Fotograful Curții Regale de Simona Antonescu a fost una din acele (rare) cărți care m-a cucerit de la primele rânduri. Am citit primele pagini cu surprindere și încântare, cu un zâmbet tot mai mare lățindu-mi-se pe față, cu opriri dese ca să-mi vină inima la loc și cu două dorințe contradictorii: să o citesc pe toată deodată și să zăbovesc cât mai mult timp pe fiecare pagină.

Pregătirea cafelei de dimineață nu putea fi lăsată pe mâna bucătăresei – o moldoveancă plinuță, trecută de vârsta a doua, care râdea cu poftă din orice, sprijinindu-și linguroaiele din lemn de burta care se cutremura toată în asemenea momente. Cafeaua ar fi împrumutat din aroma de pământ a bucătăresei, aromă sănătoasă, de altfel, dar nepotrivită cu cea a licorii celei simandicoase.
Nu putea fi lăsată nici pe mâna fetei în casă, un copil de sași dintr-un târg din răsăritul țării, primit de doamna și stăpâna casei în serviciul dumneaei mai mult de dragul rubedeniei de nație decât din nevoia unei fete în casă. Doamna Mayer – săsoaică și dânsa – își închipuia cum firea ușuratică și nestatornică de vrăbiuță obraznică a acestei slujnicuțe ar contamina prețioasa cafea, și numai gândul acesta o făcea să strâmbe din nasul cu tăietură dreaptă.
Nu găsea nici o vină bucătăresei și nici fetei în casă că sunt așa cum sunt. Credea cu convingere că fiecare este lăsat de Bunul Dumnezeu pe pământ conform unui plan căruia nu avem noi a-i căuta pricină. Dacă Dumnezeu o plăcea pe bucătăreasa din casa ei așa, plinuuță și cu râsul bărbătesc, dacă așa avea nevoie de ea pe lume, atunci doamnei Mayer îi era suficient.
Nu păcătuia punând la îndoială voia Domnului, dar pregătea singură, cu mâna ei, cafeaua de dimineață. Pentru domnul Mayer o cană mare, cu adevărat de stăpân, pentru ea însăși o ceșcuță mai mică din porțelan de Bavaria cu buza aurită discret. Ba chiar și cele două slujnice își aveau porția lor. Doamna Mayer le lăsa de poftă, pe zațul din ibric, câteva înghițituri, cât să își cunoască locul și să nu-și ia nasul la purtare, dar să știe că sunt apreciate și munca lor este prețuită.
Încă neînvățate cu adevărat la licoarea Orientului, sau poate doar nepotrivindu-se cu gustul doamnei – care pregătea o cafea pentru cunoscături, amăruie și cremoasă – bucătăreasa de la Moldova și fata din Ardeal sorbeau în fiecare dimineață cafeaua ca pe un medicament scump. Se apropiau amândouă ușor intimidate, umăr lângă umăr, ștergându-și mâinile de poale, cu gesturi inconștiente, ca și cum ar fi vrut să se asigure că sunt suficient de curate ca să se facă demne de așa o onoare. Rămâneau pentru o clipă la distanța la care aroma care pusese deja stăpânire pe întreaga casă le învăluia într-un abur cald, ademenitor.
Rosalba, fata în casă, se înroșea toată, rușinată de gândurile dulci pe care i le stârnea aroma caldă. În mod normal, ea nu ar fi trebuit să cunoască astfel de rușinări, fiind încă prea tânără și oricum sub strașnica ascultare a doamnei. Numai că fetele în casă abia sosite în București eau amarnic vânate de feciorii de negustori, de studenții cei petrecăreți, de băieții care serveau în prăvăliile evreiești aflate de-a dreapta și de-a stânga atelierului domnului Mayer sau chiar de actorii de la teatrul cel mare de peste drum.
Neștiutoare și dorind atâta doar: să calce pentru o singură dată cuvântul doamnei, Rosalba a învățat într-o seară mai mult decât își dorise de la un actoraș de vârsta ei, iar acum, speriată, lecuită pentru foarte multă vreme de evadări în libertatea capitalei, se surprindea gândind la actoraș și rușinându-se, din pricina unei nevinovate de cafele.
Amândouă ca una singură, cele două slujnice ridicau ceștile cu cafea în același timp și beau așa, aflate în picioare în fața plitei din bucătărie, cafeaua domnească. Se strâmbau puțin din cauza amărelii, mai căutau pentru o clipă gustul pe cerul gurii cu limba, căzute pe gânduri de parcă ar fi încercat să-și amintească ceva uitat, apoi răspundeau repede privirilor doamnei:
– Foarte bună, sărutăm mâna, să vă vadă Ăl de Sus pomana.
– Poate e prea amară pentru voi, dar cafeaua așa se bea, le spunea doamna Mayer.
Apoi își îndepărta puțin mâinile de corp, ferindu-și-le de atingerea lucrurilor din bucătărie, pentru că tot acest ritual zilnic de pregătire a acafelei epuiza dorința ei de a-și petrece timpul cu treburile gospodărești. Odată ritualul încheiat, bucătăria își pierdea pe loc farmecul pentru doamna Mayer, redevenind locul în care nu-i stătea bine unei cucoane de rangul ei.
