După ce în primul volum din Lupta mea (Moartea unui tată), vorbea despre cum împacă meseria de scriitor cu cea de părinte, descriindu-se într-o ipostază ce părea a nu avea nimic de-a face cu imaginea tradițională a bărbatului, în vol. II al acestui roman autobiografic (Un bărbat îndrăgostit), Karl Ove Knausgård merge și mai departe cu mărturisirile și cu imaginea anti-eroică și anti-hollywoodiană a bărbatului modern.

Lupta mea este o carte care poate da naștere la multe, multe discuții, iar una dintre cele mai interesante privește tocmai noile roluri și problematici ale cuplului modern. Nu e o lectură ușoară (atât datorită stilului, cât și lungimii cărților) și e, în general, mai degrabă incomodă, Knausgård dovedind o capacitate uimitoare de a se dezgoli în fața cititorilor, însă, pe măsură ce avansez în roman, mi se pare din ce în ce mai mult o lectură necesară.

Se pot spune multe despre imaginea pe care cineva o are despre sine, dar, în orice caz, ea nu ține de zona rece a rațiunii. Gândurile o pot înțelege probabil, dar nu au puterea de-a o și controla. Imaginea de sine nu ține numai de cee ce ești, ci și de ceea ce vrei să fii, de ce ai putea să fii, de ce ai fost odată. Pentru ea nu există diferență între real și ipotetic. În ea se contopesc toate vârstele, toate sentimentele, toate pulsiunile. Când mergeam prin oraș cu căruciorul și îmi petreceam zilele având grijă de copilul meu, nu adăugam ceva vieții mele, îmbogățind-o, ba dimpotrivă, ceva din ea dispărea, o parte a sinelui meu, cea legată de bărbăție. Nu gândurile mă ajutau să înțeleg asta, căci gândurile știau că ar fi trebuit să fim egali în raport cu copilul nostru, ci emoțiile, care mă umpleau de disperare atunci când mă înghesuiam într-o matriță atât de mică și de constrângătoare, încât nu mă puteam mișca. Întrebarea era cu ce parametri trebuia operat. Dacă parametrii erau egalitatea și dreptatea, da, atunci nu mai era nimic de spus despre cufundarea bărbaților în moliciune și intimitate. Nici despre aplauzele cu care era întâmpinată această evoluție, căci, dacă egalitatea și dreptatea erau parametrii, schimbarea era o îmbunătățire incontestabilă și un progres. Dar existau și alți parametri. Unul era fericirea, altul era intensitatea vieții. Și tot ce se putea ca femeile care își vedeau de carieră până spre patruzeci de ani și care făceau apoi un copil în ultima clipă, copil de care, după câteva luni, avea grijă bărbatul, asta înainte de a-l duce la grădiniță, așa încât ambii să-și poată vedea mai departe de carieră, să fi fost mai fericite decât femeile din generațiile anterioare. Se prea putea ca bărbații care stăteau acasă cu bebelușii lor vreme de o jumătate de an să-și ridice astfel nivelul de intensitate a vieții. Și era posibil ca femeile să-i dorească într-adevăr pe bărbații aceștia cu brațe subțiri, șolduri late, capete rase și ochelari negri de firmă, care vorbeau la fel de bucuros despre avantajele și dezavantajele comparative ale marsupiilor și portbebeurilor, ca și despre alegerea optimă între a face propria mâncare pentru bebeluș sau a cumpăra un sortiment ecologic la borcan. Tot ce se putea ca ele să-i fi dorit din toată inima și din tot sufletul lor. Dar nu era esențial nici dacă nu i-ar fi vrut, căci parametrii relevanți erau egalitatea și dreptatea, care depășeau toate celelalte aspecte ale vieții și ale relațiilor. Era o alegere și alegerea fusese făcută. Inclusiv pentru mine. Dacă aș fi vrut să stabilesc lucrurile altcumva, ar fi trebuit să-i spun Lidiei înainte să rămână însărcinată: Ascultă, eu vreau copii, dar nu vreau să stau acasă și să mă ocup de ei, e bine pentru tine? Asta înseamnă că va fi responsabilitatea ta. Atunci ea ar fi putut spune nu, nu e bine, sau da, e bine, și viitorul nostru putea fi planificat pornind de aici. Dar nu făcusem asta, nu fusesem atât de prevăzător, așa că trebuia să urmez regulile existente. În clasa și cultura cărora le aparțineam, era de la sine înțeles ca amândoi să îndeplinim același rol, numit înainte rolul femeii. Iar eu eram legat de el precum Odiseu de catarg: dacă voiam să mă eliberez, puteam s-o fac, dar nu fără a pierde tot ce aveam. Și așa se făcea că mergeam, modern și efeminat, pe străzile din Stockholm, cu un bărbat furios de secol al XVIII-lea în interiorul meu. Modul în care eram privit se schimba ca prin magie în clipa în care puneam mâinile pe mânerul căruciorului. Întotdeauna mă uitasem la femeile pe lângă care treceam, așa cum fac mereu toți bărbații, un gest destul de enigmatic, pentru că nu poate duce decât la o scurtă privire drept răspuns, și, dacă vedeam o femeie cu adevărat frumoasă, se putea chiar întâmpla să mă întorc după ea, discret, bineînțeles, dar totuși: de ce? Ce funcție îndeplineau toți acești ochi, toate aceste guri, toate aceste piepturi și talii, picioare și funduri? De ce era atât de important să te uiți la ele? Când numai câteva secunde sau, cel mult, minute mai târziu uitam complet de ele? Uneori câte o femeie îmi întâlnea privirea și, un tremur de dorință mi-ar fi putut străbate corpul dacă s-ar fi uitat la mine o sutime de secundă în plus, căci privirea aceea venea de la o persoană din mulțime, nu știam nimic despre ea, de unde era, cum trăia, nimic, și totuși ne priveam unul pe celălalt, dar cam atât, apoi se termina, dusă era, și mie mi se ștergea din memorie pentru totdeauna. Când mergeam cu căruciorul nici o femeie nu se uita la mine, era de parcă nici nu existam. S-ar putea crede că asta avea legătură cu faptul că semnalizam atât de evident că eram luat, dar asta se vedea la fel de bine și atunci când mergeam cu Linda de mână, ceea ce n-a împiedicat vreodată pe cineva să se uite la mine. Ah, nu primeam oare ceea ce meritam, nu eram pur și simplu pus la locul meu pentru că umblam și mă uitam după alte femei când aveam acasă una care era mama copilului meu?
Nu, nu era deloc bine.
Chiar nu era.

Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit, de Karl Ove Knausgård, Ed. Litera, 2016, trad. Simina Răchițeanu, col. „Clasici contemporani litera”