„Nevoia de a cumpăra cărți este o boală cronică”

Printre cele cinci însușiri pe care Paul Johnson le consideră indispensabile unui cronicar se află, la loc de cinste, și lectura. Celelalte patru sunt: cunoașterea, simțul știrilor, nevoia de varietate și, o regulă foarte importantă, dar tot mai des încălcată, să nu te folosești niciodată de puterea de cronicar în scopuri personale. În deschiderea volumului de eseuri La naiba cu Picasso eseistul englez vorbește despre „Arta de a scrie o cronică săptămânală” și deși are câteva pasaje discutabile, mi se pare că textul eseistului englez ar merita citit atât de toți cei care se exprimă în scris pe un site (colectiv sau personal), cât și de cei cărora le sunt adresate cronicile/articolele, și anume de cititori. La toate astea eu aș mai adăuga una care mi se pare de bun simț, dar nu este întotdeauna: nu scrie decât dacă ai ceva de spus.  

Revenind la lectură (care implică atât erudiția, cât și producerea de idei, nu se referă doar la cititul pasiv), Paul Johnson scrie câteva rânduri despre pasiunea de a cumpăra și a strânge cărți în care cred că e imposibil să nu se recunoască toți cititorii împătimiți (în limbaj modern i se mai spune și tsundoku). Eu una m-am recunoscut cu plăcere și, recunosc, cu un tremur de emoție că în sfârșit cineva a înțeles și a explicat această manie inofensivă (inofensivă?) și nevoia de a avea toate (da, toate) cărțile în casă, chiar dacă nu le vei putea citi niciodată pe toate.

Nevoia de a cumpăra cărți e o boală cronică, vindecabilă de obicei doar prin anihilare trupească. În ceea ce mă privește, mă descurc cu consecințele bolii împărțindu-mi cărțile în două biblioteci. Cele mai multe se află în casa mea de la Londra, căreia i-au umplut fiecare ungher. Însă vreo 2 000 de cărți despre istoria artei, majoritatea in quarto sau in folio, au fost încredințate casei mele din Somerset, unde am făcut rafturi speciale pentru ele. Rezultatul este că, de fiecare dată, acea carte anume de care am nevoie se află la distanță de 250 de mile. Totuși, nu-mi dă prin cap altă soluție.

Nu pretind că am citit toate cărțile pe care le am, și nici măcar pe majoritatea. Pe unele le citesc la mulți ani de la cumpărare, pe altele, niciodată. Dar m-am uitat prin toate. Știu ce cuprind. Toate sunt pentru o potențială utilizare, ca și pentru plăcere. Multe sunt pentru referințe sau pentru verificări, și este plăcut să văd cât de des le consult. Avantajul faptului că am atâtea cărți, despre toate subiectele care mă interesează, dar în special despre istorie, literatură, lume, călătorii, filozofie, politică și religie, este că sunt acolo, pentru vremuri de restriște. Prin asta înțeleg o zi în care trebuie să predau o cronică și încă nu i-am găsit subiectul. Trec cu privirea peste rafturi, trăgând nădejde să-mi revină inspirația. E un procedeu primejdios, căci pot să iau un volum, să mă cufund în el și să descopăr în cele din urmă, când mă uit la ceas, că nu ăsta e scopul meu și că între timp s-au scurs ore prețioase. Pe de altă parte, asta m-a ajutat de multe ori să-mi câștig pe mai departe pâinea cea de toate zilele ca jurnalist. În plus, având la îndemână atâtea cărți, pot să dau consistență unei idei care există deja, dar e subțirică, apelând la o anumită cantitate de erudiție, reală ori simulată.

La naiba cu Picasso și alte eseuri, de Paul Johnson, Ed. Humanitas, 2012, trad. Dana-Ligia Ilin, col. „Eseu”