„Femeile de la capătul lumii” de Mélissa Da Costa (fragment)

Autoarea bestsellerului Tot albastrul cerului. 

Scriitoare situată în fruntea clasamentului celor mai bine vânduți autori în Franța în 2023 și 2024.

Premiul Babelio 2023 - categoria literatură franceză.

„Intim și vibrând de emoție.“ - La Croix

„Un roman captivant, impregnat cu legende maori și presărat cu descrierile unor peisaje extraordinare.“ - Le Journal de Québec

În extremitatea sudică a Noii Zeelande, în inima naturii sălbatice, trăiesc Autumn și fiica ei, Milly. Pe acest ultim bastion de pământ înainte de Oceanul Antarctic și de Polul Sud, ele administrează campingul Mutunga o te ao, „capătul lumii“ în limba maori. Autumn și Milly sunt inseparabile, până în ziua în care sosește Flore, o tânără pariziană în căutarea izbăvirii. Bântuite de trecut, dar legănate de vânt și de legende, aceste trei femei vor învăța să se cunoască, să se ierte și să se iubească.

„Natură sălbatică, introspecție, reconstrucție, căutare personală, reziliență, puterea întâlnirilor și a prieteniei: acest roman sublim spune povestea unor femei care învață să ierte și să iubească.“ - Le Journal de Québec

„Amplă și pătimașă, sumbră și viguroasă, încărcată de emoție reținută, Femeile de la capătul lumii este povestea unei a doua șanse.“ - Marie France

„Este greu să nu te atașezi de aceste personaje și să nu le urmărești traiectoria în încercarea de a recăpăta controlul asupra propriei vieți.“ - Lire Magazine Littéraire

Mélissa Da Costa s-a născut pe 7 august 1990. A urmat studii de economie și management, apoi s-a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Tot albastrul cerului (Prix Alain- Fournier 2020), romanul său de debut, a cunoscut un succes impresionant. Au urmat Zilele ce vor veni, Un soi de fericire, La doublure, Femeile de la capătul lumii, La Faiseuse d'étoiles, toate bestsellere și figurând în Top 10 cele mai vândute cărți din Franța.

La Editura Trei, de aceeași autoare, au mai apărut Tot albastrul cerului, Zilele ce vor veni, Un soi de fericire și Durerile-fantomă, roman recompensat cu Prix Babelio 2022 pentru literatură.

Femeile de la capătul lumii de Mélissa Da Costa

15

Fleure se trezește când se crapă de zi; nu înțelege ce caută acolo, în mașină. Vehiculul e oprit pe o cărare minusculă, iar Milly a adormit pe scaunul șoferului. O doare peste tot, tremură, e înghețată. Ora albastră e în¬totdeauna cea mai răcoroasă. Se ridică în capul oaselor și ceva îi alunecă de pe umeri. O vestă fluorescentă, pe care a așezat-o probabil Milly. Singurul lucru pe care l-a găsit ca s-o acopere. Milly… Ce a spus astă-noapte pe ringul de dans? Avea o privire nebună și îi cuprinsese obrajii cu palmele ei reci. Doamne, Milly… S-a întâmplat chiar înainte ca Nils s-o ia de acolo, s-o răpescă, s-o învârtă. Flore alungă impresia asta ciudată, senzația că îi mișună furnici prin vene. Pune vesta pe bord. Încearcă să zărească ceva afară, căci misterul e total. Ce caută aici? Au rămas în pană de benzină? De ce n-a trezit-o Milly? 

Îi pune o mână pe umăr și șoptește: 

— Milly, ce facem aici? 

Milly se scutură încet, se freacă la ochi, se ridică strâmbându-se în capul oaselor, își întoarce capul ca să-și dezmorțească ceafa. 

— Otariile.

— Ce? 

— Suntem aici pentru otarii. 

Cască. Tocmai când Flore vrea să-i mai pună întrebări, deschide portiera. 

— Vino! 

Se îndepărtează deja pe cărarea de pietriș, în rochia ei de seară și tricoul cu All Blacks. Flore o prinde din urmă; e încă puțin mahmură. 

