Protejați la fiecare pas, gratulați cu „Bravo, extraordinar!” pentru realizări mărunte, scutiți de frustrări și provocări, scuzați pentru că vor totul de-a gata, copiii „crescuți în puf“ sunt lipsiți de șansa (și de cadrele necesare) de a-și exersa autonomia, de a învăța din greșeli și de a-și cultiva perseverența și simțul răspunderii. Despre „educația-pernă“ și „școala-jilț“ este vorba în această carte dedicată părinților și profesorilor, deopotrivă.
Profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, Anca Nedelcu caută o cale de mijloc care evită răsfățul în exces, dar și rigiditatea educației axate pe obediență. Scrisă cu empatie și apel la cercetări științifice lămuritoare, cartea discută despre hiperprotecție și permisivitate, despre excesul de evaluări pozitive și nemeritate, dar și despre soluții concrete, precum fermitatea blândă, accentul pe roluri și relații, încurajarea perseverenței, dar și a jocului (în aer) liber – acestea fiind doar o parte din largul model al educației „cu ROST“.
„Aceste pagini se feresc de etichetări de tipul „domnului Goe“. Nu vorbesc despre copii și neajunsurile dezvoltării lor, ci despre practici care nu le susțin adecvat creșterea, despre comportamente în care, deși îi iubim atât de mult și vrem să facem totul pentru binele lor, ajungem să le dăunăm.” - ANCA NEDELCU
„Această carte nu ne ceartă! Nu e un rechizitoriu care vrea să rușineze părinți, bunici sau profesori sau să schimbe miniștri ai educației. Intenția este să ne pună pe gânduri, să ne facă să reflectăm despre cum construim mai bine educația copiilor noștri. (...) Cartea de față refuză extremele și am ales această poziție pentru că știu că între copilul „luat la palme“ și cel „ținut în palme“ există o întreagă pedagogie a echilibrului și a discernământului, care merită scoasă la lumină.” - Autoarea
ANCA NEDELCU este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, prodecan și consultant educațional pentru foruri precum UNESCO, Banca Mondială, UNICEF sau Ministerul Educației. Este autoare a unor cărți de specialitate (despre managementul educațional ori despre învățarea interculturală), dar și a unui roman (Zăpezi de tei) și a unei cărți pentru copii (Genialii, scrisă împreună cu fiica ei), ambele apărute la Editura Trei.
Crescuți în puf. Discuții curajoase despre educația copiilor de Anca Nedelcu
(fragment)
20
În puf și în văzul lumii
Narațiunea publică a copilăriei digitale
Cred că mulți dintre noi au avut în copilărie un album de poze. Cel de pe vremea mea includea niște foi cartonate, cam negre, groase, pe care erau lipite fotografiile familiei, sprijinite în colțuri de triunghiuri lipicioase, care țineau imaginea la locul ei. Deasupra, o coală subțire, ușor sidefie, proteja chipurile de timp, de praf, de atingerea prea grăbită a curioșilor. Era locul pozelor răsfățate: cele considerate „de arătat“, care scăpaseră de cutia cu de toate din dulap. Când veneau musafirii, pac, apărea și albumul ca opțiune de revigorare a atmosferei. Și ieșeau la lumină celebrele cadre: pe rând, la fiecare întoarcere a foii, apăreau bebelușul așezat pe burtică, destul de… „neînveșmântat“, cel înfășat tip știulete, șoimul patriei sau pionierul cel mândru, cadrul de la sfârșitul anului școlar cu toată clasa înșirată pe două rânduri și cu „tovarășa“ în centru, amintirea de la Eforie, cu o bărcuță de lemn în spate, cea călare pe un leu viguros împăiat. Și câte altele, un adevărat ritual al imaginilor care marca etapele copilăriei și ale vieții de familie, „partajat“ cu măsură: nu toată lumea avea acest privilegiu de acces la viața privată, nu oricând, nu oricum.
