„Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, de Cosmin Leucuța (fragment)

„Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, de Cosmin Leucuța (fragment)

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — Bogdan Răileanu

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

COSMIN LEUCUȚA (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.

 

Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, de Cosmin Leucuța (fragment)

 

Petronela se apleacă și soarbe din cafeaua din fața ei. Își aprinde și ea o altă țigară. Stăm în liniște și privim strada. Câțiva porumbei cu trupurile uleioase și priviri fixe, hrăniți constant cu resturi de la fast-foodul din apropiere, gurluie lânga masa noastră. Strada e aproape pustie, dar din depărtare se apropie două femei de o vârstă incertă, îmbrăcate în straturi de haine murdare, cu fustele plisate. Una a luat-o înainte, ținând de mână doi copii la fel de murdari care se zbenguie cu încheieturile captive în pumnii ei. În urmă, cealaltă femeie cară un sac imens, iar lângă ea observ un al treilea copil. Se oprește din loc în loc să-și tragă suflarea, povara trebuie să fie absolut titanică și pierde treptat apropierea de ceilalți. În dreptul nostru, lasă sacul să cadă pe trotuar, își trage nasul și-și aranjează baticul, apoi țipă după cealaltă femeie:
— Lenuțo! Tu, pizdă, stai ș-așteaptă-mă! N-auzi?!
Copilul o trage de mânecă și îi cere ceva, dar ea își smucește brațul și-l ceartă. Copilul îi răspunde pe un ton obraznic și femeia îl articulează scurt și eficient după ceafă. Apoi saltă din nou sacul în spinare și merge mai departe. Copilul o urmează cu o mutră supărată, frecându-și zona altoită.
Petronela își întoarce privirea spre mine:
— Uite de-asta nu-mi fac nici copii.
— Eh… „de-asta“.
— Ce?
— Petro, lasă vrăjeala!
— Ce vrăjeală?
Observ că mi s-au dezlegat șireturile și m-aplec să mi le leg, dar mă fulgeră o durere.
— Au!
Mă îndrept în scaun.
— Ce ai pățit?
— Cred că mi-am futut spatele aseară.
— Făcând ce?
— Yoga.
Ridică sprâncenele:
— Faci yoga? De când?
— Acu vreo 10 ani am început și mai fac, mai întrerup, când-cum.
— Și io fac.
— Să mori tu?
— Da, mă.
— Ce fel de yoga?
— Yoga-yoga… există mai multe feluri?
— Cred că da. Și ce fel de mișcări faci?
— Salutul soarelui și încă vreo câteva, dar nu mai știu cum le zice.
— Sun Salutation, Vinyāsa, Downward Dog, Standing Side-Stretch, Warrior One, Two, Reverse Warrior, Triangle Pose, Reverse Triangle Pose, Warrior Three.
— Wow, cineva și-o făcut temele serios!
— Păi na… Am un program de Yoga X de 90 de minute și fac din el. La un moment dat ajunsesem să fac vreo 70 de minute încontinuu, dar acolo a fost punctul meu de oprire. De obicei pe la minutul 50 începe să-mi treacă viața prin fața ochilor.
— Bă, e totuși destul de bine. Eu fac vreo 15-20 de minute de stretching.
— Păi na, crezi că trupul ăsta de zeu de cioco se întreține singur, ca o mămică divorțată?
Petro râde.
— De fapt, ar putea să se întrețină, dacă n-aș ingera zilnic destul zahăr cât să bag în comă un rinocer.
— De ce mânci atâta zahăr?
— Păi na, am și eu traumele mele. Îs adânci și trebuie umplute cu ceva.
— Ce traume ai tu?
— Dracu’ știe, traume de tot felul.
— Adevăru-i că suntem plini de ele.
— Mda. Tu știi că cunosc oameni care au prunci de grădiniță pe care-i duc la psiholog?
— De ce?
— Naiba știe, au anxietăți și tot felul de căcaturi.
— Ce dracu’ de anxietăți are un copil de grădiniță?
— Bă, nu știu, dar de când cu popularizarea studiilor psihologice, e foarte la modă să mergi la terapie și să fii în contact cu tine însuți, să încerci să înțelegi ce nu merge și mai ales de ce nu merge.
