„Un an de odihnă și relaxare”, de Ottessa Moshfegh (fragment)

Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?

Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.

„Într-o proză precisă, seacă, lipsită de podoabe, care amintește de structura ritmică a lui Joan Didion și de candoarea lucidă a lui Mary Gaitskill, Moshfegh prezintă viața interioară fără noimă a unei eroine narcisiste, care în același timp se urăște pe sine și e ostentativă... Un an de odihnă și relaxare e o comedie neagră urbană convingătoare, o satiră pătrunzătoare, plămădită din pasaje de o sobrietate morbidă, ca un fel de amestec pervers dintre Totul despre sex și Recviem pentru un vis.” (Joyce Carol Oates, The New York Review of Books)

„Un triumf straniu și înviorător... Moshfegh scrie cu o inteligență singulară și cu o claritate care, luată de una singură, ar fi mai mult decât îndeajuns. Însă forța cumulată a narațiunii ei este o adevărată revelație: tristă, amuzantă, uluitoare și de neuitat.” (Entertainment Weekly)

Un an de odihnă și relaxare, de Ottessa Moshfegh (fragment)

Nu pot să fac legătura cu vreun eveniment care să fi dus la decizia mea de a hiberna. La început, pur și simplu am vrut niște sedative care să‑mi alunge gândurile, din moment ce asaltul lor constant făcea să‑mi fie greu să nu detest totul, fie oameni, fie lucruri. M‑am gândit că viața ar fi mult mai ușor de suportat dacă creierul meu ar lăsa‑o mai moale cu dezaprobarea lumii din jur. Am început să mă întâlnesc cu dr. Tuttle în ianuarie 2000. A început destul de inofensiv: eram bolnavă de nefericire și neliniște, doream să scap din închisoarea minții și a trupului meu. Dr. Tuttle mi‑a confirmat că nu era nimic neobișnuit. Nu era o doctoriță foarte bună. I‑am găsit numele în cartea de telefon.
– M‑ați prins într‑un moment potrivit, mi‑a zis ea prima oară când am sunat. Tocmai am terminat de clătit vasele. Unde ați găsit numărul meu?
– În Pagini Aurii.
Vreau să cred că am ales‑o pe dr. Tuttle la întâmplare, că a fost ceva legat de soartă în relația noastră, o atingere divină într‑un fel, dar, ca să fiu sinceră, a fost singurul psihiatru care a răspuns la telefon la unsprezece noaptea într‑o zi de marți. Lăsasem o grămadă de mesaje pe robotul telefonic până când a răspuns dr. Tuttle.
– Cel mai mare pericol pentru creier sunt toate cuptoarele astea cu microunde, mi‑a explicat în acea noapte la telefon. Microundele, undele radio. Sunt turnuri de telefonie mobilă care ne atacă cu cine știe ce fel de frecvențe. Dar nu mă pricep eu la asta. Eu sunt specializată în boli mintale. Lucrezi pentru poliție? m‑a întrebat ea.
– Nu, lucrez pentru un dealer de artă, la o galerie din Chelsea.
– Ești de la FBI?
– Nu.
– CIA?
– Nu, de ce?
– Sunt nevoită să pun întrebările astea. Ești de la DEA? FDA? NICB? NHCAA? Ești vreun detectiv particular angajat de o entitate privată sau guvernamentală? Lucrezi la vreo companie de asigurări medicale? Ești traficantă de droguri? Dependentă de droguri? Ești medic clinician? Studentă la medicină? Vrei medicamente pentru vreun iubit sau șef abuziv? NASA?
– Cred că am insomnie. Asta e problema mea principală.
– Probabil că ești și dependentă de cofeină, am dreptate?
– Nu știu.
– Ai face bine să o bei în continuare. Dacă renunți acum, o să înnebunești. Insomniacii adevărați suferă de halucinații, pierd noțiunea timpului și de regulă au o memorie foarte proastă. În felul acesta, viața poate deveni destul de complicată. Ți se pare că despre asta e vorba?
– Câteodată mă simt ca și cum aș fi moartă, i‑am spus, și urăsc pe toată lumea. Se pune la socoteală?
– Ah, da. Evident că se pune. Sunt sigură că te pot
