„Scriu Iliada” de Pierre Michon (fragment)

Premiul Internațional Franz Kafka 2019. Premiul Internațional Nonino 2017. Premiul Marguerite Yourcenar pentru întreaga operă 2015.

„Această poveste este adesea erotică. Când rezistă chemării dorinței, ea ascultă vocile animalelor, ale copacilor, ale pietrelor, ale celor pe care i-am numit zei, dar și vocile războiului. Iubirea și războiul sunt mama și tatăl oricărei povestiri, încă de la prima, care este «Visul lui Homer». Am încercat să-l întrezăresc pe Homer în vremurile și locurile sale antice, dar și aici și acum. Cântăreț neobosit, el ezită între epoca sa și a noastră, fără regrete, fără nostalgie, fără iluzii. Poate cu uimire. Este orb, nu-i așa? Ne vede oare? Homer este eroul acestei cărți.” - Pierre Michon

„Scriu Iliada confirmă faptul că Pierre Michon este un mare scriitor, nu pentru că ar fi o carte perfectă, ideală ca Apollo, ci pentru că blestemă, suspină, răcnește, geme ca Dionysos.“ - Enattendant Nadeau

„Considerat un scriitor-cult, opera sa este asemănătoare marmurei care învelește Prizonierii lui Michelangelo: pentru lume, o schiță misterioasă; pentru cititorii adevărați, o capodoperă. Povestirile sale se transformă în fresce în care existențe aparent neînsemnate devin extraordinare, paradigme ale ființei noastre, legături cu o lume ancestrală care constituie sufletul profund al culturii noastre.“ - Juriul Premiului Nonino

„Un roman subversiv, extraordinar.“ - Marianne

„Pierre Michon a scris un roman erotic, un omagiu adus lui Homer, Elenei din Troia și fanteziilor sale de tinerețe. Un text inclasificabil, impur și liber.“ - Le Tempes

Pierre Michon s-a născut la 28 martie 1945, la Cards, în comuna Châtelus-le-Marcheix, departamentul Creuse. După ce tatăl său a părăsit familia, Pierre și-a petrecut copilăria la Mourioux și apoi la Guéret, în departamentul Creuse. A studiat literatura la Clermont-Ferrand, proiectând o teză despre Antonin Artaud. Ulterior, a călătorit prin toată Franța, alături de o trupă de teatru, fără a avea o profesie stabilă. La vârsta de treizeci și nouă de ani a intrat în lumea literară odată cu publicarea cărții Vies minuscules, considerată o capodoperă a literaturii contemporane franceze. Ani mai târziu, a declarat că această carte i-a salvat viața. Operele sale au fost traduse în germană, olandeză, italiană, spaniolă, greacă, portugheză, română, polonă, sârbă, cehă, norvegiană și engleză.

Scriu Iliada de Pierre Michon (fragment)

VISUL LUI HOMER

 

Isocrate, care l-a ascultat pe Socrate și-a fost coleg de studii cu Platon, a scris un Elogiu Elenei. 

Ce povestește mai ales Elogiu Elenei e că, înainte cu câteva secole de scrierea lui Isocrate, Homer dormea. 
În somn, a apărut Elena. 
Homer avea douăzeci de ani pe-atunci și ochi buni. 
Elena din vis l-a somat să compună o apoteoză a eroilor care prin ea, pentru ea, doar pentru ea, frumusețea preschimbatăn carne, acoperiseră cu sânge zidurile Troiei. Să afirme, împotriva oricărei rațiuni, că moartea celor care sau războit pentru ea e mai de invidiat decât viața celorlalți bărbați, cei care n-au cunoscut-o. Să numească acest poem Iliada. Era o comandă fără plată dinainte stabilită. Iliada s-a născut prin vocea lui Homer, fără nicio îndoială, dar mai ales din dorința Elenei. 
Ea e autoarea Iliadei. 
Acest vis de tinerețe al lui Homer e reluat de toți autorii. Dar alții, mai puțini, printre care mă număr și eu, povestesc că, mult după ce-a executat ordinul Elenei, satisfăcându-i prima dorință, anume compunând cele cincisprezece mii șase sute nouăzeci și trei de stihuri răsunătoare, într-o noapte, Elena a revenit. 
S-a întâmplat mult după aceea, când lui Homer i se apropia sorocul. 
Insula Ios, unde a debarcat și a fost primit regește: suntem sub o pânză mare de corabie, întinsă în pătrat pe niște țăruși, la marginea unei pădurici de pini unde Homer își sfârșește zilele. E cel mai cunoscut dintre aezi — privighetoarea șefă. Ar fi putut locui la palat. A preferat să i se ridice acest întins cort regal, în mijlocul căruia se află patul său. Toane de artist. 
I-au dat un mic sclav pe post de baston pentru orbi. Doarme și acesta, la picioarele patului. Liniștea nopții. Se-aude un țipăt brusc de pasăre, o lebădă poate; în depărtare, resacul. Coroana înaltă a pinilor, nicio adiere: sirocoul s-a domolit încă de-aseară. 
Cele două laturi mari ale cortului sunt ridicate, e lună plină. Se vede ca ziua. 
Chipul acesta vlăguit, cu barba cenușie, răsfirată, cu trăsături imprecise, colțuroase, coastele astea care-mpung pielea, mușchii fleșcăiți, cuibul alb din josul pântecului — Homer gol. Nu i se vede ochiul mort, pleoapele sunt închise. 
Doarme cu gura deschisă, fiecare inspirație și expirație îi e agitată peste poate, grăbindu-se către următoarea. Se sufocă. 
Că nu mai are dinți, asta-i de la sine înțeles. 

