în care ne hrănim, instituții precum cina în familie, de exemplu, sau tabuurile care interzic gustările dintre mele, precum și consumul solitar de alimente. În căutarea lor neobosită de noi piețe, companiile alimentare (cu un ajutor esențial din partea cuptorului cu microunde, care transformă „gătitul” într-un lucru pe care îl pot face și copiii), au înlăturat domnia Mămicii asupra meniului american prin vânzarea produselor oricărui grup demografic imaginabil – și îndeosebi copiilor.
Un vicepreședinte de marketing de la General Mills mi-a zugrăvit odată un tablou al stării actuale a cinei americane în familie, realizat grație unor camere video, pentru care antropologii consultanți ai companiei au plătit diverse familii ca să le permită să le instaleze deasupra meselor din bucătărie și sufragerie. Mami, sentimentală, poate, cu gândul la cinele din copilăria sa, încă gătește un fel de mâncare și o salată pe are, de obicei, sfârșește prin a le mânca ea însăși. În acest timp, copiii și Tati, dacă este prin preajmă, își aleg fiecare altceva pentru sine, fiindcă Tati ține regim de carbohidrați, adolescentul devine vegetarian, iar fetița de opt anișori înfulecă o porție strictă de pizza, cu care psihiatrul spune că este cel mai bine să se răsfețe (altminteri, va căpăta tulburări de alimentație mai târziu în viață). Așadar, cam într-o jumătate de oră, fiecare membru al familiei dă o raită prin bucătărie, scoate o singură porție din frigider și o pune în cuptorul cu microunde. (Multe dintre aceste gustări au fost util proiectate să fie „gătite” în siguranță de un copil de opt ani). După bipul cuptorului cu microunde, fiecare mesean își duce mâncare la masa din sufragerie, unde se poate intersecta sau nu cu un alt membru al familiei, stând împreună la masă câteva minute. Familiile care mănâncă astfel se numără printre cei 47% dintre americanii care declară în sondaje că încă mai iau masa în familie în fiecare seară.
Și, puțin mai încolo, o legătură între dilema omnivorului și traiul în societatea de consum de azi:
Prin urmare, ca specie, ne găsim aproape de unde am plecat: omnivori neliniștiți, străduindu-se din nou să afle ce este înțelept să mănânce. În loc să ne bizuim pe știința acumulată de bucătăria tradițională sau măcar pe înțelepciunea simțurilor noastre, ne bazăm pe opinia experților, pe publicitate, pe piramide trofice guvernamentale și pe cărți de dietă și avem încredere că știința va alege pentru noi ceea ce odinioară cultura a făcut-o cu ceva mai mare succes. De asta a fost în stare geniul capitalismului, să recreeze în supermarketul modern sau în restaurantul fast-food ceva înrudit cu o stare naturală, aruncându-ne înapoi într-un peisaj năucitor și periculos din punct de vedere nutrițional, din nou învăluit de umbra deasă a dilemei omnivorului.
Dilema omnivorului studiază cu precădere un anumit spațiu alimentar contemporan, și anume cel specific societății americane. Câmpurile de porumb, fermele zootehnice și magazinele studiate sunt cele din Statele Unite de azi. Studiul este revelator pentru societatea contemporană de azi, însă nu poate fi generalizat decât cu anumite limite. Iar acest lucru te face să-ți dai seama, citind, că, cu toate tarele și neregulile din societatea română contemporană, încă reușim să mâncăm destul de bine, ceea ce nu e puțin lucru, și poate ar trebui să apreciem mai mult acest privilegiu. Este un lucru pe care l-au experimentat, cu siguranță, mulți dintre noi în timpul călătoriilor: cu cât mergi mai mult spre Vest (pornind din România, evident), calitatea alimentelor scade, deși oferta este tot mai diversă și mai atractivă. Așa că, data viitoare când mergeți să cumpărați de mâncare poate ajungeți la piață, în loc de supermarket, măcar pentru legume și fructe, lapte sau carne.
Sunt multe subiectele pe care le deschide această carte și care ar merita discutate. În rândurile de mai sus sunt doar câteva dintre temele abordate, însă adevărul este că aproape fiecare pagină poate deschide o discuție interesantă și te poate pune pe gânduri. Eu vă recomand să citiți Dilema omnivorului, în mod sigur vă va face să vedeți cu alți ochi alimentele pe care alegeți să le mâncați (sau să le gândiți) de acum înainte. În plus, acest gen de cercetare are implicații mai profunde, implicații care vizează însăși modul nostru de a fi în lume, modul nostru de a fi ca specie, și care sunt foarte la modă în numeroase studii recente (vezi succesul volumului Sapiens, asupra căruia voi scrie pe larg în curând). Voi reveni în articole viitoare la astfel de cercetări; eu, una, mă bucur foarte mult de toată această literatură de specialitate și de nașterea interesului pentru condiția și specificitatea umană.
Scrie un comentariu