Blues în țara viselor păsărilor

Despre incredibila ușurătate a iubirii și a altor lucruri serioase... 

Cu toate acestea muzica începu să o legene pe Mașa, să o ducă, să o învârtă, o aduse în brațele lui Vladik, el își apropie fața (absolut nouă și sinceră) de cea a Mașei, obraz lângă obraz, așa se dansează blues, swing, Mașa era însă o fetiță, iar Vladik era un prinț înalt cu picioare lungi, dar își coborî obrazul său ca să atingă obrazul palid al Mașei, bretonul ei și ochii uriași negri care erau nemișcați, ca de păpușă, literalmente holbați (Mașa nu putea să facă nimic) și pe Vladik, probabil, tocmai asta îl interesa și o privi pe Mașa drept în ochi, așa cum se răsucea uneori și se uita la Mașa, stându-i pe genunchi, motanul ei, se întoarce și se uită, parcă neputându-și crede ochilor.

Vladik, cât dură examinarea, chiar se îndepărtă puțin, o privi de la distanță în ochi și văzu probabil ceva, după care tot ce trebuia era să fugi, cum se vede, sau să rămâi alături pentru totdeauna de acești ochi.

Vladik a ales prima variantă, nedorind nimic veșnic, serios, el, probabil, voia să plutească prin viață ușor, rupând florile crinilor și nuferilor pe care-i întâlnea peste tot. Să alunece veșnic prin țara viselor păsărilor. Doar are totul în față! Adică Vladik se îndepărtă imediat ce se încheie acest blues, celebra „țară a păsărilor”, și trecu mai departe cu ceafa sa puternică, cârlionțată, cu umerii extrem de lați, cu mutrișoara sa de copil, undeva, acolo, în țara viselor, printre pajiștile pline de flori, cât mai departe..

Mașa îi petrecu cu privirea toate permutările, fiecare dans, dar deja în liniște, nu mai lumină cu razele sale, nu se mai încordă, nu-l mai conduse. Mai mult, era și nedumerită: cum așa, când dansaseră nu fusese nici un pic de nefericire.

Mâini obișnuite, un sacou cenușiu cu un miros persistent de lână încălzită, asudată, mărul-lui-Adam deasupra gulerului făcut, obrazul lucios, rumen, ochișorii strălucitori. Când se apropiase de ea, minunea devenise un simplu om necunoscut, asta e tot. A plecat – s-a transformat din nou în iubire.

Era, probabil, un model care mai apoi se va repeta în viață nu o dată – ceea ce se duce în țara viselor păsărilor, ceea ce părăsește, nu e accesibil, devine o vrajă. Dar imediat ce din ceața ușoară se strecoară o mutră simplă, puternică, apar mărul lui Adam, sacoul, gulerul, se apropie proza asta, cucuiele vieții, visul acesta se evaporă destul de ușor, adio, țară a păsărilor. /…/

Sunt lucruri serioase, iar aici e vorba de vise din ținutul păsărilor, despre un dans nou în doi, într-o sală înăbușitoare și întunecoasă în mijlocul unei mulțimi sărbătorești, când, obraz lângă obraz, inimă lângă inimă, unul se apleacă, celălalt se ridică pe vârfuri, și ochii luminoși se îneacă în cei negri, buzele spun ceva extrem de aproape… Cântecul de leagăn presupune un prunc, dar deasupra visului de copil păsările au venit deja, dormi, ținut al păsărilor, dormi, nu există acea pajiște selenară pentru copiii frumoși ai Mașei și ai lui Vladik, copiii nu s-au născut, gata, nani, nani.

Ludmila Petrușevskaia, Povești de dragoste (Cântec de leagăn pentru Patria Păsărilor)