Simte o prezență. Se trezește, sau visează că se trezește: vede pânza cortului, ciuful unui pin, luna, și asta nu-l miră, pentru că visul le redă orbilor vederea. Mai e cineva viu în spațiul ăsta, iată ce l-a trezit. Nu e micuțul de pe salteaua lui de paie — Homer îi aude respirația profundă de om care doarme. 
O stofă fâșâie dinspre intrarea imprecisă din spatele lui. 
Clinchet de obiecte din metal. 
Apoi simte miros de femeie. Să fie prizoniera aceea bine făcută pe care i-o trimit uneori insularii? Nu, parfumul e prea bogat. Iar noaptea e prea înaintată. 
Cine ești? spune orbul. 
Știi prea bine, spune vocea un pic răgușită și fremătândă pe care-o cunoaște; disprețuitoare, de asemenea. Regina Lacedemoniei. Târfa Troiei. 
Știe că el a inventat-o. Nu răspunde. 
Nu se mișcă, nu se-ntoarce spre ea. Privește smocul pinului. Se teme că n-o s-o vadă dacă încetează visul. 
Lebăda de-afară nu contenește cu țipătul. Luna strălucește. Stăruie o tăcere destul de lungă. 

Ea spune: nu mă crezi? Ce dovadă vrei? 
Cei care au ochi înțepenesc când mă văd, toți, de la satir la școlar. Dar tu n-ai ochi, tu nu vezi nimic, neputinciosule! 
De ce-ai mai venit? întreabă bătrânul. Nu mai am nimic să-ți dau. Nu-ți ajung aproape șaisprezece mii de stihuri despre persoana ta? 
O, ba da, spuse ea; ești stăpânul meu. Mi-ai îngăduit să exist, să sufăr și să mă bucur de existența mea. Să mă bucur chiar mai mult, dacă e posibil așa ceva, decât s-a bucurat mama mea de lebăda cu membru de bărbat, care era Zeus și care oferea plăcerea pe care numai zeii o oferă. Am venit să-ți plătesc datoria. Nu așa cum i se plătește unui aed — o privighetoare. Așa cum i se plătește unui zeu. 
Îmi auzi brățările? 
El privește tot spre coroana înaltă a pinului. 
Elena cu voaluri lungi, divină între femei. Elena cu brațe albe, cu coapse de lapte. Elena cu rochii lungi. Elena cu vulva supremă.  Pentru el? 
Spune cu vocea ei imperială, râzând fals: 
Doar că mi-ai escamotat portretul. Și nu spui destul de des că sunt blondă. Adu-ți aminte, prima dată, când mă puteai vedea. Mai blondă ca luna asta. 
Homer caută trăsăturile pe care le-avea în minte când a compus poemul. Ce anume vedea pe capul ei? Și-ntre picioare? Ce era? Ce punea el acolo? Nu-și mai amintește dacă pubisul era blond ori negru. Când una, când alta, fără îndoială. 
Obiectul poftelor sale, el a fost izvorul Iliadei. Brunetă și blondă, pe rând. Înainte s-o scrie, o vedea și o dezbrăca la nesfârșit în minte, încă de când era nubil. Vedea și mânca din priviri această umbră, această idee: țâțele Elenei, fesele Elenei, rochia ei ridicată, gura ei lipită de a lui, buzele ei pe membrul lui. Pasul Elenei venind spre el. Țipetele ei în toiul plăcerii pe care ea i-o smulgea, pe care el o obliga s-o mărturisească. 
N-ar mai putea s-o vadă, așa cum nici la treisprezece ani nu le vedea goale pe frumoasele matroane după care murea de dorință. 
Dar în vis, vedem totul. 

Vorbește-ntruna, repede; ce urmează să dăruiască ea e Elena din Troia. Se măgulește cu gândul că e răsplata absolută. E o povară, dar o desfătare. Spune că oglinzile o fac să se zguduie, de iubire, de rușine, de groază. Vede în ele Iliada și carnea în toată splendoarea lor. Modestia nu e punctul ei forte. Se desfată, tremură de plăcere. Se umflăn pene, cuvintele ies în trombă. Și iarăși: 
Îmi auzi brățările? 
Lui Homer i se scoală.

Scriu Iliada de Pierre Michon, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Liviu Ornea, col. „Anansi. World Fiction”