Scriitoare câștigătoare a Premiului Pulitzer, Women's/ Orange Prize pentru Ficțiune.
„Un roman la fel de complex ca Demon Copperhead și la fel de bine structurat... O Tess d’Urberville a secolului XXI.“ - The Times
O poveste despre ambiții zădărnicite, suferințe acumulate, speranțe renăscute și o inepuizabilă reziliență.
Livia Bohusz simte lipsa fratelui ei, Cyrus. Zdruncinată de moartea acestuia și de tăcerea sufocantă ce învăluie ferma familiei, Livia, în vârstă de unsprezece ani, nu poate decât să încerce să supraviețuiască. Singura ei alinare: muzica, o evadare în extazul liniștitor pe care i-l oferă cântatul la pian. Și, amețitoare, promisiunea unei vieți noi pe măsura talentului ei. Partita spune povestea Liviei — o narațiune despre maturizare, dar și o analiză a speranțelor și regretelor specifice vârstei de mijloc, un roman la fel de simplu ca iubirea și dorul, la fel de emoționant, complex și rafinat ca muzica pe care o celebrează.
„Această poveste de dragoste nu este doar despre oameni, ci și despre arta însăși — despre ceea ce simți când o creezi și despre importanța ei. E un subiect despre care toată viața am așteptat să scriu.“ - Barbara Kingsolver (People)
„Un roman profund sfâșietor... Kingsolver scrie despre muzică și muzicieni cu o forță absolut captivantă... Ea abordează nu doar obsesia sexuală și prejudecățile de clasă, ci și frământările unor întrebări de genul «Ce-ar fi fost dacă...», decența umană, puterea copleșitoare a muzicii și efectul fluture al visurilor amânate.“ - The New York Times
„Un roman captivant, plin de emoție, înțelepciune și umor.“ - The Spectator
„O poveste hawthorniană despre păcat și mântuire și «imperativul întunecat» al istoriei.” - The New York Times
„Sublim și senzual... Kingsolver folosește vocabularul și chiar arhitectura muzicii pentru a structura narațiunea și a modula momentele de intensitate emoțională ale poveștii... O operă puternică și tulburătoare.“ - The Boston Globe
Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior și Prodigal Summer, precum și a unor volume de poezie, eseuri și nonficțiune. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life.
Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit numeroși cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei.
Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai fost publicate romanele Demon Copperhead (Pulitzer Prize for Fiction 2023), Lacuna (Orange Prize for Fiction 2010) și Biblia lemnului otrăvit (Exclusive Books Boeke Prize 2000). În 2026, Barbara Kingsolver a fost recompensată cu John Steinbeck Award.
Partita de Barbara Kingsolver
(fragment în avanpremieră)
M-am rostogolit într-o parte de pe sacul cu cutii ale căror colțuri ascuțite probabil îmi lăsaseră adâncituri pe spinare. De acum se luminase de tot și mă simțeam vulgară în cămașa de noapte. Mi-am trecut degetele prin păr, l-am împletit la loc repede cu șirul de mișcări pe care mâinile mele îl cunoșteau mai bine decât orice piesă la pian. Niciodată nu-mi ținusem părul altfel. Acum îmi venea până ceva mai jos de umeri, nu mai era funia de Rapunzel din facultate. După ce mi se retezaseră catastrofal celelalte valori importante, trebuise să dispară și părul luxuriant.
M-am ridicat, am scotocit prin dulapul ei și am scos un pardesiu ușor de serj care putea fi purtat ca rochie. De vară, bleu, cu cordon din același material. Îmi aduc aminte că-l purta des când eram în gimnaziu. În primul an după ce s-a dus Cy. L-am îmbrăcat și mi-am închipuit cum trebuie să fi fost să trăiască în anul acela, fiind cine era. O grimasă, asta mi-am imaginat. Felul ei de a fredona înăbușit, în șoaptă, aceeași frază dintr-un imn religios, iar și iar, în timp ce gătea sau făcea curățenie. Avea o voce frumoasă, limpede, dar nu o folosea decât la biserică. Observam întotdeauna: a ei era una dintre puținele voci care se țineau bine de melodie. Vocea mamei la biserică era în stare să aducă turma rătăcită înapoi acasă. Dar fredonatul de acasă era difuz, o tufă agățătoare întunecată, strânsă în jurul ei ca și casa asta. Cântecul ei de îngăduință cu greu reușită față de o viață pe care o disprețuia. Am încheiat nasturii și am descoperit prinsă de rever o broșă rotundă de argint. Cadou de la tata, poate. Pe vremea când încă mai încerca. Înainte să nu mai vorbim unii cu alții.
