Porniți de la București la Sinaia, Doru și părinții săi se trezesc în mijlocul unei aventuri fantastice (de-a dreptul) după ce hotărăsc să urmărească un autocar cu număr de ... Fantascalia.

Nu după multă vreme, autocarul opri și tata îl depăi triumfător, doar pentru a se trezi într-o învălmășeală de mașini, autocare și căruțe, parcate la marginea unui tăpșan pe care forfoteau o mare de oameni și cai.
Părinții lui Doru coborâră nedumeriți din mașină (nu, de data asta nu-și dădură ochii peste cap) și-i făcură lui Doru semn să vină după ei. Copilul li se alătură la timp să vadă cum pe ușile autocarului argintiu ies tot felul de ființe ciudate, printre care și o mulțime de centauri.
– E bal mascat, își liniști tatăl lui Doru familia.
Mama nu părea deloc convinsă.
– Nu vă supărați, ce este aici? îl întrebă ea pe un turist care tocmai coborâse din autocar, înainte să observe că acesta avea picioare de țap.
– Paștele Cailor, răspunse turistul jovial cu ochii la mulțimea colorată.
– Ți-am spus eu că-i bal mascat, insistă tata, pe când ochii mamei se făceau tot mai mari, pe măsură ce se umpleau de toate ciudățeniile care umblau vraiște pe acolo: zâne, unicorni, elfi, pitici, vrăjitoare, un câine cu trup de om (sau om cu cap de câine) și cavaleri în armură.
– Bun, hai să plecăm imediat, zise mama întorcându-se spre mașină.
Dar rămase înmărmurită. În spatele lor se opriseră de-a valma căruțe, autocare și mașini, blocându-le retragerea. Un tânăr bălai, îmbrăcat cu ie și cu ițari de in alb, care ducea de dârlogi un cal de culoarea lemnului de tei, le observă încurcătura.
– Da´ nu vă mai necăjiți, oameni buni, le spuse el zâmbind din adâncurile neliniștitoare ale ochilor săi albaștri. O să plecați când se termină.
– Ce să se termine? bâigui tata.
– D´apoi Paștele Cailor, încercă el să-i lumineze, privind complice spre calul pe care-l ducea de dârlogi.
Văzând că fețele mai rău li se întunecă, scoase fluierul de la cingătoare și, ridicându-l ușor la buze, însăiă pe el cinci note, nu mai mult. Auzindu-le, și mama și tata se simțiră dintr-odată limpeziți de orice grijă pe când pe lângă ei trecu Pinocchio, însoțit în zbor de Zâna Clopoțel.
De astă dată, când tânărul cel senin îi pofti să-l urmeze pe tăpșan, merseră după el fără să pregete. Li se alătură, zâmbind, o fată frumoasă. Haina ei albă și lungă părea un nor de raze și umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărel era așezată pe fruntea ei netedă. Făt-Frumos o cuprinse de mijloc și își continuară drumul împreună, strecurându-se, cu cal cu tot, prin mulțimea pestriță.
– Ia uite-l pe Mesteacăn cum apare, pe Harap-Alb purtând în spinare, făcu deodată calul de culoarea lemnului de tei.
Când auziră calul vorbind, părinților lui Doru le pieri graiul. Ar fi rupt-o fără îndoială la fugă de-ar fi avut loc de întors, dar înghesuiți din toate părțile cum erau, rămaseră pe loc până ce însoțitorul lor își mai scose o dată fluierul de la ciongătoare și făcu cele cinci note să adie din nou peste ei. Ca prin farmec, se liniștiră și răspunseră la salutul lui Harap Alb, ba chiar și la salutul calului său de culoarea lemnului de mesteacăn. Ba încă mai avură și curaul să întrebe ce se petrece – de fapt – pe tăpșanul acela și ce înseamnă – de fapt – Paștele Cailor.
Așa aflară ei de la veselii lor însoțitori, al căror număr sporea cu fiecare pas, că o dată (ca niciodată) pe an, eroii poveștilor se adună să asculte o poveste împletită din mai multe poveșit. Ascultând-o, își aduc mai bine aminte cine sunt și, renăscuți din cuvintele poveștii ascultate, pot da viață mai departe propriei lor povești. Altfel s-ar ofili, și odată cu ei s-ar ofili și povestea lor.
În fiecare an se povestește alt mănunchi de povești, iar povestitorul este de fiecare dată altul. Anul acesta venise rândul poveștilor cu cai năzdrăvani – de aia se numea sărbătoarea „Paștele Cailor”. Dar cine va spune povestea, nu vor ști până nu dau semnalul câinii din Giurgiu.