Astăzi, pozele copilăriei au părăsit albumul și cadrul restrâns al sufrageriei, se învârt în lume în câteva secunde, purtate de like-uri, distribuiri și algoritmi. Imaginea cu prima ecografie a celui încă nenăscut deschide povestea publică a copilului, anunțată cu emoție, gratulată cu zeci de inimioare și urări. Apoi vin celelalte: burtica lunii a cincea, păturica cu numele brodat, mânuța minusculă strânsă în jurul unui deget adult. Și această amprentă digitală a copiilor, începută atât de devreme, crește pe măsură ce aceștia trec prin diferite etape de dezvoltare. Imaginile lor nu mai stau în albume, în foste cutii de pantofi, în portofel, alături de buletine. Acum, aceste poze — teribil de multe, cam 5 miliarde făcute în fiecare zi și 14 miliarde distribuite pe rețelele sociale (Phototurorial, 2023) — nu mai sunt doar pentru cei apropiați, privilegiați. Ci intră în fluxul informațional al lumii, prin contribuția personajelor din fotografii și a părinților acestora; iar copilăria devine astfel o istorie transmisă în direct, în văzul tuturor, în timp real, în timp ce amintirile sunt un bun public. De ce facem acest lucru și ce consecințe declanșăm, vom vedea în continuare.
Părinții și expunerea digitală ostentativă a copiilor („sharenting“)
„Această generație este formată din primii copii ce au crescut într-o lume tehnologică în care aproape totul este computerizat. Au asistat la schimbări mai rapide decât oricare alta înaintea ei. Cercetătorii din domeniul consumului mediatic măsoară acceptarea tehnologiei — numită «rata de penetrare» — prin numărul de ani necesari unei noi tehnologii pentru a ajunge la cincizeci de milioane de utilizatori. Radioul, de pildă, a avut nevoie de treizeci și opt de ani; telefonul, de doar douăzeci, televiziunea de treisprezece ani. Telefoanelor mobile le-au trebuit doar doisprezece ani, iar televiziunii prin cablu doar șapte. Internetul a atins acest prag în numai patru ani, la fel și mesageria instant și iPod-urile. MySpace a adunat 125 de milioane de membri în doi ani și jumătate, în timp ce YouTube a reușit acest lucru în doar un an“ (Vye, Scholljegerdes și Welch, 2007).
În acest iureș digital trăiesc, cresc, înfloresc, se prezintă lumii copiii și tinerii de azi. O mutație antropologică profundă se desfășoară în fața ochilor noștri: generația actuală nu doar folosește tehnologia, ci și locuiește în ea. O respiră. Este mediul lor natural de viață și de socializare. Iar ritmul accelerat al difuzării noilor descoperiri — ilustrat mai sus — sugerează că mediul în care cresc copiii se schimbă mult mai rapid decât în orice altă perioadă a istoriei. Și acest lucru ne amețește pe toți. Cum să nu se modifice felul în care copiii percep lumea și pe ei înșiși? Iar faptul că această existență mediată tehnologic aduce cu sine și o vizibilitate fără precedent e aproape o realitate firească. Copilăria actuală e una online, ca niciodată în istorie, e comentată, urmărită și foarte… publică.
O mare parte din această prezență digitală a copiilor e conturată de părinții lor. Fenomenul e cunoscut ca sharenting (o combinație între share = a împărtăși și parenting). Termenul a fost lansat în 2012 de jurnalistul Steven Leckart și inclus în Collins Dictionary în 2015; se referă la „utilizarea rețelelor sociale pentru a transmite noutăți despre propriii copii“. Adică părinții distribuie online imagini, texte și date despre cei mici, deseori încă din perioada prenatală, împărtășind cu generozitate experiențe personale sub diverse forme: postări pe rețelele de socializare, vloguri de familie, „știri“ zilnice. „Prin sharenting, părinții modelează identitatea digitală a copiilor cu mult înainte ca aceștia să își deschidă primul e-mail“ (Steinberg, 2017).
Un sondaj din Statele Unite ale Americii (National Trust & O2, 2018) indică faptul că aproximativ 75% dintre părinți postează fotografii, clipuri sau povești despre copiii lor pe rețelele sociale, peste 80% dintre aceștia folosind chiar numele reale ale acestora în aceste mesaje. În medie, un părinte distribuie aproape 1 500 de fotografii ale propriului copil până la vârsta de 5 ani, construind un adevărat portret digital al copilăriei.
