Ce cărți citea un morar medieval

În Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, istoricul Carlo Ginzburg încearcă să recreeze universul mental al unui morar italian acuzat de erezie. Pentru asta are la îndemână o mărturie prețioasă și anume transcrierile interogatoriilor Inchiziției prin care clericii încercau să înțeleagă cum a ajuns un simplu morar lipsit de educație (deși știa să scrie și să citească) să combată doctrina oficială a Bisericii Catolice. Singura influență asupra gândirii sale pe Domenico Scandella, zis Menocchio, o recunoaște pe tot parcursul interogatoriului este cea a cărților citite:

„Domnule, nu știu să fi învățat vreodată pe cineva și nici n-am avut niciodată tovarăși în părerile astea ale mele; iar ce am spus am spus din cauza acelei cărți a lui Mandavilla pe care am citit-o.”

Din lectura atentă a interogatoriilor, Ginzburg reușește să descopere atât ce citea Menocchio, o listă ce cuprinde doar câteva cărți (puține, dar, după cum s-a dovedit, bine citite), ci și cum citea acesta, care era grila lui de lectură, felul în care informațiile din cărți se combinau în mintea lui cu fondul puternic al culturii populare orale („întâlnirea dintre pagina scrisă și cultura orală formau în capul lui Menocchio un amestec exploziv”). Evident că e posibil ca prin mâini să-i fi trecut mai multe cărți, însă acestea nu au fost consemnate (Ginzburg vorbește despre faptul că în epoca respectivă cărțile erau „o experiență comună, un obiect de uz cotidian”, nu niște obiecte scumpe și rare, rezervate unei elite, cum am putea crede).

Iată mai jos lecturile lui Menocchio, morar italian din secolul XVI, acuzat de Inchiziție de erezie, adică de cutezanța de a gândi lumea cu mintea lui („am mintea ascuțită și am vrut să iscodesc lucrurile înalte”; „Io cred [...] io așa gândesc și cred”):

„Din păcate, nu dispunem de o listă completă a cărților sale. La momentul arestării, vicarul general i-a percheziționat locuința. Au fost găsite niște volume, dar nu erau nici suspecte, nici interzise, așa că nu a fost întocmit niciun inventar. Putem reconstitui, cu o oarecare aproximație, lecturile lui Menocchio, pe baza trimiterilor sumare făcute de el în timpul interogatoriilor. Cărțile menționate în timpul primului proces sunt următoarele:

1. Biblia tălmăcită pe limba poporului, „tipărită în cea mai mare parte cu litere roșii” (o ediție rămasă neidentificată);
2. Fioretto della Bibbia (Florilegiul Bibliei este traducerea unei cronici medievale catalane, care amesteca diferite surse, printre care se numărau, pe lângă traducerea în latină a Bibliei făcută de Sfântul Ieronim, Chronicon de Isidor din Sevilla, Elucidarium de Honorius din Autun și mai multe evanghelii apocrife; din această scriere, care a avut o amplă circulație în manuscris între secolele al XIV-lea și al XV-lea, se cunosc douăzeci de ediții tipărite până la jumătatea secolului al XVI-lea, care poartă diverse titluri: Fioretto della Bibbia [Florilegiul Bibliei], Fiore din tutta la Bibbia [Floarea întregii Biblii], Fiore novello [Floarea nouă]);
3. Lucidario (sau Rosario?) della Madonna (Luminarul sau Rozariul? Maici Domnului, cel mai probabil este vorba despre Rosario della gloriosa Vergine Maria [Rozariul slăvitei Fecioare Maria] scris de dominicanul Alberto da Castello, și retipărit de mai multe ori în secolul al XVI-lea);
4. Il Lucendario (sic, pentru Legendario) de santi (Lucendarul [sic, pentru Legendarul] sfinților este traducerea foarte răspânditei Legende de aur scrise de Jacopo da Varagine, îngrijită de Niccòlo Malermi și publicată sub titlul Legendario delle vite de tutti li santi [Legendarul vieții tuturor sfinților]);
5. Historia del Giudicio (Istoria Judecărții de Apoi este un mic poem în octave din secolul al XV-lea, care circula în mai multe versiuni de lungimi diferite);             
6. Il cavallier Zuanne de Mandavilla (Cavalerul Zuanne de Mandavilla este traducerea în italiană, retipărită de mai multe ori până în secolul al XVI-lea, a unei faimoase relatări de călătorie scrise la jumătatea secolului al XIV-lea și atribuite unui fantomatic sir John Mandeville);
7. „o carte care se numea Zampollo” (de fapt, este vorba despre Visul lui Caravia, tipărit la Veneția în 1541).