Am scos cutiile de pantofi din sacul de gunoi și le-am pus la loc capacele strâmbate. Tot ce era făcut din hârtie în casă era înțesat de insectele alunecoase, mâncătoare de celuloză, cărora le spunem „peștișori de argint“, un motiv suficient să vreau să scap de cutii. Aveam multe altele. Și totuși au rămas acolo. Le-am pus unele peste altele pe birou, cu gând să mă ocup de ele în altă zi, lângă telefonul vechi cu firul încolăcit și culoarea aceea oribilă pe care mai demult lumea o numea neglijent „culoarea pielii“. Am ridicat receptorul mort la ureche, l-am pus la loc, m-am așezat pe pat și am simțit cum mi se lasă moralul odată cu salteaua proastă. Eu și fratele meu numeam linia de aici „telefonul ei secret“, pentru bârfit după ușa închisă a dormitorului. Vorbe goale despre oameni pe care-i cunoșteam din oraș, de la biserică, de la școală. Doamna divorțată care stătea pe Mill Road, care avea în fața casei mereu alte mașini parcate peste noapte. Domnul Summits, patronul de la Western Auto, poreclit de unii „bancnota de trei dolari“, ceea ce pe noi ne ducea cu gândul la banii din casa de marcat. La faptul că nu le dădea oamenilor restul suficient, sau le dădea prea mult. Niciodată nu primeam povestea adevărată, eu și fratele meu. Trebuia să ni le inventăm singuri. Mama nu era omul care să răspundă la întrebări*.
Gaz a ieșit din casă după mine, fluturându și stegulețul victorios cu vârf alb. Încă o dimineață când mă susținuse cu corvoada aceasta. În curând trebuia să mă duc acasă să mă achit de alte obligații.
— Urma, i-am spus, apoi am rămas pe treptele verandei și l-am privit cum țâșnește cu viteză maximă, ieșind din curte și descriind un arc peste miile de metri pătrați de coastă cu fân care urcă dincolo de ea.
„Urma“ e comanda pentru câinii ciobănești ca să lase turma și să dea ocol pășunii în căutarea vreunui animal răzlețit. Gaz știa că sunt doar eu, dar se bucura că are ocazia să-și amintească de propriii mușchi și se ducea să verifice, pentru orice eventualitate. Avea să dea ocol pășunii imense oricât îl lăsam. Și avea să se întoarcă glonț la mine când fluieram.
M-am așezat pe trepte să mă gândesc. Înainte să nu mai vorbim. Știam la ce se referea Mickie, dar chiar vorbeam, până se terminau orele de vizită la spital. Dacă vrea perna mai sus, un cub de gheață să-l sugă, dacă vrea budincă de tapioca sau jeleu… Chiar cu mult înainte, cuvintele noastre păreau alese dintr-un meniu de spital cu tema „insipid“. Ceea ce nu înseamnă chiar să vorbești, e adevărat. Oare puteam să pun asta în calendar? Ar fi rezolvat ceva?
Și apoi telefonul groaznic de Paște. În aprilie, luna când îl cunoscusem pe Sigurd, am vorbit cu ea la telefon și am știut că, dacă ar fi după mine, va fi ultima oară. Și așa a fost. În fiecare duminică după-amiază sunam acasă, inițial de la telefonul comun din cămin, apoi din apartamentul împărțit cu Jon Link. Trei ani, de luni până sâmbătă, îmi adunam oroarea față de următorul apel. Se cerea ceva planificare ca să mă achit de ele. Dar am învățat. Mai întâi, să evit veștile proaste, pentru că, indiferent de ce mă plângeam, primeam același răspuns: „Păi, dacă nu-ți convine, vino acasă“.
Mai degrabă aș fi renunțat la o mână sau un picior decât să recunosc că avea dreptate. Dar multă vreme nu am avut știri bune de raportat. La cursurile năucitor de grele și obligatorii care nu aveau legătură cu muzica (franceză, biologie elementară, scriere engleză), colegii mei știau deja totul din liceu, sau așa părea, și veneau doar să mai repete. Panica mea constantă s-a propagat chiar și în muzică, unde sperasem că voi fi în siguranță. La prima întâlnire cu instructorul de pian, dr. Betis, abia mă așezasem la claviatură de câteva minute că deja îmi corectase pronunția numelui său („Bei TII“), la fel și Satie și Debussy, alb (nu are „u“ la sfârșit) și și („șî“ spui dacă te referi la literă), toate astea privindu-mă ca pe un șoarece scăpat în facultate prin vreo crăpătură. Nu a trecut o săptămână și unul dintre ceilalți studenți ai lui mi-a spus să nu mă supăr, dar dr. Bei TII ceruse să fiu transferată altui profesor. (Dr. Betis era cel mai bine văzut instructor de pian.) Nu s-a întâmplat, deci probabil s-a răzgândit după ce m-a auzit cântând, sau poate nici nu spusese așa ceva. Chiar ar fi vorbit despre mine cu alți studenți? Nu puteam să nu mă gândesc la posibilitatea asta. În anul acela primisem multe vești începând cu Să nu te superi, dar…
Cu timpul s-au întâmplat și lucruri mai bune. Teoria muzicală era ceva miraculos, ca un set de ecuații care făceau ca fiecare piesă pe care mă luptasem până atunci s-o memorez să se așeze la locul ei cu un clic, chiar și retroactiv, până la invențiunile la două voci care mă încurcaseră în gimnaziu.
