„Audiție” de Katie Kitamura (fragment)

„O dramă de familie tensionată, care se citește ca un thriller psihologic.“ – NFR

Cel mai recent roman al lui Katie Kitamura este Audiție. Finalist al  Booker Prize, National Book Critics Circle Award for Fiction, Joyce Carol Oates Prize și Gotham Book Prize, a fost una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama în 2025. De asemenea, a fost nominalizat pentru Women’s Prize și Carol Shields Prize. Romanul ei anterior, Intimități, apărut de asemenea la Editura Trei, a fost una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2021 pentru The New York Times și una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama din 2021. A fost nominalizat pentru National Book Award și PEN/Faulkner Award și a fost finalist la Joyce Carol Oates Prize. În Franța, a câștigat Prix Litteraire Lucien Barriere, a fost finalistă la Grand Prix de l’Heroine și a fost nominalizată pentru Prix Fragonard. 

Operele sale au fost traduse în 28 de limbi și sunt adaptate pentru film și televiziune. A primit o bursă Guggenheim, Rome Prize in Literature, o bursă Cullman Center, precum și burse de la fundațiile Lannan, Santa Maddalena și Jan Michalski. A scris pentru publicații precum The New York Times Book Review, Harper’s, The Guardian, BOMB, Triple Canopy și Frieze. Predă în cadrul programului de scriere creativă al Universității din New York.

ROMAN FINALIST AL BOOKER PRIZE, WOMEN PRIZE, NATIONAL BOOK CRITICS CIRCLE AWARD FOR FICTION ȘI JOYCE CAROL OATES PRIZE

Oare îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim?

Doi oameni se întâlnesc la prânz într-un restaurant din Manhattan. Ea este o actriță împlinită, în febra repetițiilor pentru o nouă piesă. El este atrăgător, tulburător, tânăr – suficient de tânăr încât să-i fie fiu. Cine este el pentru ea, cine este ea pentru el? Două narațiuni concurează între ele, punând în discuție modul în care ne înțelegem rolurile pe care le jucăm zilnic și adevărurile ce se ascund dincolo de fiecare interpretare.

Romanele lui Katie Kitamura au fost traduse în 28 de limbi și adaptate pentru cinema și televiziune.

„Nu știi cu adevărat despre ce este vorba în Audiție până nu o citești (și chiar și atunci s-ar putea să-ți vină greu să te hotărăști ce și pe cine să crezi). O analiză pătrunzătoare a reprezentațiilor pe care le dăm în fiecare zi.“ – Marie Claire

„Katie Kitamura scrie cu o eficiență simplă, aproape clinică, dar acest lucru nu limitează profunzimea personajelor sau complexitatea dinamicii pe care o descrie... Ciudata pendulare de la un scenariu la altul te ia prin surprindere – și nu este aceasta caracteristica unei ficțiuni cu adevărat captivante?“ – VOGUE

„Îndrăzneață, aspră, depășind granița dintre genurile literare, Audiție îți va bântui visele.“- The Boston Globe

Katie Kitamura este autoarea a cinci romane, cel mai recent fiind Audiție, inclus pe lista lungă pentru Women’s Prize și Carol Shields Prize. Romanul ei anterior, Intimități, a fost considerat de New York Times una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2021 și nominalizat la National Book Award și PEN/Faulkner Award. A scris pentru publicații precum The New York Times Book Review, Harper’s, The Guardian. Predă în cadrul programului de scriere creativă de la New York University. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Intimități (2021).

Audiție de Katie Kitamura (fragment)

Mă holbam neîncrezătoare la regizor. Așa cum s-a dovedit ulterior, a continuat el pe un ton amuzat, rezultatul a fost unul cu adevărat remarcabil și tocmai datorită acestui rezultat l-am distribuit în filmul meu, filmul pe care îl facem acum sau pe care, cel puțin, încercăm să-l facem. Abia mai târziu am descoperit de unde țâșnea forța interpretării lui, și anume din faptul că el realmente nu interpreta nimic. Confuzia pe care o vezi pe ecran este întru totul autentică. Te uiți la un om pierdut, care nu știe despre ce e vorba în poveste, captiv în scenă, cu lentilele camerei orientate asupra lui, te uiți la un om care privește cum viața și cariera lui eșuează. 

Dar de ce Stan nu ți-a zis nimic? am întrebat. A funcționat pentru filmul acela, recunosc — iar aici m-am oprit și am încuviințat ca pentru mine însămi. Recunosc că a funcționat chiar foarte bine, am spus. Dar pentru filmul nostru... 

Știu, a zis regizorul. Când mi-a spus Stan, am fost furios la culme. De ce nu m-ai avertizat? l am întrebat. Stan mi-a răspuns pur și simplu că ar fi simțit ca-l trădează pe actor. Ar fi fost fatal ca o asemenea poveste să devină publică sau să înceapă să circule în lumea industriei cinematografice. Și asta nu pentru că ar fi simțit o loialitate deosebită față de actorul în cauză, ba ar fi fost chiar fericit să se plângă de vanitatea și de obtuzitatea lui, dar a simțit o formă de fidelitate față de el. S-a străduit până și să ascundă de restul echipei, într-o oarecare măsură, gradul de degradare în care se afla actorul, așa încât nu le-a dezvăluit că suferă de demență, ci a pretins că refuzase să învețe replicile, că era leneș, prost și alte asemenea cuvinte depreciative, menite în fapt să-l protejeze pe actor, să-i împiedice pe ceilalți să afle adevărul teribil.