   Acestor titluri li se adaugă cele menționate în cursul celui de-al doilea proces:

1. Supplimento delle cronache (Suplimentul cronicilor este traducerea în italiană a cronicii scrise la sfârșitul secolului al XV-lea de sihastrul Jacopo Filippo Foresti din Bergamo, care a fost retipărită de mai multe ori, cu adăugiri, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, sub titlul Supplementul supplementi delle croniche... [Supliment la suplimentul cronicilor...]);
2. Lunario al modo di Italia calculato composto nella città di Pesaro dal ecc dottore Marino Camilo de Leonardis (Almanah după tipicul italienesc, calculat și alcătuit în orașul Pesaro de către eminentul doctor Marino Camilo de Leonardis a fost și el retipărit de multe ori);
3. Decameronul lui Giovanni Boccaccio, într-o ediție necenzurată;
4. O carte neidentificată, despre care un martor, după cum am văzut, presupunea că este Coranul (traducerea în italiană apăruse la Veneția în 1547).

Dintre cărțile citite și citate la proces, un loc special l-a ocupat „acea carte a lui Mandavilla” (Călătoriile lui John Mandeville) despre care Menocchio mărturisește că „l-a răscolit mult”. Scrisă inițial în franceză (probabil la Liège, cândva la mijlocul secolului XIV) și atribuită unui autor fictiv, aceasta este o compilație bazată pe mai multe texte medievale (cărți de călătorie, de geografie sau enciclopedii medievale) și care este formată din două părți. Prima parte este un fel de ghid turistic pentru pelerinii porniți spre Țara Sfântă, iar cea de-a doua cuprinde descrierea unei călătorii (imaginare) în Orientul fabulos (India, China – Chitai –, și tot felul de insule tot mai îndepărtate, până la descrierea paradisului terestru care mărginește regatul legendarului Părinte Ioan).

„Domnule, n-am găsit niciodată pe nimeni care s-aibă asemenea păreri, ci părerile pe care le-am avut le-am scos io din mintea mea. Este foarte adevărat c-am citit odată o carte pe care mi-a împrumutat-o capelanul nostru, părintele Andrea da Maren, care acum locuiește în Montereale, care se numea Cavalerul Zuanne de Mandavilla, cred că era franțuzească, tipărită-n limba noastră italiană a poporului, și poate că mi-a împrumutat-o acum cinci sau șase ani, da’ i-am dat-o înapoi acum doi ani. Și cartea asta vorbea despre călătoria la Ierusalim și despre niște greșeli pe care le-au avut grecii cu papa; și vorbea și despre marele han, despre orașu’ Babilon, despre părintele Ioan, despre Ierusalim și despre multe insule în care trăiau unii într-un fel și alții-n alt fel. Și spunea c-a mers cavaleru’ ăsta la sultan, care l-a întrebat despre preoți, cardinali, papă și biserică; și spunea că Ierusalimu’ este al creștinilor și că, din pricina proastei ocârmuiri a creștinilor și-a papei, Dumnezeu l-a luat de la ei.”

Deși nu e indicat să generalizăm, este interesant de văzut lista de lectură a unui cititor medieval, chiar și doar parțială, și să aflăm, astfel, care erau bestsellerele vremii, care erau cărțile de popularizare a cunoștințelor sau cele interzise. În ambele procese pe care i le-a intentat Inchiziția Menocchio a afirmat destul de răspicat că ideile sale îi aparțin („Io am zis, fiindcă io așa gândesc și cred...”) și că nu oamenii au fost cei care i-au influențat convingerile, ci cărțile. Mărturia sa nu este o disculpare, ci o afirmare categorică a propriei gândiri, una care a avut două surse principale: pagina tipărită și cultura orală în care trăia.  

Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, de Carlo Ginzburg, trad. rom. Corina Anton, Ed. Art, col. „Meridiane”, 2025