Molima florilor de portocal

Molima florilor de portocal

Cu o scriitură ce aduce aminte puțin de García Márquez, amestecând mitologia elină cu frânturi de realism magic, totul proiectat pe fundalul unui orășel de provincie mediteranean, Glasul mării e un roman surprinzător.

O dată cu sosirea primăverii s-a întins pe toată coasta molima florilor de portocal. Noaptea, parfumul dulceag pătrundea prin toate cotloanele caselor, umplea bucătăriile, coridoarele, alcovurile și dulapurile, intra în intimitatea sertarelor și cuferelor, impregna hainele și perdelele, zăbovea lipit de pereți și se băga în sufletul oamenilor prin cele șapte sau opt orificii ale corpului, până punea stăpânire de-a dreptul pe voință. /…/

Începând din martie, portocalii înfloresc. În asfințit, aerul devine mieros, aroma florilor de portocal e mai intensă pe măsură ce pogoară noaptea, ca să-și piardă vigoarea în lumina noii zile, iar soarele o ucide în fiecare dimineață. În timpul somnului, otrava aceasta se inoculează în creieri, chiar și în cei ai animalelor, și nimeni nu poate ști ce se întâmplă când persoanele au cele cinci simțuri adormite și virusul este în libertate.

Marinarii de pe vapoarele de cabotaj care traversează primăvara latitudinea aceasta în negură știu că navighează prin apele din Circea pentru că mirosul florilor de portocal ajunge până în largul mării. În barurile din port se spune că parfumul acesta face ca dragostea să-i năpădească pe delfini, chiar îi umple și pe rechini de duioșie. Câțiva marinari din marina comercială povestesc că au înnebunit când treceau într-o noapte de primăvară prin apropierea coastei, dar nebunia le-a dispărut pe măsură ce se îndepărtau, ceea ce nu li se întâmplă oamenilor din partea locului, care nu au scăpare. Ulises Adsuara preda la liceu sub imperiul florilor de portocal și era prima oară când putea aprecia consecințele epidemiei.

Elevii lui erau adolescenți în plină pubertate, care în restul anului invadau sălile de clasă sărind peste bănci, dar în perioada aceasta erau și mai agitați, și nu era vorba de sângele care fierbe primăvara, ci de o stare de beție de miere, asemănătoare cu a albinelor, prefăcându-i în ființe frenetice și, în același timp, vlăguite, așezate în spatele pupitrelor. /…/

Un fel de nebunie colectivă s-a răspândit ca o gripă până când a lăsat sălile de clasă aproape goale, iar elevii lui Ulises care rezistaseră virusului nu erau câtuși de puțin interesați să înțeleagă diferența dintre ode, epode și satire la Horațiu. Păreau mai degrabă să aștepte ca în orice clipă să intre o caracatiță uriașă prin fereastră, să-i îmbrățișeze și să-i ducă la mare.

 

Glasul mării, Manuel Vicent, Ed. Univers, 2013, traducere Lavinia Similaru, colecția „Globus” 

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter

Clubul cititorilor de cursă lungă