Bloggingul parental de la începutul anilor 2000 e o variantă incipientă a acestui fenomen; apariția jurnalelor digitale de mămici și tătici a constituit atunci un moment de schimbare în viața familiilor, căci, pentru prima dată, părinții obișnuiți au avut la dispoziție o platformă globală pentru a-și povesti propriile vieți, dincolo de cercul lor privat. Aceste jurnale online au permis exprimarea experiențelor reale de creștere a copiilor, deseori prin contestarea narativului tradițional. Blum-Ross și Livingstone (2017) descriu acest fenomen ca fiind o „narațiune digitală“ a experienței parentale, în care mama, tata și bunicii (uneori) își trasează și extind frontierele propriei identități publice, folosind conținut despre propriii copii.
Această formă de exprimare — nu doar experții vorbesc despre educație, ci și părinții „scriu“ povestea vieții copiilor lor și a propriei experiențe de educatori — s-a extins în postările actuale de pe rețelele sociale. Ca urmare, o nouă normalitate s-a așezat în viața noastră de familie: nu ni se pare ciudat să arătăm lumii cum cresc, ce mănâncă, ce premii primesc copiii noștri. Identitatea de părinte și de copil capătă un alt contur, public, care ne validează opțiunile și ne consolidează orgoliul împlinit. Și chiar primim laude pentru talentul nostru de fotograf amator sau de povestitor de ocazie a unor mici scenete domestice.
Rezultatele acestor abilități se adună treptat într-o arhivă emoțională de amintiri stocate „în cloud“, foarte ușor de rememorat la nevoie; e un alt fel de capsulă a timpului, o nouă metodă de organizare a „cărții bebelușului“, în care progresele nu mai sunt tezaurizate prin metode tradiționale de colectare de „artefacte“ ale creșterii. De data aceasta, avem un act de conservare prevăzut și cu o funcție suplimentară de așezare cronologică și readucere în atenție a faptelor, prin mecanismul „amintiri din această zi, de acum 5 ani“. O funcție utilă, să recunoaștem, căci cei mici cresc repede, copilăria lor se scurge printre degete cât ai clipi, așa că inserarea momentelor ei principale în marele depozit digital e și o formă de rezistență în fața efemerului. Sigur, e posibil ca această pasiune pentru arhivarea publică a amintirilor să se întâlnească peste ani cu refuzul copiilor de a o păstra și duce pe mai departe. Sau cu stânjeneala lor în fața cunoscuților conectați cu graficul creșterii și evoluției vieții lor. Aici părinții prea darnici cu împărtășirea au de dat ceva explicații.
De ce simțim nevoia, adulți fiind, să „ne punem copiii pe internet“? Unul dintre motive este atât de intens, încât trebuie să stea în fruntea enumerărilor: suntem mândri de ei. Multe postări chiar sunt făcute sub domnia acestui hashtag: #prou¬dmama sau #prouddad. Și cred că e firesc, mândria e un sentiment care nu are cum să nu însoțească viața de părinte. Ne iubim copiii, îi observăm cu atenție, le trăim fiecare progres cu emoție, iar această bucurie se cere împărtășită, nu? Dacă chiar cu toată lumea, neselectiv, asta rămâne de văzut. Mirarea încântată în fața ființei care crește sub ochii tăi, independent de tine, tresărirea în fața primilor pași sau a celor dintâi cuvinte, bucuria că a desenat ceva articulat, toate acestea sunt atât de miraculoase, încât simțim că merită să meargă mai departe la un public mai larg. E o nevoie profund umană de a împărtăși. Când crești copii, experimentezi iubiri nebănuite față de ei, ești martor la momente care nu merită să rămână doar între pereții casei, ci să primească o durată expandată de viață și o audiență pe măsură. Iar destinatarii se delectează cu ce primesc în… fluxul de știri (căci cei mici sunt adorabili, îți plac chiar dacă nu sunt ai tăi, nu?). În plus, se creează și comunități informale de sprijin, chiar de consolare, căci mândria aceasta nu e doar despre performanță, ci și despre drumul până acolo, despre provocările asumate, nopțile nedormite, micile victorii de zi cu zi care altfel ar trece neobservate.
Crescuți în puf. Discuții curajoase despre educația copiilor de Anca Nedelcu, Ed. Trei, 2026
Scrie un comentariu