„În așteptarea răspunsului tău”, de Madeleine Gray (fragment în avanpremieră)

Hera are douăzeci și cinci de ani și, pe când cei din jur par să fi îmbrățișat fără efort vârsta adultă, ea se străduiește cu disperare să-și construiască o viață pe măsura propriilor așteptări. Însă fără succes. Angajată ca moderator de comentarii, îl cunoaște pe Arthur, un coleg mai în vârstă care e... căsătorit. Și, cu toate că până atunci a avut relații cu femei, Hera se aruncă într-o aventură mistuitoare, îmbătată de promisiunea unei fericiri obișnuite.  Amuzantă, profund emoționantă și scrisă cu o surprinzătoare iscusință, În așteptarea răspunsului tău este o poveste despre tendința de a dori un lucru care nu promite nimic și drumul sinuos, chinuitor și adesea hilar pe care îl parcurgem pentru a decide cine suntem și cine vrem să fim.

„Există oare un blestem mai mare decât să fii o femeie la douăzeci și ceva de ani? Romancierii explorează această perioadă a vieții de multă vreme, dar puțini o înțeleg la fel de bine ca Madeleine Gray... O carte uimitor de bună, teribil de ironică și de amuzantă.“  - THE SATURDAY PAPER

„Năzuințele, speranța și referințele la cultura pop ale Herei (totul, de la The Wire la Rupi Kaur și la orele de deschidere a puburilor britanice, devine prilej de râs) fac din acest roman una dintre cele mai distractive lecturi de care am avut parte în ultima vreme.“  - STYLIST MAGAZINE

„În așteptarea răspunsului tău este un roman de debut sclipitor – extrem de amuzant, dar și dureros de trist... Ne face să ne gândim la o întrebare foarte veche: de ce facem un lucru, deși știm că nu ar trebui? Madeleine Gray este o scriitoare uluitoare – un talent uriaș.“  - Gillian Anderson

„Plină de fraze incredibil de tăioase și de momente de un comic întunecat.“  - BBC CULTURE

Madeleine Gray este scriitoare și critic literar din Sydney. A fost finalistă a Premiului Walkley Pascall pentru critică de artă în 2021 și a scris pentru publicații precum Sydney Review of Books, Australian Book Review și Times Literary  Supplement. Are un masterat în literatură engleză la Universitatea din Oxford și în prezent este doctorandă la Universitatea din Manchester. În așteptarea răspunsului tău este primul ei roman.

În așteptarea răspunsului tău, de Madeleine Gray
(fragment în avanpremieră)

Când îl întâlnesc prima dată pe bărbatul meu însu­rat, problemele mele sunt încă nerezolvate. Am trecut prin destule suferințe și sunt lipsită de scop și de ener­gie, în ciuda faptului că am încă până în douăzeci și cinci de ani și par tânără pentru majoritatea oamenilor, dar nu și pentru cei până în douăzeci și cinci de ani. Simt că am trăit îndelung, iar perspectiva de a continua s‑o fac până voi muri este epuizantă. Sunt în Sydney, orașul în care m‑am născut, și locuiesc în casa tatălui meu pentru că n‑am niciun ban din cauza alegerilor pe care le‑am făcut. Mi‑am petrecut anii de școală încer­când să dau naștere unei vieți la care să țin și pe care să am interesul s‑o protejez și s‑o dezvolt. Am iubit pe cineva, dar nu suficient încât să vreau să rămân cu ea pentru totdeauna, iar ea merită mai mult, și eu la fel. Am obținut diplome în alte orașe, pe care acum le am și nu știu ce altceva aș putea zice despre ele: sunt doar niște diplome, niște bucăți de hârtie. Diplomele mele sunt anii de libertate fără muncă, pe care i‑am cumpărat cu bani, adică cu împrumuturi. Din nefericire, există un număr limitat de diplome pe care le poți obține înainte ca oamenii din jur să‑și dea seama că pasiunea ta nu e atât pentru studiu, cât pentru a nu munci. Poți face un doctorat, dar dacă faci un al doilea, oamenii tind să te întrebe ce este în neregulă.

După încă o zi la douăzeci și patru de ani, în care locuiesc în casa tatălui meu, îi ascult discurile și mă întreb când se va întoarce de la serviciu, pentru că abia aștept să vorbesc cu el, mă hotărăsc să răspund la nemuritoarea întrebare a celor de la The Smiths: curând este, de fapt, acum. Trebuie să intru pe Seek și să‑mi găsesc o slujbă, apoi să mă duc la acea slujbă, pe urmă să „încep“ o „viață“. Nu mai găsesc modalități de amânare și am ascultat de prea multe ori vocea emfatică a lui Morrissey. Câinele nostru, Jude, care îmi recunoaște poziția de secund când tata nu este acasă, mă urmează din camera de zi în biroul tatei. Îmi pun laptopul pe birou și mă așez pe scaunul tatei. Jude se întinde cu bărbia pe picioarele mele.