— Ce otarii? 

— Creșa. 

— Despre ce vorbești? 

— Aici își nasc puii și îi cresc. 

Pentru Milly, pare o explicație suficientă după o așa-zisă noapte petrecută la o margine de drum. 

Cărarea urmează coasta abruptă. Din când în când se ivește câte un promontoriu de unde se poate admira marea dezlănțuită izbindu-se de stânci sau de o plajă pietroasă. 

— Mergem departe? 

Cărarea pare să fie un mic drumeag pentru excursioniști cu o destinație precisă. 

— Avem de mers cam zece minute. 

Drumeagul urmează un relief denivelat; urcă, apoi coboară iar, șerpuiește printre coline, le dă ocol. Fetele încep să gâfâie în scurtă vreme.

Flore rămâne în urmă. N-are condiția fizică a lui Milly. Natura se trezește în jurul lor. Odată cu ivirea zorilor, păsările ies din tufișuri și încep să ciripească. 

— Ce-i asta?

Milly se întoarce amuzată. O pasăre care tocmai a țâșnit dintr-un boschet aleargă vioaie după Flore, care nu știe dacă e cazul să se îngrijoreze. 

— E o pasăre weka. 

— De ce mă urmărește? 

— Fiindcă ești pe teritoriul ei. 

— Ce trebuie să fac? 

Vocea îi e tot mai alarmată. Lui Milly îi vine greu să nu râdă. 

— Oprește-te! Ai să vezi, nu vrea decât să te inspecteze. 

Flore se oprește, deloc liniștită. Pasărea, departe de-a se speria, începe să descrie cercuri în jurul ei, o observă, împunge cu ciocul în direcția pantofilor ei. 

— Liniștește-te, nu există niciun risc. 

Ca să-și alunge încordarea, Flore spune: 

— O clipă, am crezut că e o pasăre kiwi. 

— Sunt confundate uneori din cauza poziției lor caraghioase, aplecate în față, a ciocului lung și a culorii. Dar kiwi sunt active noaptea, îi amintește Milly, iar weka, în timpul zilei. Pe cât sunt kiwi de timide, pe atât sunt weka de curioase și de obraznice. Nu sunt prea îndrăgite aici. 

— De ce? 

— Își păzesc teritoriul și nu se tem de nimic. Dacă o pasăre weka se hotărăște să locuiască la tine în casă, va fi aproape imposibil s-o dai afară. Nu doar că va rămâne, dar va răsturna totul în calea ei ca să-și controleze noul mediu. 

— Nu mă mir că nu sunt îndrăgite. 

— Eu le îndrăgesc. Sunt niște înotătoare excelente. Oamenii de știință au raportat cazuri în care niște păsări weka s-au întors înot pe insula lor după ce au parcurs o sută cincizeci de kilometri! 

Și în timp ce vorbește Milly, pasărea se plictisește de Flore și se întoarce în tufișuri, de unde au apărut trei dintre suratele ei. 

— Haide, aproape că am ajuns! 

Flore pornește iar, dar se întoarce din când în când să se asigure că zburătoarea cea veselă n-o urmărește. 

După ce urcă ultimii metri ai unei coaste, imaginea le apare brusc în fața ochilor: un clișeu potrivit pentru o carte poștală. Pe un cer portocaliu, scăldat de primele raze ale soarelui, se profilează un promontoriu abrupt, care înaintează până în mare, cu un far în vârf. Un far alb, impunător, cu acoperiș negru. În jurul promontoriului, răsar din valurile turcoaz o mulțime de insule stâncoase: așa-numitele Nuggets — pepite, în engleză. 

— Oooh… asta… cred că e pe măsura fiordurilor. 

Milly se mulțumește să zâmbească. Soarele care răsare îi desenează fire aurii în păr. 

— Ai în față una dintre cele mai emblematice priveliști din Catlins, una dintre cele care figurează în ghidurile turistice. 

