Shalom Auslander despre Hitler, cel mai mare optimist, și despre alți optimiști care nu lasă lumea să trăiască...
Spune-mi tu, zise el. Hitler a fost cel mai mare ce al secolului trecut.
Kugel ridică din umeri.
Monstru?
Optimist, zise profesorul Jove. Hitler a fost cel mai învederat și candid optimist din ultima sută de ani. De aceea a fost cel mai mare monstru. Ai mai auzit vreodată de ceva atât de optimist ca „Soluția finală”? Nu doar că ar putea exista o soluție – pentru orice, ia aminte, când de fapt încă n-am găsit leacul pentru banala răceală – ci nici mai mult, nici mai puțin decât una finală! Plin de speranță, așa a fost Führer-ul. Un visător! Un romantic, chiar, da? Dacă îl mai omor pe ăsta, îl mai gazez pe ăla, totul va fi bine. Îți spun asta cu absolută certitudine: în fiecare dimineață, Adolf Hitler se trezea, își făcea o cafea și se întreba cum să transforme lumea într-un loc mai bun. Cunoaștem cu toții răspunsul lui, dar răspunsul nu e nici pe departe atât de important ca întrebarea. Singurul lucru mai naiv și mai plin de speranță decât „Soluția finală” este dictonul ridicol căruia i-a dat naștere: „Niciodată de acum încolo”. De câte ori de la acest „Niciodată de acum încolo” s-a mai întâmplat încă o dată, și încă o dată? De trei ori? De patru ori? Doar din ce știm noi, ia aminte. Mao? Un optimist. Stalin? Un optimist. Pol Pot? Un optimist. Iată o regulă de aur în viață Kugel, oriunde-ar fi să trăiești, oricând ar fi să te naști: când cineva se ridică și promite că va fi mai bine, ia-o la fugă. Ascunde-te. Pesimiștii nu construiesc camere de gazare.
Speranța: o tragedie, Shalom Auslander, Ed. Univers, 2014, trad. Carmen Scarlet
Scrie un comentariu