„Drept e că întotdeauna uitai piesele la recitalurile alea“, comenta mama. Întotdeauna. În lunga mea carieră de recitaluri, se întâmplase o dată: o fugă de Bach, într-o primăvară, la treisprezece ani. Și n-am uitat piesa — pur și simplu nu mai știam pe unde să ies din ea și frazele repetate se tot depănau din mâinile mele (expozițiune, subiect, răspuns, subiect), nesfârșite ca un șarpe care-și înghite coada, până când m-am oprit la jumătatea unei variațiuni și am făcut o reverență rapidă și jenată. De atunci, în atâția ani, nu mai avusesem nicio scăpare de memorie. După discuția aceea la telefon am închis cu o senzație de otravă în stomac care s-a risipit abia după multe ore petrecute în sălile de repetiții.
Au urmat și alte miracole. Seara, în orele când lucram în biblioteca muzicală aproape pustie, ascultam orice rămânea pe masă înainte să duc înregistrările la loc la raft, lărgindu-mi orizonturile la întâmplare, dincolo de literatura pianistică, spre operă, cromorna renascentistă, cânturi gregoriene, toate pe banii universității. În semestrul al doilea mi-am adunat curajul ca să nu mai mănânc singură și mi-am găsit tovarăși de prânz la cantină, care îmi deschideau accesul la genul de discuții cărora până atunci nu le mai dădusem drumul afară din capul meu. Cui îi place și cine detestă Wagner, John Cage, compozițiile bizare, dodecafonice ale lui Schoenberg? Începeam să-mi formez opinii, dar mai mult ascultam, ca să nu mă dau de gol că îmi plac sau nu lucrurile greșite. Mă lăsau să stau cu ei. Am încercat să-i explic începutul acesta de camaraderie mamei, care m-a întrebat dacă nu cumva am început să pun pe mine.
— De unde ți-a venit ideea asta? am întrebat, derutată.
Aveam o siluetă de sperietoare de ciori.
— Ai zis „cantină“, a spus ea, de parcă asta lămurea totul. Eu am încercat să te învăț să gătești omenește. Dar tu abia așteptai să te duci la biserică să exersezi.
N-am reușit s-o clintesc din perspectiva ei greșit înțeleasă asupra noii mele vieți. Să-i explic că facultatea nu-mi oferea niciun fel de bucătărie, doar ca să dau un exemplu, chiar dacă aș fi fost as într-ale gastronomiei. Ea se mutase direct din casa tatălui ei în casa soțului când era de vârsta mea de atunci, deci nu-și putea imagina cum și-ar petrece o femeie toată viața în săli de curs și de repetiții și într-un dormitor de cămin doar cu puțin mai mare și mai bine mobilat decât boxele din staulul vacilor tatei. Dacă ar fi fost el la telefon, așa i-aș fi explicat cum e camera noastră, și ar fi râs. Lui i-aș fi putut povesti și că mă angajasem chelneriță. Răcnetele din bucătărie, angajații care dădeau ochii peste cap când vedeau clienții studenți prost crescuți. Ar fi zâmbit, imaginându-și cum arăt eu într un asemenea mediu.
Dar el nu venea la telefon aproape niciodată. Nu puteam să sun decât seara, iar ea nu voia să-l ridice din fotoliu. „Tata zice că «bine»“, raporta ea, iar eu mi-l închipuiam făcând semnul prin care comunica mereu cu mine când mă vedea de partea cealaltă a staulului vacilor, sau când ieșeam din casă să aștept autobuzul școlar, formând un cerc cu degetul mare și arătător: Suntem O K… Chiar dacă nu eram. Chiar dacă aș fi vrut să strig după ajutor, când îl vedeam prin fereastra mată a spălătoriei în timp ce ea ne apleca peste mașina de spălat și ne plesnea la fundul gol cu cureaua. Și vedeam cele două forme cenușii mișcătoare, el și cățeaua lui, Dolly, profilate pe forma cenușie neclintită a staulului, pe care scria cu vopsea „Ferma de lapte CyLee“, cu litere mari și albe — era botezată după noi, copiii. Iubirea tatei pentru noi, mereu vizibilă, dar prea departe s-o auzi ori să te audă. Când am plecat la facultate împlinise cincizeci de ani, dar deja era stors de puteri la sfârșitul fiecărei zile, infirm de la artrita la coloană. De la atâția ani de mers cu mașina poștei, spunea el, cu picioarele pe pedale și cu mâna întinsă spre geamul din partea pasagerului, spre căsuțele poștale. Am fost uimită, în prima mea toamnă la Bloomington, când am văzut o mașină de poștă mică și pătrățoasă, cu volanul pe dreapta. I-am povestit de mașinuțele alea. Deci chiar vorbeam, când îl ceream pe el la telefon. Dar de cele mai multe ori trebuia să mi-l imaginez în fotoliul lui vechi, cu Dolly lipită de picior, uitându-se la televizor fără sonor. Problema Livia era treaba mamei.
* Expresia, cu sensul inițial de „ciudat, îndoielnic“ (ca bancnota inexistentă de trei dolari), căpătase sensul de „homosexual“.
Partita de Barbara Kingsolver, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Anca Bărbulescu, col. „Fiction Connection”
Scrie un comentariu