Încă de la primele rânduri simți în Medeea și copiii ei, de Ludmila Ulițkaia, un adevărat roman în buna tradiție a literaturii ruse. Există o evidentă plăcere a scrisului și a descrierii ce devine foarte repede o plăcere a cititului. Cred că este unul din cele mai frumoase începuturi de roman.
Dacă nu ținem cont de sora mai mică, Aleksandra, plecată la Moscova la sfârșitul anilor douăzeci, Medeea Mendes, născută Sinopli, era ultima grecoaică pur-sânge dintr-o familie instalată din vremuri imemoriale pe țărmul Tauridei înrudită cu Elada. Era de asemenea ultima dintr-o familie care vorbea o limbă greacă aproximativă, tot atât de îndepărtată de greaca nouă pe cât de îndepărtată e greaca veche de graiul pontic medieval păstrat numai în coloniile din Taurida.
Nu mai avea de mult cu cine să vorbească limba sonoră și uzată care a dat o mulțime de termeni în filozofie și religie și a păstrat în chip uimitor sensul propriu inițial al cuvintelor. Și azi în limba asta se spune la spălătorie – catharsis, la transport – metaphora și la masă – trapeza.
Grecii din generația Medeei fie muriseră, fie fuseseră strămutați, ea era singura rămasă în Crimeea din mila Domnului, așa socotea ea, dar și datorită numelui de familie spaniol lăsat moștenire de răposatul soț, un dentist evreu cu o fire tare veselă, cu mici defecte extrem de vizibile și cu calități deosebite bine ascunse.
Era văduvă de multă vreme, nu s-a mai măritat, a rămas credincioasă văduviei în veșminte negre, i se potrivea de minune.
În primii zece ani se îmbrăcase numai în negru, pe urmă durerea se mai înmuiase și își îngăduise nici picățele sau buline albe, întotdeauna pe fond negru. Purta șalul negru înfășurat pe cap nu așa cum îl poartă rusoaicele, îl lega cu două noduri lungi, unul îi atârna pe partea dreaptă a tâmplei, celălalt, mult mai lung, îi atârna pe umeri în mici pliuri, ascunzându-i gâtul plin de zbârcituri.
Avea ochii căprui deschis, pielea feței, închisă la culoare și uscată, făcea și ea mici cute.
Când stătea îmbrăcată în halatul alb de chirurgie, închis în spate, în rama ferestruicii de la ghișeul registraturii spitalului din localitate, semăna cu un portret al lui Goya, dintre cele nepictate vreodată.
Ținea toate registrele de la spital, avea un scris mare și lăbărțat, tot așa cum mătura cu pași mari împrejurimile, și nu-i era greu să se scoale duminica în zori, să parcurgă douăzeci de verste până la Feodosia, să stea în picioare la liturghie și să se întoarcă seara acasă.
Pentru oamenii locului, Medeea făcea parte de mult timp din peisaj. Dacă nu stătea pe taburetul ei la ghișeul registraturii, atunci cu siguranță silueta ei întunecată putea fi zărită fie pe dealurile din est, fie pe coastele stâncoase de la vest de Colonie.
Nu mergea nicăieri fără rost, culegea salvie, cimbru, mentă sălbatică, drăcilă, ciuperci, măceșe și nu pierdea prilejul să adune ceva agate, cristal de stâncă depus în șisturi sau monede vechi, închise la culoare, de care e plin pământul ăsta șters, scenă fără strălucire a istoriei mondiale.
Scrie un comentariu