– Rosalba, pregătește-te și vino, dădea ea ultima poruncă fetei în casă. (...)
Apoi trecu din bucătări în salon, în foșnetul plăcut al jupoanelor de mătase de sub rochia de tafta. Urma să ia cea dintâi cafea a zilei, împreună cu soțul său.
Franz Mayer avusese dintotdeauna o latură pragmatică, pe potriva vremurilor noi pe care le trăiau. Nimeni nu mai admira astăzi pictura adevărată. Marii ei protectori nu mai trăiau. Astăzi, toți admirau noul tren care circula pe sub pământ, în Londra, și trăsura fără cai a domnului Ford. Pragmatismul acesta al lui – sămânța sădită de nemții inventatori din neamul său sau numai purtată de tânăra doamnă Mayer, la începuturile căsătoriei lor. Era ca un pojar care cuprindea pe toți cei din jur, mai puțin pe ea.
– Bună dimineața, îi spuse ea, înaintând cu pași mărunți în fața Rosalbei, care purta pe urmele ei tava cu cafea.
– Bună dimineața, răspunde Franz, zâmbind amuzat de încăpățânarea ei de a păstra în ochii servitorilor aparențe dintr-un veac apus.
Purtaseră adesea discuția despre acest salut protocolar. Franz dorea să renunțe la el, din moment ce se trezeau în fiecare dimineață în același pat și se primeneau împreună pentru ziua care începea. Își spuneau „bună dimineața” la ivitul zorilor, ochi în ochi pe pernele aduse din Mediaș în urmă cu atâția ani. Anna nu găsea cuviincios să facă nici o aluzie la viața lor intimă în fața Rosalbei. Absența unui salut în salon, dimineața, lăsa loc interpretării că cei doi soți s-au mai văzut deja pe ziua aceea, s-au salutat deja. Și, pentru că nu se cădea, continua să-și salute în fiecare dimineață soțul, ignorând zâmbetele lui.
– Ce frumos miroase, spuse Franz, evident ca o cerere de iertăciune pentru zâmbetul scăpat fără voie.
– Cafea făcută la ibric, răspunse Anna, zgândărind discuții mai vechi dintre ei.
Pe policioarele bucătăriei din strada Știrbey Vodă, Anna avea un prototip al mașinii de cafea făcut cafea prezentate la Salonul de la Paris.
În luna lor de miere, Franz o dusese la Paris, spre încântarea familiei protopopului din Mediaș. Uitase însă să le pomenească tuturor, inclusiv Annei, că în acea perioadă are loc Expoziția Universală de Produse pentru Agricultură, Inginerie și Arte Frumoase – un titlu pompos dat unui salon care aduca inventatori de toate neamuril și din toate clasele sociale, împreună cu invențiile lor nefolositoare.
Anna nu vedea cu ochi buni alăturarea unui om ca Franz – cu rădăcini printre mândrii Cavaleri Teutoni de pe văile Rinului – și meșteșugarii de curând ridicați și școliți prin mila vreunui mare proprietar de pământuri din Districtul Sibiului or al Sebeșului. Dar – tânără mireasă pe vremea aceea – s-a mulțumit doar să ia aminte plină de curiozitate la toate cele ce se puteau vedea la Salonul de la Paris, păstrându-și părerile pentru viitoarele discuții cu mama și bunica sa.
Înflăcărat, Franz s-a reîntors la Salon zi de zi atât timp cât au petrecut în Paris. Dintre toate invențiile care îl entuziasmau, mașina de cafea i s-a părut lui Franz cea mai potivită pentru stârnirea recunoștinței tinerei lui soții. A complotat zile în șir cu inventatorul francez al mașinăriei pe care pusese ochii, obținând într-un târziu promisiunea că va primi una. Coletul a ajuns cu poștalionul la trei luni după această neobișnuită lună de miere. Strălucind tot de încântare, Franz a petrecut toate diminețile acelei săptămâni în bucătăria Annei, exemplificând, pentru ochii măriți de mirare ai bucătăresei și ai fetei în casă și pentru cei neîncrezători și puțin îndărătnici ai soției sale, principiul de funcționare.
În fiecare dimineață, rezultatul pe care îl obținea era același: Anna nu se atingea de cafeaua trecută prin aburii schimbării.
Franz a cedat în fața evidenței: valul înnoirilor nu o va lua cu el pe soția sa niciodată. A părăsit câmpul de luptă al bucătăriei, iar Anna și-a reluat ritualul ei zilnic: făcea cafeaua cu mâna ei, la ibric, repetând cu atenție gesturi care o legau de străbunicele ei, oferindu-i siguranță. Atâta vreme cât reușea să împrăștie în casă, dimineață de dimineață, aroma caldă a cafelei cremoase ieșite din mâinile ei, Anna se simțea aparținătoare a unui grup special, puternic și biruitor peste toate ale vieții: grupul soțiilor de nobili mai mari sau mai mici de pe Valea Rinului.