ajuta. Dar să știi că le cer pacienților noi să vină pentru o consultație de cincisprezece minute ca să fiu sigură de ne vom potrivi. Gratis. Și îți recomand să începi să‑ți faci notițe care să‑ți amintească de întâlnirile noastre. Condiția mea este să fiu înștiințată cu douăzeci și patru de ore înainte în caz de anulare. Știi de post‑it‑uri? Cumpără‑ți câteva. Sunt niște acorduri pe care va trebui să le semnezi, niște contracte. Acum notează ce‑ți spun.
Dr. Tuttle mi‑a spus să mă prezint a doua zi la ora nouă dimineața.
Biroul era acasă la ea, într‑o clădire cu apartamente de pe Thirteenth Street, lângă Union Square. Sala de așteptare era întunecoasă, cu un salon lambrisat plin de mobilă contrafăcută în stil victorian, jucării pentru pisici, vase cu potpuriu, lumânări violete, ghirlande de imortele și teancuri de reviste vechi National Geographic. Baia era ticsită cu plante artificiale și pene de păun. Pe chiuvetă, lângă o bucată mare și crăpată de săpun liliachiu, era un bol din lemn plin cu alune într‑o scoică abalone. Asta m‑a nedumerit. Își ascunsese toate produsele de toaletă într‑un coș mare din răchită în dulăpiorul de sub chiuvetă. Folosea diverse pudre antifungice, o cremă cu steroizi pe bază de prescripție medicală, șampon, săpun, loțiuni care miroseau toate a levănțică și a violete. Pastă de dinți din chimen dulce. Apa de gură era luată pe rețetă. Am încercat‑o și avea gust de ocean.
Prima oară când am întâlnit‑o pe dr. Tuttle, purta un guler cervical din burete din cauza unui „accident cu taxiul“ și ținea în brațe o pisică obeză pe care mi‑a prezentat‑o ca pe „cea mai în vârstă“. A arătat cu degetul către plicurile galbene din sala de așteptare.
– Când ajungi aici, să‑ți scrii numele pe un plic și să bagi banii înăuntru. Plata se faci aici, a zis ea ciocănind într‑o cutie din lemn de pe biroul din cabinetul ei.
Era genul de cutie care se găsea în biserici pentru donațiile pentru lumânări. Canapeaua din cabinet era plină cu păr de pisică, iar la unul din capete erau îngrămădite păpuși miniaturale vechi din porțelan cu fețele ciobite. Pe birou erau vreo șase batoane din cereale pe jumătate mâncate și o grămadă de caserole pline cu struguri și cu pepene deja tăiat, un calculator din timpuri imemoriale și mai multe reviste National Geographic.
– Ce te aduce pe aici? m‑a întrebat ea. Depresie?
Deja scosese de undeva un rețetar.
Aveam de gând să mint. Mă gândisem destul de mult la asta. I‑am spus că de șase luni aveam probleme cu somnul, apoi m‑am plâns că mă simțeam deznădăjduită și temătoare când eram în societate. Dar în timp ce îmi recitam discursul pregătit, mi‑am dat seama că era într‑un fel adevărat. Nu eram insomniacă, dar eram nefericită. Posibilitatea de a mă plânge doamnei dr. Tuttle era ciudat de plăcută.
– Vreau sedative, măcar asta știu, i‑am spus direct. Și vreau ceva care să anuleze nevoia mea de a socializa. Sunt la capătul puterilor, i‑am zis. Sunt orfană, pe lângă toate astea. Cred că sufăr de sindrom posttraumatic. Mama s‑a sinucis.
– Cum? m‑a întrebat dr. Tuttle.
– Și‑a tăiat venele, am mințit eu.
– E bine de știut.
Părul ei era roșcat și creț. Gulerul din burete pe care îl purta avea niște pete care păreau să fie de la cafea sau de la mâncare și îi împingea pielea de la gât înspre bărbie. Fața îi aducea cu cea a unui copoi de vânătoare, plină de pliuri și lăsată, iar ochii îi erau adânciți și ascunși sub o pereche de ochelari mici cu rame subțiri și cu lentile fund de sifon. Nu am reușit niciodată să‑i văd foarte bine ochii doamnei doctor Tuttle. Mă gândesc că avea o privire de om nebun, cu ochi negri și lucioși, ca de corb. Stiloul lung pe care îl folosea era violet și avea o pană violetă la capăt.