— Dar aici avem țipătul păsărilor și norii care se mișcă pe cer, lumina schimbătoare, vântul răcoros care ne trece prin păr, zgomotul valurilor. E mai frumos decât o poză dintr-un ghid turistic. 

Lui Flore îi strălucesc ochii. Milly declară: 

— Și dacă te uiți cu atenție la mare, s-ar putea să zărești o balenă. 

— Adevărat? Una dintre alea care cântă cu voce joasă?

— Una dintre alea. 

— Sunt și pinguini hoiho pe aici? 

— Da. Dar deocamdată încercăm să găsim otariile cu blană și puii lor. 

Flore face o piruetă, inspiră adânc aerul umed. Milly o contemplă, se gândește că și Kai dădea dovadă de același entuziasm copilăresc, de aceeași spontaneitate. 

— Ziceai că nu se poate face nimic pentru pinguinii hoiho! exclamă deodată Flore, întorcându-se spre Milly. 

Milly se oprește, luată din scurt. 

— Ce-i cu asta? 

— E greșit. Prietenul tău, Nils, a găsit un mod de-a acționa împotriva pescarilor, nu? 

— Poftim? 

— Cu ONG-ul lui… Reușesc să împiedice distrugerile, să facă astfel încât plasele pescarilor să nu mai prindă totul, fără nicio deosebire. 

— Da, spune Milly simplu. 

Flore o cercetează, încearcă să surprindă o tresărire cât de mică pe fața ei, dar ea rămâne impasibilă. Își reiau drumul, iar Flore exclamă deodată: 

— Îți străluceau ochii. 

— Ce? 

— Te-ai gândit la chestia asta. Recunoaște că te-ai gândit! 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Flore clatină din cap. Nu insistă. Totuși e sigură că la asta se gândea Milly când Nils vorbea, iar ea îi sorbea cuvintele: putea să facă și ea mai mult, să salveze alte specii, nu doar în golf, să-și unească puterile cu ale altor voluntari, să acționeze la o scară mai mare. Cu siguranță a respins ideea asta nebunească, abia născută, dar Flore a văzut…

— Mai avem mult de mers până la puii tăi de otarie? 

— Nu… Suntem aproape. 

Ajung pe o platformă de lemn, la marginea falezei; dedesubt, descoperă colonia de otarii cu blană. Femelele se odihnesc printre stâncile negre; sunt mereu atente, supraveghează bălțile în care puii lor se aruncă, se rostogolesc, stropesc, își freacă boturile între ei, sar, țipă. Ceva mai departe, două exemplare tinere se cațără cu mare greutate în vârful unei stânci, apoi se aruncă în valuri; dispar în adânc și apar din nou, câteva clipe mai târziu. Dincolo, alte două otarii par să se înfrunte, se saltă pe înotătoarele posterioare, se împing. 

— Se bat? 

— Nu, se joacă.

Nici nu exista un nume mai potrivit decât creșă. Sub ochii lor se desfășoară un adevărat spectacol asemănător unei curți de școală în recreație: agitație, îmbrânceli, îm-proșcat cu apă, odihnă înainte de noi atacuri în joacă. Când un pui se îndepărtează prea mult în mare, una dintre otariile adulte se ridică, plonjează în valuri și-l conduce înapoi, pe stânci. Farul veghează în apropiere. 

Flore se gândește că a văzut mai multe lucruri extraordinare aici în trei luni decât în întreaga ei viață. Milly se uită la ceas cu părere de rău. 

— Trebuie să mergem acasă… mama… 

Nu-și termină fraza. La ora asta, Autumn ridică fără îndoială oblonul metalic al magazinului, se uită țintă la șosea, își stăpânește îngrijorarea crescândă la gândul că fiica ei nu s-a întors acasă. Își va verifica semnalul de la telefonul mobil și precis va încerca s-o sune. 

— Lasă-mă să fac câteva poze, bine?

Femeile de la capătul lumii de Mélissa Da Costa, Editura Trei, 2026, trad. rom. Ruxandra Chiriță, col. „Fiction Connection”