Este greu să le explici celor care au avut norocul de a nu rămâne fără slujbă și de‑a nu fi nevoiți să caute pe Seek cât de distrugătoare pentru suflet este această experiență. Imaginează‑ți că ești îndrăgostit de o per­soană de ani întregi, că relația voastră ți‑a adus toate sentimentele bune, că fiecare lucru pe care îl spune ți se pare interesant și că îmbrățișarea ei îți aduce un confort pe care nu‑l credeai posibil. Această persoană întruchi­pează tot ceea ce ai sperat vreodată, toate modurile în care viața ta ar putea însemna ceva. Acum imaginează‑ți că această persoană este, dintr‑un motiv total arbitrar, luată de lângă tine, în schimb, un străin oarecare îți pune o piatră în mână și îți spune: „Piatra asta este tot ce ți‑a rămas. Nu mai ai partener; ai doar această piatră murdară“.

Este la fel ca atunci când navighezi pe Seek, doar că pe Seek piatra este, din motive necunoscute, un bun prețios râvnit de toți și pe care s‑ar putea să nu‑l primești. Pentru fiecare piatră, există două mii de oameni care

și‑o doresc. Iar în final, singura persoană care primește piatra… primește o piatră.

Având în vedere că am în sertar trei diplome în diverse științe umaniste, am competențe vagi în a citi, a scrie și a cunoaște lucruri rudimentare despre o mulțime de dome­nii diferite ale științelor umaniste. Aș fi putut să vă spun cândva care sunt cele trei tipuri majore de coloane cla­sice folosite în Grecia antică. Acum, la douăzeci și patru de ani, la câțiva ani distanță de cursul de Introducere în istoria artei, aș putea să numesc poate două dintre ele. Stând la biroul tatălui meu și căutând pe Seek, știu că zoroastrismul este foarte vechi și are legătură cu dualita­tea. Știu că dilema tramvaiului este complicată pentru toți cei implicați și că utilitarismul nu‑mi convine, dar nu am o alternativă mai bună sau mai practică atunci când mi se cere una. Știu că producția de conținut nu este vocația mea, dar în acest moment se pare că opțiunile mele sunt crearea de conținut sau munca într‑un call center, și știu că nu pot lucra într‑un call center pentru că acum câțiva ani am dat un interviu pentru a lucra într‑unul care se ocupă cu donațiile pentru incendii și am fost respinsă de manager pentru că unui om obișnuit accentul meu i s‑ar părea înfumurat, după cum s‑a exprimat el.

Corect, atunci creare de conținut să fie, îmi spun în timp ce îmi întind degetele ca domnul Burns.

Există o mulțime de locuri de muncă pentru un creator de conținut, deoarece, din câte îmi dau seama, cam orice înseamnă creare de conținut. Din descrierile de job pe care le citesc, intuiesc că principala diferență dintre crearea de conținut și jurnalism este că prima e mai bine plătită și, spre deosebire de jurnalism, alege în mod activ să nu includă absolut nicio contribuție subiectivă din

partea creatorului. Un creator de conținut caută imagini (caută pe Google fotografii și apoi le încarcă pe site‑ul unei companii). Un creator de conținut scrie texte atrac­tive (parafrazează e‑mailuri de marketing și folosește mult cuvântul „dinamic“). Un creator de conținut utilizează social media pentru a monitoriza implicarea publicului și editează conținutul în consecință (se uită la subiectele trending pe Twitter și apoi folosește aceste subiecte ca eti­chete SEO pentru postările companiei despre optimizare).

„Sunt fluentă în Photoshop?“ vrea să știe Seek. Mă gândesc că știu ce este Photoshop și știu să folosesc Google, deci da. Îmi afirm competența în majoritatea „atributelor‑cheie necesare“ prin același raționament.

„Îmi place să lucrez în echipă?“ „Îmi place“ „să lucrez“. Aceste două afirmații juxtapuse de parcă n‑ar fi fundamental incompatibile! Nu‑mi place lucrul colectiv, la fel cum nu‑mi place munca solitară, dar nu pot spune asta dacă vreau să obțin un post într‑o echipă multidisciplinară agilă într‑un mediu transformațional. Dând click pe linkul„detalii suplimentare“ pentru această fișă a postului, devine evident că „echipă multidisciplinară agilă într‑un mediu transformațional“ înseamnă, de fapt, „birou de consiliu local în mediul rural“.