– Ambii părinți mi‑au murit când eram în facultate, am continuat eu. Cu puțini ani în urmă.
Pentru o clipă părea că mă studiază atent, cu o expresie goală și fără să respire. Apoi a revenit la micul ei rețetar.
– Mă am foarte bine cu cei de la asigurări, a spus pe un ton firesc. Știu cum să mă raportez la micile lor jocuri. Apuci să dormi vreun pic?
– Cu greu, i‑am răspuns.
– Visezi?
– Am numai coșmaruri.
– M‑am gândit eu. Somnul e cheia. Majoritatea oamenilor au nevoie de peste paisprezece ore sau cam așa. Epoca modernă ne‑a obligat să trăim nenatural. Ocupați, ocupați, ocupați. Pe drumuri, pe drumuri, pe drumuri. Probabil că muncești prea mult.
A mâzgălit ceva pe rețetar.
– Veselie, a zis ea. Îmi place mai mult decât bucurie. Fericire nu e un cuvânt pe care îmi place să‑l folosesc în acest cabinet. E mult prea limitativ, fericire. Ar trebui să știi că sunt genul de om care apreciază subtilitățile experienței umane. Evident, să fii foarte bine odihnit este o precondiție. Știi ce înseamnă veselie? V‑E‑S‑E‑L‑I‑E?
– Dap. Ca în Casa veseliei, i‑am zis eu.
– O poveste tristă, mi‑a zis dr. Tuttle.
– Nu am citit‑o.
– Mai bine.
– Am citit Vârsta inocenței.
– Deci ești educată.
– Am fost la Columbia.
– Asta mă ajută pe mine, dar pe tine nu te ajută cu nimic în starea în care ești. Educația este direct proporțională cu anxietatea, după cum știi deja, având în vedere că ai fost la Columbia. Cum te descurci cu mâncarea? La ore fixe? Ceva restricții alimentare? Când ai intrat aici, m‑am gândit la Farrah Fawcett sau Faye Dunaway. Există vreo legătură? Aș spune că ești cât, cu nouă kilograme sub indicele ideal Quetelet?
– Cred că pofta de mâncare mi‑ar reveni dacă aș putea să dorm, i‑am zis.
Era o minciună. Dormeam deja mai mult de douăsprezece ore, de la opt la opt. Speram să primesc medicamente care să mă ajute să dorm tot weekendul.
– S‑a demonstrat că meditația zilnică poate trata insomnia la șobolani. Nu sunt o persoană religioasă, dar ai putea să încerci să treci pe la o biserică sau pe la o sinagogă ca să ceri sfaturi cu privire la pacea interioară. Quakerii par niște oameni rezonabili. Dar să ai grijă cu sectele astea. De obicei sunt doar capcane pentru subjugarea femeilor tinere. Ești activă sexual?
– Nu prea, i‑am zis.
– Locuiești pe lângă vreo centrală nucleară? Pe lângă echipamente de înaltă tensiune?
– Stau pe Upper East Side.
– Iei metroul?
În acea perioadă luam metroul în fiecare zi ca să ajung la slujbă.
– O mulțime de boli mintale se transmit în spații publice închise. Simt că mintea ta pare să fie prea permeabilă. Ai vreun hobby?
– Mă uit la filme.
– Un lucru destul de distractiv.
– Cum i‑au făcut pe șobolani să mediteze? am întrebat‑o.
– Ai observat că rozătoarele se înmulțesc în captivitate? Părinții își mănâncă propriii copii. Acum, nu avem dreptul să‑i demonizăm. O fac din compasiune. Pentru binele speciei. Vreo alergie?
– La căpșune.
Cu asta, dr. Tuttle a așezat stiloul și s‑a uitat pierdută în spațiu.
– Unii șoareci, a spus ea după un timp, probabil că merită să fie demonizați. Unii anume. A ridicat din nou stiloul cu un gest care a făcut să fluture penele violet. Din clipa în care începem să generalizăm, renunțăm la dreptul de a ne guverna pe noi înșine. Sper că poți să mă urmărești. Șobolanii sunt extrem de loiali planetei. Încearcă astea, mi‑a zis ea în timp ce îmi înmâna o foaie cu prescripții. Nu le cumpăra pe toate deodată. Trebuie să le decalăm în așa fel încât să nu atragem atenția. S‑a ridicat greoi și a deschis dulapul din lemn plin de mostre, apoi a aruncat câteva tuburi cu medicamente pe birou.
