Gillian Flynn și o perspectivă inedită despre efectele noilor media asupra naturii umane.
Eram, de câțiva ani, plictisit. Nu plictisit în felul acela smiorcăit de copil (ba câteodată eram și așa), ci sufeream de o lehamite densă, opacă. Mi se părea că nu mai era nimic de descoperit. Societatea noastră era un derivat ruinat complet (deși cuvântul derivat, când e critic, este el însuși un derivat). Eram primele ființe umane care n-aveam să vedem niciodată nimic pentru întâia oară. Ne holbam la minunile lumii cu ochi goi, necopleșiți. Mona Lisa, piramidele, Empire State Building. Animale atacând în junglă, aisberguri de când lumea prăbușindu-se, erupții vulcanice. Nu țin minte să fi văzut ceva uimitor la prima mână, ceva ce nu își avea originea în vreun program TV sau film. O drăcie de reclamă. Știi, refrenul oribil al blazatului: Am văzut-o și pe asta. Le văzusem literalmente pe toate și, mai rău, lucrul care mă face să vreau să-mi zbor creierii e următorul: experiența la mâna a doua e întotdeauna mai bună. Imaginea e mai clară, panorama e mai deslușită, unghiul camerei și coloana sonoră îmi manipulează emoțiile într-un fel în care realitatea nu mai reușește. Nu știu dacă în momentul ăsta mai suntem oameni, cei mai mulți dintre noi, crescuți cu televizorul și filmele, acum și cu internetul. Dacă suntem trădați, știm ce vorbe să spunem; când ne moare cineva drag, știm ce vorbe să spunem. Dacă vrem s-o facem pe armăsarii, pe deștepții sau pe neghiobii, știm ce vorbe să spunem. Ne inspirăm cu toții din același scenariu obosit.
E o epocă foarte dificilă în care să fii o persoană, o persoană reală, pe bune, în loc să fii o adunătură de trăsături de personalitate selectate de la un șir nesfârșit și automat de caractere.
Te iubesc la nebunie, recenzie despre „Fata dispărută”, de Gillian Flynn
.jpg)
Scrie un comentariu