Vezi tu, a spus regizorul, dacă privești lucrurile din perspectiva asta, Stan l-a iubit. Da, am răspuns, sau poate a iubit interpretarea și procesul prin care a obținut-o. Dintr un anumit punct de vedere, ce a făcut Stan a fost crud și lipsit de conștiință, ar fi trebuit să știe că a încălcat o limită morală, am zis și nu puteam să nu simt că tocmai secretul acestei transgresiuni — nu actorul în vârstă și nici măcar reputația filmului — era acela pe care voia de fapt Stan să-l protejeze. 

În orice caz, filmul nostru n-a înregistrat succesul lui Salvation, în ciuda faptului că actorul a continuat să se străduiască și să primească la fel de multe propuneri ca înainte — probabil chiar în clipa aceea era undeva pe un platou de filmare, chinuindu-se să ducă o scenă la bun sfârșit. Îmi aduc aminte că la momentul respectiv am fost șocată și dezamăgită de această dezvăluire, că mi-a schimbat perspectiva asupra interpretării. După conversația cu regizorul m-am uitat iar la film și tot ce vedeam pe ecran era un bărbat cu început de demență, pierdut, căutându-și agitat replicile, cuvintele pe care știa că trebuia să le spună. Dar acum, în timp ce Xavier mergea alături de mine, mi-am dat seama că interpretarea rămăsese — cu alte cuvinte, interpretarea la care asistasem prima și chiar și a doua oară când văzusem filmul supraviețuise în spațiul creat între munca actorului și public, că exista și că era creată în acel spațiu al punerii în scenă. 

Apoi m-am gândit și că, dacă vreodată un actor a pierdut din vedere malul, atunci tocmai el a fost acela, el s-a împiedicat și s-a prăbușit în propriile adâncuri, și m-am întrebat dacă își făcea griji că nu avea să-și mai găsească drumul înapoi spre suprafață, dacă lumea ficțiunii își pierduse puterile protectoare, dacă linia dintre realitate și imaginație avea să se șteargă. Confuzia și vulnerabilitatea pe care le văzusem pe ecran erau cât se poate de reale. Și m-am gândit din nou la panica din ochii actorului, care era complet autentică, în momentul în care stătea în mijlocul platoului de filmare, privindu-i pe ceilalți actori și pe regizor, căutându-și peticul de hârtie, pentru că în momentul acela totul era teribil și înfricoșător de real. 

Pentru că, desigur, mai era un element asociat interpretării din Salvation, și anume moartea. Și deși actorul nu avea decât șaizeci și ceva de ani, imediat ce am auzit povestea despre bilețelele lipite pe tejghea, care conțineau replicile uitate — nici măcar uitate, deoarece ele nu fuseseră memorate și pierdute, ci scăpaseră pur și simplu capacității de stocare a minții lui —, imediat ce am auzit asta, am putut să-mi imaginez moartea lui. Am putut să-mi imaginez parabola declinului său, am înțeles că mintea lui se va dezintegra în cele din urmă până în punctul în care memoria sa, memoria lumii și a sinelui, va fi pierdută, împreună cu tot ceea ce-l alcătuia pe el ca persoană. Moartea era cea în fața căreia reacționaserăm în clipa în care îl urmăriserăm croindu-și împleticit drumul prin scenele de pe ecran, chiar dacă nu înțeleseserăm asta. Filmul era portretul unui om aflat în mijlocul unui proces de capitulare. 

Nu mai știam ce simt în legătură cu Salvation, un film de care mă bucurasem în cel mai pur și naiv mod cu putință, pentru că inocența dispăruse. Am înțeles mult prea bine la ce mă uitam. Și mă întrebam dacă nu cumva tocmai aceasta era menirea unei interpretări, să ne conserve inocența, să ne permită să trăim cu ipocriziile dorinței noastre. Pentru că, de fapt, nu vrem să vedem lucrul în sine, pe ecran sau pe scenă, nu vrem să vedem durerea sau suferința sau moartea, ci o reprezentare a ei. Conștientizarea faptului că este vorba despre o interpretare ne permite să ne bucurăm de emoție, să ne târâm până aproape de ea și să-i inspirăm aerul, interpretarea permite această proximitate periculoasă. 

Fără ea, Salvation era doar un film oarecare. Așa că i-am răspuns lui Xavier că da, conta, chiar conta. Fără intenție, nu exista un sentiment al propriei acțiuni, nu exista control, interpretarea era ceva ce ți se întâmpla. O inversare imposibilă. Ah, a zis el pe un ton nonșalant, după care a luat o gură de cafea. Am ajuns.

Audiție de Katie Kitamura, Ed. Trei, 2026, tra.d rom. Ioana Petridean, col. „Fiction Connection”