– O să‑ți dau o pungă din hârtie pentru discreție. Prima oară să cumperi rețeta de Lithium și Haldol. În cazul tău, e bine să începi în forță. În felul acesta, dacă după aceea va fi nevoie să încercăm și chestii mai ciudate, nu o să fie o surpriză pentru compania ta de asigurări.
Nu pot s‑o învinovățesc pe dr. Tuttle pentru sfaturile ei groaznice. Până la urmă, eu sunt cea care a ales să fie pacienta ei. Mi‑a dat tot ce i‑am cerut, iar eu am apreciat‑o pentru asta. Sunt sigură că mai erau mulți ca ea peste tot, dar ușurința cu care am dat de ea și alinarea imediată pe care mi‑au oferit‑o medicamentele prescrise m‑au făcut să cred că dădusem peste un șaman al industriei farmaceutice, un mag, un vrăjitor, un înțelept. Câteodată mă întrebam dacă dr. Tuttle era cu adevărat reală. Dacă era un produs al imaginației mele, mi se părea amuzant faptul că o alesesem pe ea, în locul cuiva care aducea mai mult cu unul dintre eroii mei – bunăoară pe Whoopi Goldberg.
– Sună la 112 dacă se întâmplă ceva rău, mi‑a zis ea. Folosește‑te de rațiune atunci când simți că poți. E imposibil să știi în ce fel o să te afecteze medicamentele astea.
La început, căutam pe internet toate pastilele noi pe care mi le dădea și încercam să aflu cât de mult era posibil să dorm într‑o zi. Dar să citesc despre un medicament îi lua din magie. Făcea somnul să pară trivial, doar alt mecanism fiziologic al organismului, precum strănutul sau căcatul sau îndoirea articulațiilor. „Avertismentele pentru efecte secundare” de pe internet mă descurajau, iar temerile provocate de ele îmi amplificau volumul gândurilor, lucru care era exact opusul a ceea ce sperasem eu că o să facă pilulele. Așa că luam chestii ca Neuroproxin, Maxiphenphen, Valdignore, Silencior și le mai amestecam din când în când, deși în majoritatea cazurilor luam somnifere în doze mari și le completam cu Seconols sau Nembutal când eram nervoasă, cu Valium sau Librium când mi se părea că eram tristă și cu Placidyl sau Noctecs sau Miltowns atunci când mă simțeam singură.
În câteva săptămâni acumulasem o impresionantă colecție de psihofarmaceutice. Fiecare etichetă era însemnată cu un ochi adormit, cu un craniu și oase. „A nu se administra în timpul sarcinii.” „A se administra cu mâncare sau lapte.” „A se păstra la loc uscat.” „Poate provoca somnolență.” „Poate provoca amețeli.” „A nu se lua cu aspirină.” „A nu se fărâmița.” „A nu se mesteca.” Orice persoană normală ar fi fost îngrijorată din cauza efectelor pe care aceste medicamente le puteau avea asupra sănătății. Nu eram întru totul naivă cu privire la pericolele posibile. Tatăl meu fusese mâncat de viu de cancer. O văzusem pe mama în spital plină de tuburi, în moarte cerebrală. În liceu, pierdusem o prietenă din copilărie din cauza insuficienței renale, după ce luase paracetamol combinat cu DayQuil. Viața era fragilă și trecătoare și trebuia să ai foarte mare grijă, asta era clar, dar aveam de gând să risc să mor dacă asta însemna că puteam să dorm toată ziua și în felul acesta să devin un om complet nou. Iar eu am ajuns la concluzia că eram destul de inteligentă ca să știu de la început dacă pilulele aveau să mă omoare. O să încep să am coșmaruri ca un fel de premoniții înainte ca asta să se întâmple, înainte ca inima mea să cedeze sau creierul să‑mi explodeze sau să am hemoragii sau înainte să mă arunc de la etajul șapte al apartamentului meu. Aveam încredere că totul o să fie bine atât timp cât puteam să dorm toată ziua.

Un an de odihnă și relaxare, de Ottessa Moshfegh, Editura Litera, 2020, trad. Călin-Andrei Popa, col. „Clasici contemporani Litera”