— Mindfulness.
— Eeexact asta urma să zic și eu!
— Bă, adevărul e că tot ce facem, felul în care reacționăm la anumite chestii, totul vine din subconștient și numa dracu’ știe ce mizerii zac pe-acolo. Orice chestie nașpa neconștientizată la timp și netratată la timp se duce acolo și se agață de rotițele noastre și dacă-i prea mult jeg, rotițele alea se blochează la un moment dat și atunci ai dat de dracu’. Eu cam așa am înțeles toată treaba.
— Cam așa, da.
— Și e pe bune. Dar, faza e că multora le place sistemul ăsta doar atâta timp cât vina originală nu e pe capul lor. Știi? Adică, mergi la terapeut și aproape mereu o să-ți zică că ai fost abuzat emoțional sau fizic în copilărie sau tinerețe, dar de către altcineva, știi? Adică, tu poți fi fucked up acuma, vina nu-i a ta, ci a altcuiva, în trecut. Și stai să-ți zic o fază, că are mega-legătură. M-am și certat cu Alex zilele trecute, că zicea că nu poate să aibă încredere în mine.
— După 6 ani?
— Da, că cică îl mint.
— Cum îl minți?
— Eh, nimic major, îs minciuni albe.
Mă dau ușor înapoi:
— Scuză-mă că trăiesc, da’ ce-s alea minciuni albe?
— N-ai auzit nicidată de minciuni albe?
— Nț.
— Sigur ai auzit, dar n-ai știut că-i vorba de așa ceva. Îs minciuni d-alea fără impact, de exemplu, am fost la cumpărături și mi-a zis să iau o sticlă de vin, dar am uitat și când m-a întrebat de ce n-am luat i-am zis că nu aveau vinul care îi place lui. Știi? Adică, este o minciună, nu dezbatem asta, dar e o minciună cu impact minim. Omu’ n-o să moară dacă nu bea azi vinul ăla, se poate cumpăra unul a doua zi și gata, nu e tragedie. Mna, asta-i o minciună albă.
— Și tu îl minți așa, alb, pe Alex? Des?
— Ei, nu des, dar se-ntâmplă, da. Și zice că de aia nu poate avea încredere în mine.
— De ce nu-i zici adevărul?
— Pentru că are o atitudine de căcat atunci când chiar sunt sinceră cu el. Adică, dacă i-aș spune că am uitat să cumpăr vinul ăla futut, mereu lucrurile spiralează într-o ceartă. Nu-i în stare să lase lucrurile astea minore să treacă fără scandal. În mod normal n-aș avea nici o problemă să recunosc că am greșit și de multe ori o fac. N-am nici o problemă să îmi asum responsabilitatea, asta e, frate, am greșit, sunt om, ce pula mea? Dar dacă pot evita discuții nașpa și mai ales inutile, dacă pot evita să fiu certată o oră și făcută să mă simt ca pula pentru că, vezi doamne, am uitat să cumpăr ceva irelevant, da, o să spun o minciună. N-am nici timp și nici nervi de consumat pe discuții d-astea, știi? Și faza complet ironică e că Alex e foarte aplecat spre chestii d-astea de mindfulness, mereu îl interesează originea unei probleme sufletești, mereu caută să înțeleagă ce și cum, dar când i-am zis că sursa pentru comportamentul meu nașpa e, de fapt, comportamentul lui nașpa, acolo s-a blocat. Acolo i-a dat cu virgulă.
Râdem.
— Mda.
— Păi da. Și-atunci degeaba ai toate uneltele astea ca să-ți repari sufletul dacă-n final le folosești aiurea.
Contemplăm cuvintele astea în liniște, apoi zic:
— Bă, Petro, tu ești fericită?
— Adică?
— Adică, ce nu înțelegi: ești fericită?
Stă și se gândește.
— Uneori. Adică, nu știu, e cineva fericit? Cu adevărat? Ce înseamnă asta, să fii fericit?
— Nu știu, să faci ce vrei. Ce îți place.
— Ce te împlinește, completează ea.
— Așa. Cred că asta. Ce faci să fii fericită?
Mă privește ca pe un tâmpit.
— Nu știu, man, mă uit la TV. Beau un vin bun. Îl pun pe Alex să mă lingă-n cur. Merg la masaj, d-astea.

 

Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, de Cosmin Leucuța, Ed. Humanitas, 2024, colecția „Scriitori români contemporani”.
 

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter