Ianuarie s-a simțit ca o lungă lună de hibernare, poate și pentru că am stat mai mult prin case și nu am avut parte de mari evenimente literare sau de noutăți. Abia acum se simte o oarecare dezmorțire, s-a anunțat data pentru FILIT 2026 (21-25 octombrie, save the date) și a început să se umple și calendarul literar. Pe 3 februarie a avut loc ce-a de-a doua ediție a Clubului Flecarilor, un eveniment literar inedit organizat în memoria scriitorului ceh Bohumil Hrabal, iar pe 16 februarie Simona Antonescu își lansează cel mai recent roman istoric al său, Coborârea în cetate, eveniment la care voi spune și eu câteva vorbe. De asemenea, una dintre marile vești ale lunii a fost faptul că România va fi țara invitată de la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2028. Este un anunț de mare importanță pentru lumea editorială românească.
Retrospectiva cluburilor
Totuși, am avut parte și de câteva evenimente interesante zilele astea, deși, ce-i drept, majoritatea s-au petrecut mai degrabă în online (adică le-am trăit din bârlogurile unde hibernam). În Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă am avut în decembrie-ianurie un ritual pe care l-am numit „12 zile, 12 daruri cu Peștii cubanezi” și care a pornit de la recentul volum de eseuri al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Peștii cubanezi. Bref, în cele 12 zile de Crăciun (perioada fastă dintre 25 decembrie și 5 ianuarie) am inițiat un ritual pe grup în care câte un cititor povestea în fiecare zi care au fost „darurile” găsite în eseul din carte pe care îl alesese să-l citească. A fost un ritual terapeutic și cathartic, o minunată ocazie să ne cunoaștem mai bine, să ne facem recomandări, să scriem scrisori (pentru că „darurile” erau devoalate sub forma unor scrisori către scriitor), să fim împreună și să ne ținem de urât. Ne-am distrat, dar ne-am și înălțat puțin unii pe alții prin actul lecturii. În final, am printat scrisorelele, le-am pus în plicuri cu timbre dedicate (făcute de unul dintre cititorii noștri căruia îi place să ilustreze cărțile pe care le citim) și i le-am înmânat autorului care s-a bucurat să descopere urmele pe care le-a lăsat cartea lui în lume.
Oricum, se pare că ideea ritualurilor a prins bine în club, acum avem un alt ritual care se va întinde pe tot 2026, și anume „Calendarul poeților români”: în fiecare lună cineva propune o poezie scrisă de un poet sau poetă din literatura română și, alături de fotografiile lor, vom realiza până la finalul anului un calendar cu poeți și poezii. Am început cu Dan Coman. Se anunță distractiv și proiectul ăsta.
Am avut și primul club de carte din provocarea Un an de lecturi. Literatură europeană clasică, unde am discutat despre Odiseea de Homer. A fost o discuție foarte interesantă, am fost numeroase păreri diferite și perspective neașteptate și, de fapt, discuțiile vor continua și mai departe pentru că revenim asupra acelui club de fiecare dată când găsim ceva nou de adăugat (eu, de exemplu, am găsit zilele trecute într-o carte pe care o răsfoiam în librărie ipoteza cum că Odiseea ar fi fost scrisă de o femeie; cartea cu pricina este Zeițele de Joseph Campbell pe care abia aștept s-o citesc și să văd de unde i-a venit ideea).
Tot în Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă am discutat și despre Pacienții doctorului Garcia de Almudena Grandes, un roman istoric (și de spionaj) care mie mi-a plăcut mult și l-am tot recomandat pe aici. Discuțiile din club au fost, evident, și pro și contra pentru că încă nu s-a inventat cartea care să ne placă tuturor. Nu am reușit încă să văd filmul, sper să reușesc să o fac mai ales că în curând va apărea pe Netflix și ecranizarea romanului Muzeul inonceței de Orhan Pamuk și, probabil, curând și cea după Hamnet (pe care nu o să mă duc s-o văd în cinema ca să plâng alături de străini; mai bine în cuib, în timp ce tricotez și îmi umplu lucrul de mână cu lacrimi și muci în singurătate). În februarie vom discuta la club Antigona de Sofocle (la clubul de clasice) și Străinul de Albert Camus (la clubul de la finalul lunii).
Cel de-al treilea club al lui ianuarie a fost cel de la Editura Trei la care am discutat despre Biblia lemnului otrăvit de Barbara Kingsolver, una dintre cărțile de tinerețe ale scriitoarei americane și pe care ea însăși mărturisește că a avut nevoie de vreo trei decenii ca s-o scrie. Este o carte cu o agendă încărcată politic care urmărește pe mai multe decenii destinul unei familii de misionari ajunsă în Africa, împletindu-l cu destinul Africii, al Americii și Europei, și al lumii în general. Ca și alte cărți ale sale are o construcție complexă și elaborată pe mai multe planuri (aici, mai multe voci narative, toate feminine) și cu o puternică tematică socială (injustiția socială, neajunsurile capitalismului, colonialismul, societatea patriarhală, ecologismul ș.a.).
Dincolo de toate, este, însă, la fel ca și celelalte romane ale sale, în primul rând o poveste foarte frumoasă și umană și în care se vede felul în care Barbara Kingsolver știe să facă legături între oameni, evenimente, fire invizibile de viață mică pe care le leagă de viața și Istoria Mare. Un detaliu care mie mi se pare fermecător în scriitura ei este felul în care reușește să construiască o poveste în jurul unui cuvânt sau al unei construcții verbale. Am remarcat asta la Lacuna, unde m-a lăsat fără vorbe un viitor anterior folosit în ultima pagină a cărții („Despre dumneavoastră vorbesc. Despre vremile pe care le‑ați moștenit. Asta mă întreb: Cine veți fi fiind?”) și l-am remarcat și aici în felul în care și-a construit povestea și personajele în jurul unui cuvânt (bängala) care, în dialectul african folosit de tribul pe care reverendul Nathan Price se considera „chemat” să-l convertească, putea însemna, în funcție de intonație, „ceva prețios și drag” sau „copacul otrăvit”. Încercând să-i creștineze pe sălbaticii africani, dar refuzând să învețe ceva de la ei și încăpățânându-se în același timp să înțeleagă Biblia doar în litera și nu și în spiritul său, reverendul repetă obsesiv în replicile sale „Tata Iisus este bängala!”cu intonația greșită, făcându-i să fugă de el.
Retrospectiva lecturilor
În ianuarie nu am reușit să citesc foarte mult (în mare parte și pentru că am lucrat intens la aplicația Bibliofil), dar mi-au plăcut foarte mult toate cărțile pe care le-am citit. Despre două dintre cărțile terminate în ianuarie am vorbit mai sus (Peștii cubanezi și Biblia lemnului otrăvit), iar cea de-a treia a fost Caftul de Florin Chirculescu, o nebunie de carte care mie mi-a plăcut la nebunie și care ar trebui să-i aducă autorului supranumele de Florin-Povestitorul-Chirculescu (deși cred că i-a fost deja desemnat și de la celelalte cărți anterioare). Cea mai potrivită caracterizare a romanului este, cred, chiar cea de pe prima copertă: „Un roman de dragoste cu invective. În plin comunism”. Sunt câteva cuvinte care spun totul, dar nu spun nimic totodată, pentru că odată ce citești cartea asta înțelegi motivul pentru care încă de acum zeci de mii de ani oamenii s-au adunat în jurul focului ca să asculte povești, ca să-i asculte pe povestitori, acești primi magi ai omenirii, povestind. Povestea e totul aici și la fel și oralitatea povestirii. Este o carte scrisă într-un excelent stil oral pe care nu o citești, o auzi în minte cum îți este povestită. Este, de asemenea, cea de-a treia carte cu spioni pe care eu am citit-o în decurs de un an (celelalte două au fost Ce am învățat de la Graham Greene de Andrei Gorzo și Pacienții doctorului Garcia de Almudena Grandes), ceea ce e enorm pentru câte romane cu spioni (nu) citesc eu.
Dincolo de cărțile terminate în ianuarie au mai fost și cele în curs de citire, dintre care două m-au însoțit pe tot parcursul lunii, este vorba despre Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu (care mi se pare că-mi place și mai mult decât Anii romantici care, oricum, mi-a plăcut enorm) și Amintiri din viitor de Irene Vallejo (o colecție de mini-eseuri care pune în legătură concepte și idei antice cu realitățile noastre contemporane). Cartea Gabrielei Adameșteanu mi se pare excepțională prin scriitură și prin asumarea de care autoarea dă dovadă în ceea ce privește faptele și alegerile proprii, dar și prin faptul că este o adevărată istorie (neoficială și necanonică) a literaturii române contemporane. Este o întreagă lume literară acolo care se trezește la viață, cu legăturile și particularitățile ei, mai mult oameni decât cărți și, de aceea, cu atât mai prețioasă întrucât sunt informații pe care nu le găsești în manuale și nu le afli la cursuri.
Și, pe lângă toate acestea, răsfățul meu de zilele astea, două cărți despre cărți pe care le citesc încet și pe îndelete, Focul imaginației de Mario Vargas Llosa (articolele sale literare adunate laolaltă în acest prim volum al unei serii care se va continua) și, răsfățul suprem, un volum în franceză în care Alberto Manguel analizează miniaturile din celebra Carte a Orelor, Les très Riches Heures du duc de Berry (ca să n-o termin prea repede, mi-am propus s-o citesc în ritmul câte unui capitol pe lună ca să mă țină tot anul).
Și câteva noutăți editoriale
Ianuarie e o lună leneșă în lumea editorială, una în care, de obicei, se fac planuri, planificări și se mai tipărește ce a rămas restant din anul precedent, așa că nu sunt multe noutățile pe care le-am remarcat în librărie. Printre ele, o nouă carte de Julian Barnes, ultima, se pare, autorul anunțând că nu va mai scrie o alta, Plecare, plecări (tradusă în română de Radu Paraschivescu, traducătorul de cursă lungă ai lui Barnes), un volum de memorii de Arundhati Roy lansat recent și în engleză și despre care am auzit numai de bine, Refugiul meu, furtuna mea, două antologii cu eseurile și interviurile lui Joseph Campbell, Zeițele și Omul și Mitul, și două cărți despre una dintre cele mai misterioase și mai chinuitoare boli feminine, endometrioza, Femei care suferă prea mult de Cristiana Todiresei și Viața printre cicatrici de Beatrice Bran.
Scrie un comentariu