Recitesc acum una dintre cele mai frumoase cărți din copilărie: Marele Uriaș Prietenos (MUP), de Roald Dahl (pe atunci îi zicea Uriașul Bun și Prietenos, prescurtat UBP). Mi-aduc aminte că a fost prima carte pe care nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o.

Pe lângă plăcerea de a redescoperi o carte dragă, acum apreciez cu adevărat și stitul scriiturii (și traducerea foarte frumoasă totodată), talentul lui Dahl de a inventa cuvinte expresive precum „savuminaticios”, „redundicol”, „clipofâsâit”, „catastrofos”, „sclifoclăbucel” sau, preferatul meu, „zmeurabilos”.

Fragmentul în care MUP îi explică lui Sophie ce gust are fiecare nație de oameni e absolut minunat. Pentru cei care nu știu, MUP este singurul uriaș care nu se hrănește cu oameni, preferând, în schimb să mănânce o scârboșenie de legumă botezată „castracurcuvete”.

Uriașul o ridică într-o mână pe Sophie, care tremura încă, o purtă prin întreaga peșteră și o așeză pe masă.
„Acum chiar că o să mă mănânce”, se gândi Sophie.
Uriașul se așeză pe scaun și începu să se golbeze la Sophie. Avea niște urechi într-adevăr gigantice. Fiecare era de mărimea unei roți de camion și părea să le poată flutura înăuntru și înafară după cum voia.
– Eu este flămând! tună uriașul.
Rânji, lăsând să i se vadă dinții masivi, pătrați. Avea dinți foarte albi și foarte pătrați și arătau în gura lui ca niște bucăți mari de pâine albă.
– Te... te rog, nu mă mânca, se bâlbâi Sophie.
Uriașul scoase un hohot răsunător de râs.
– Doar pentru că eu e uriaș, tu crezi că eu e un buhă-hăpăitor de oameni! strigă el. Tu aproape că are dreptate! Uriașii e toți buhăitori și criminoși. Și chiar hăpăiește omleți! Ne aflăm în Tărâmul Uriașilor acum! Peste tot este uriași! Afară este faimosul uriaș Sfarmă-Oase! Sfarmă-Oase hahalește câte doi omleți dulci și subțirei în fiecare seară la cină! Zgomotul este de ureche-spărgător! Zgomotul de oase sfărâmate se aude trosc-pârr-pleosc de la kilometri distanță!
– Vai de mine! exclamă Sophie.
– Sfarmă-Oase halește doar omleți din Chile, zise Uriașul. În fiecare seară galopește până în Chile ca să hăpăiască chilieni.
Replica răni în așa măsură simțămintele patriotice ale lui Sophie, încât aceasta izbucni supărată:
– De ce chilieni? Englezii ce au?
– Sfarmă-Oase zice că chilienii au un gust infinit mai suculent și mai savuminaticios. Sfarmă-Oase zice că omleții din Chile are o savoare îmbietoare. Zice că chilienii din Chile are gust de chilli.
– Chiar așa? întrebă Sophie.
– Desigur că au! replică uriașul. Fiecare omleț e neînsemnat și diferit. Unii e savuminaticioși, alții e scârbobnici. Greții e foarte scârbobnici. Niciun uriaș nu mănâncă greți, niciodată.
– De ce nu? întrebă Sophie.
– Greții din Greția are un gust grețos, răspunse Uriașul.
– Cred c-așa o fi, spuse Sophie.
Se întreba cu frica-n sân unde avea să ducă toată această conversație despre mâncat oameni. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia pur și simplu să-i facă jocul acestui uriaș ciudat și să zâmbească politicos la glumele lui.
Dar oare chiar erau niște glume? Poate că așa își ațâța bruta aceasta imensă apetitul: vorbind despre mâncare.
– După cum spun, continuă uriașul, omleții are gusturi diferite. Omleții din Tunisia are gust puternic de tunică.
– De ce de tunică? se miră Sophie.
– Tu nu este foarte isteață, răspunse uriașul, fâlfâindu-și urechile. Credeam că omleții e ceva mai pricopsiți, dar capul tău e mai sec decât un ghemufleac.
– Îți plac ouăle? întrebă Sophie, sperând să devieze conversația spre un fel de mâncare mai puțin periculos.
– Tu încearcă să schimbe subiectul, replică ferm uriașul. Noi are o tăclăleală interesantă despre gustul omleților. Omlețul nu are nimic de-a face cu ouăle.
– O, dar omleta e făcută din ouă, zise Sophie.
– Nu și omlețul, spuse uriașul. Un omleț are două picioare, iar omleta nu are niciunul.
Sophie nu-l mai contrazise. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să-l supere pe uriaș.
– Omleții, reluă uriașul, vine în miliarde de arome diferite. De pildă, omleții din Barbados are gust foarte țepos. Sunt dubioși de păroși.
– Probabil te gândești la „bărbos”, spuse Sophie. Barbados e cu totul altceva.
– Barbados este bărbos, replică uriașul. Nu zburdălătuci cuvintele. Poftim, încă un exemplu. Omleții din Jersey îți lasă o senzație dezgustabilă de gâdiliceală lânoasă pe limbă, zise uriașul. Omleții din Jersey are gust de jachetă.
– Vrei să spui jerseu, observă Sophie.
– Iar zburdălătucești! strigă uriașul. Încetează! Acesta este un subiect serios de troncănit. Pot continua?
– Te rog, aprobă Sophie.
– Spaniolii din Spania are un gust inconfundabil de câini, continuă uriașul.
– Desigur, zise Sophie. Au gust de spaniel.
– Greșit! strigă uriașul, lovindu-se peste coapsă. Spaniolii din Spania are gust de câini, din cauza aromei pronunțate de cockeri!
– Dar atunci ce gust au locuitorii din East Coker? întrebă Sophie.
– De spaniel, răspunse triumfător uriașul.
– Nu crezi că te-ai încurcat puțin? îl întrebă Sophie.
– Sunt un uriaș tare încurcat, mărturisi el. Dar eu face tot ce-mi stă în putință. Și eu nu este nici pe departe așa încurcat ca ceilalți uriași. Știu unul care aleargă până la Opera din Sidney în Australia, pentru cină.
– La Opera din Sidney? se miră Sophie. La care operă?
– Ți-e plin capul de muște strivite! zise uriașul. La Opera de Balet. Omleții de la Opera de Balet are un gust extraordinar de savuminaticios de pantofi, cel puțin așa spune Uriașul-Papă-Teatru.
– De ce fel de pantofi au gust oamenii aceia? întrebă Sophie.
– De balerini, răspunse uriașul.
– Desigur, spuse Sophie. Ar fi trebuit să-mi imaginez.
Sophie hotărî că vorbiseră destul despre mâncatul oamenilor. Dacă tot urma să fie mâncată, ar fi preferat să termine odată cu asta și să nu mai prelungească atât așteptarea.
– Ce fel de oameni mănânci tu? întrebă tremurând.
– Eu?! strigă uriașul, iar vocea lui bubuitoare făcu borcanele să zăngănească pe rafturi. Eu să hahalesc omleți? Niciodată! Ceilalți, da! Toți ceilalți hăpăiește omleți în fiecare noapte, dar eu unul nu! Eu e un uriaș năstrușnic! Eu e un uriaș cumsecade și zăpăcit! Eu este singurul uriaș cumsecade și zăpăcit din tot Tărâmul Uriașilor! Eu este MARELE URIAȘ PRIETENOS! Eu este MUP. Dar pe tine cum te cheamă?
– Mă cheamă Sophie, zise ea timid, neîndrăznind să creadă vestea grozavă pe care tocmai o primise.