Știi cum e când ai dormit prost și este ora 11 dimineața și te afli în fața turnicheților din gară și continui să apropii cardul iar și iar și nu se întâmplă nimic și blestemi tehnologia și îți blestemi viața și, în cele din urmă, femeia în vârstă de lângă tine îți atrage atenția că acel card pe care l‑ai tot apropiat cu frustrare crescândă și suspine sonore de aparatul de scanare este, de fapt, cardul de sănătate și că asta ar putea explica faptul că nu poți intra în gară? Așa mă simt eu când scriu scrisori de intenție pentru locuri de muncă în domeniul creării de conținut, înarmată cu patru informații despre istoria artei, două despre religie, una despre filosofie și capaci­tatea de a tasta cu doar trei degete din cele zece disponi­bile. Cu toate acestea îmi intru repede în ritm. Cheia, ca în multe alte cazuri, este disocierea. Cheia este să stai în fața laptopului ca Buddha, dacă ar fi șomer, căutând pe Seek. Trebuie să intri ușor într‑o stare de ambivalență de tip zen, permițând cuvintelor de impact să‑ți curgă prin vene și să ajungă pe documentul alb, fără să fii conștient de ceea ce tastezi. Uneori este util să reciți mantra Virgi­niei Woolf în timp ce pagina se umple cu aberațiile cor­poratiste pe care tu însuți, aparent, le scrii. Am rădăcini, dar curg. Am rădăcini, dar curg. Am rădăcini, dar curg. Iisuse Christoase, o să mă sinucid. Uneori se strecoară câte un gând rătăcit, dar ignoră‑l, recită mantra, conti­nuă să scrii.

Mă doare fundul de la atâta stat pe scaunul de lemn al tatălui meu. Postura mea este proastă, ceea ce nu mă ajută. Am scos ceasul de pe monitor, am întors telefonul cu ecranul în jos și l‑am pus pe modul avion la mai mult de un metru distanță. Trebuie să mă feresc de orice mi‑ar putea distrage atenția.

Aud o bătaie în ușa din față și răsuflu ușurată. Jude se ridică și latră, așa cum îi este datoria. Mă simt ca Bernard Black când nu vrea să‑și plătească taxele, așa că îi invită pe Martorii lui Iehova să bea ceva și să vorbească despre Iisus. Aș invita pe oricine în casa asta chiar acum. I‑aș întreba despre copilăria lor și apoi aș pune întrebări deta­liate. Le‑aș face un ceai, le‑aș coace o prăjitură, aș face FaceTime cu bunica lor, le‑aș citi cu voce tare întregul dicționar cu accent irlandez și, apoi, aș întreba dacă vor să‑l asculte încă o dată cu un accent mai nordic.

Cobor în fugă scările până la ușa din față, cu Jude lângă mine, și reușesc să zăresc posteriorul poștașului care dispare. Pachetul de pe preș este adresat tatălui meu, ceea ce are sens, deoarece nu prea am bani să cumpăr nimic. Dezumflată de acest noneveniment, mă gândesc la avantajele și dezavantajele de a cumpăra o cafea la pachet. Cafea: bună. Bani: niciunul.

Am douăzeci și patru de ani și dau scroll pe Seek pentru a găsi o oportunitate de a crea conținut pentru bani, ca să mă pot muta din casa tatălui meu și să plătesc câteva sute de dolari pe săptămână pentru a locui într‑un loc mai puțin frumos și pentru a spune oamenilor că sunt independentă și că viața mea urmează un recognoscibil arc narativ de bildungsroman. Mă întorc la birou, pun un cântec de Taylor Swift pentru motivație și dau refresh. Acum, în partea de sus a ecranului, deasupra anunțurilor de creator de conținut pentru o organizație caritabilă de luptă împotriva cancerului și creator de conținut într‑un departament guvernamental pentru „transformare digi­tală“, se află o perspectivă nouă, strălucitoare.

Moderator al comunității online. Asta e!

Am avut vreodată aspirații de moderator al unei comunități online? Nu pot spune că da. Dar acest loc de muncă este anunțat de o organizație media respectată și inteligentă și mă gândesc că acesta este probabil singu­rul mod în care voi obține vreodată un interviu pentru a lucra în acele săli jurnalistice remarcabile, având în vedere că nu am nicio experiență profesională în afara comerțului, deoarece, după cum am menționat, nu mi‑am dorit niciodată un loc de muncă. Constrânsă de un impuls masochist nebunesc, ca atunci când storci un coș care nu s‑a copt, mă gândesc: „Perfect“. Mă gân­desc: „Asta îmi va permite să observ cum trăiesc ceilalți oameni în birourile lor, zi de zi, ieșind la băut după muncă, cumpărând plante suculente în weekend, spe­rând să fie «promovați». Dacă obțin această slujbă, voi avea suficienți bani pentru a trăi și îmi voi putea petrece zilele judecându‑i pe cei care se străduiesc mai mult decât mine să facă sistemul să funcționeze în favoarea lor“.

În așteptarea răspunsului tău, de Madeleine Gray, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Elena Marcu, col. „Fiction Connection