O veche reverie: cea de a vieții celorlalți întrezărită de-a lungul unei călătorii. Tu mergi, cu mașina, pe jos, cu trenul, și observi fugitiv clipe de mare simplitate din existența unor oameni pe care nu i-ai văzut și nu-i vei mai vedea niciodată. Cum zicea Virginia Woolf: „Ce mare mângâiere să ai cui arăta câte ceva care e de văzut! Și pe urmă să taci”.
Și altă amintire va mai traversa anii viitori, o clipă de mare simplitate și pe care ea nu va putea totuși s-o destăinuie nimănui: din când în când, după cursuri, pleca din Nisa, pe jos, luând-o de-a lungul unei căi ferate înguste care se îndrepta spre interiorul țării, spre Digne. Șinele șerpuiau printre căsuțe, culturi de legume și grădini în parte abandonate. Simțea o plăcere aproape sacrilegă pătrunzând în viața acestor locuințe a căror ușurătate amintea de fragilitatea nepăsătoare și sezonieră a cuiburilor de păsări. Un bărbat cu trupul învinețit de săpun făcea duș sub un rezervor de apă încălzită de soare; o femeie foarte corpolentă, îmbrăcată ca de ieșit în oraș, făcea patul în fundul unei încăperi, așternuturile scuturate miroseau a lavandă... Iar când trenul venea, scoțându-și strigătul tânguitor, cursa lui dădea impresia unei călătorii fără sfârșit. Era atâta frumusețe răspândită în acele clipe de seară, în mijlocul acelor gospodării modeste, în acea viață simplă și lentă care nu râvnea nici un fel de eleganță. O frumusețe atât de diferită de cea despre care vorbeau filozofii. Ea suferea din cauză că nu știa cum s-o exprime și cui s-o povestească. Treizeci de ani mai târziu, după moartea soțului său într-un accident de mașină, acest regret avea să fie unul dintre cele mai puternice printre lucrurile uitate sau neîmplinite pe care cel care moare le lasă celor vii.
Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, Gabriel Osmonde
Scrie un comentariu