„Stare de visare” de Eric Puchner (fragment)

Oprah’s Book Club 2025

„O epopee superbă și captivantă… Următorul mare roman american.“ – BBC

O decizie imprevizibilă va schimba pentru totdeauna viața a trei prieteni.

Cece e îndrăgostită. Pentru a-și pregăti nunta cu Charlie, merge mai devreme la casa de lângă lac, din Montana, a viitorilor ei socri, unde îl cunoaște pe Garrett — cel mai bun prieten al lui Charlie, pe care acesta l-a rugat să le oficieze căsătoria. Dar după câteva zile petrecute în compania lui Cece, aproape pe nesimțite, Garrett, un bărbat depresiv și traumatizat, renunță la atitudinea lui morocănoasă, iar Cece începe să-și pună la îndoială viitorul alături de Charlie.

Scris cu umor și multă sensibilitate, Stare de visare e un roman inegalabil despre puterea prieteniei, provocările unei căsnicii și frumusețea efemerității.

Eric Puchner este profesor asociat de scriere creativă la Johns Hopkins University și a fost premiat de către American Academy of Arts and Letters.

„O capodoperă sfâșietoare… Puchner își spune povestea într-un mod atât de convingător, captivant, cu atâta căldură și umor, încât abia după ce lași cartea din mână poți aprecia amploarea și strălucirea operei sale.“ - The Guardian

„O saga de familie emoționantă, de o remarcabilă profunzime psihologică… Un roman care dă dovadă de o inventivitate revigorantă.“ - Kirkus Reviews

„Absolut încântător… Un roman amplu care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină.“ - The Independent

„Emoționant, amuzant, absolut captivant.“ - The Sunday Times

Eric Puchner, scriitor american, este autorul romanului Model Home (finalist al PEN/ Faulkner Award și câștigător al California Book Award) și a două volume de povestiri: Last Day on Earth și Music Through the Floor (finalist al New York Public Library’s Young Lions Award). Povestirile și eseurile sale au fost publicate în GQ, Granta, McSweeney’s, Tin House, The Best American Nonrequired Reading și The Best American Short Stories. A fost distins cu un premiu pentru literatură de către American Academy of Arts and Letters. Este profesor asociat de scriere creativă la Johns Hopkins University și trăiește în Baltimore împreună cu soția lui, romanciera Katharine Noel, și cei doi copii ai lor.

Stare de visare de Eric Puchner (fragment)

PATRU 

Garrett s-a strecurat afară din casă pe când Cece era la etaj, știind că băuse prea mult vin, că de îndată ce se va urca la volan va fi, tehnic vorbind, un șofer beat, ceea ce reprezenta una dintre ipostazele cel mai puțin atrăgătoare ale unui om beat — dar oricum stătuse deja prea mult. Și-a scos din buzunar cheile de la mașină, aproape scăpându-le pe podeaua verandei; își simțea mâna mai grea decât de obicei, încărcată de amintirea strânsorii lui Cece. 

Abia dacă îi adresase vreun cuvânt pe drumul de întoarcere de la Glacier, privind pe geam, încă furioasă, bănuia Garrett, din pricina „drumeției fatale“. Probabil era o ușurare să nu mai fie nevoită să se prefacă bucuroasă de compania lui. Simțise nevoia urgentă de a urina, dar se temuse să spargă tăcerea lui Cece. Așa încât a fost surprins când — după ce dăduse buzna în casa familiei Margolis pentru a merge la baie — ea l-a întrebat dacă vrea să bea ceva. Charlie îi trimisese mai multe vinuri pe care să le guste; fără îndoială ar fi apreciat părerea lui Garrett. Pe de altă parte, o deprima să bea singură. Garrett nu știa nimic despre vinuri, dar se prefăcea că știe, făcând observația că unul numit Half Past a Freckle avea „o notă pământie“, totuși admițând cu emfază că ceva îi lipsea. („Vânt? Foc?“ zisese el, făcând o să râdă în cele din urmă.) Încercaseră Côtes du Rhône, care îi făcuse gura pungă, apoi ceva ce avea gust de Jolly Rancher — toate pe stomacul gol. Garrett aștepta să fie dat afară sau măcar să fie condus cu tact spre ușă, suspectând că totul era doar o consecință a conștiinței sale încărcate. Cu toate acestea Cece i-a mai turnat un pahar, apoi încă unul. Iar în tot acest timp, mâna ei — aceeași care-i strânsese mâna pe creasta muntelui, refuzând să se desprindă de el — nu se retrăgea rușinată. Nu se târa sub verandă, să moară acolo de rușine. Garrett o privea din când în când pe furiș, ca și cum ar fi fost o creatură rară și sperioasă. La un moment dat a sunat Charlie, iar Cece a luat telefonul și a urcat la etaj, să stea de vorbă cu el. 

Garrett a urcat în mașină, încercând să-și recapete echilibrul, după care a scăpat cheile din mână înainte să fi apucat să le bage în contact. A aprins lumina și le-a găsit în termosul pe care îl așezase în suportul pentru pahar. Erau îmbibate cu resturile de cafea. A încercat să le scoată de acolo cu degetele, însă gura termosului era prea îngustă. A băut cafeaua rece dinăuntru, scoțând cheile cu dinții. 

Când a ridicat din nou privirea și s-a uitat prin parbriz, Cece reapăruse la parter. Căuta prin sufragerie, apoi a aruncat o privire scurtă în bucătărie. Cât de frumos era lucrul ăsta: să fii căutat. Dar el era invizibil; o putea spiona din mașină. Apoi a deschis ușa din față a casei, a ieșit pe verandă și l-a văzut, pentru că, desigur, nu era invizibil. Stătea în camioneta lui, cu lumina interioară aprinsă. Fără motiv, Cece s-a prefăcut că nu-l observă, după care a luat binoclul de pe masă și l-a îndreptat spre el, dându-se un pas în spate ca și când ar fi văzut un urs. O prostioară, o glumă, însă totul era pierdut. Ca o busolă care găsește nordul: o fericire pură și neașteptată. Ba chiar arăta diferit: nouă și ciudată și cumva mult mai bine definită. Părul zburlit; sprâncenele oblice, ca ale unui dovleac de Halloween; gropița din bărbie, care părea o mică adâncitură. Niciuna dintre aceste trăsături nu era deosebit de atrăgătoare — luate separat erau mai degrabă amuzante —, dar, puse laolaltă, erau frumoase, îi făceau inima să bată cu putere, creau o față căreia îi dusese dorul toată viața fără să știe. 

Cece, care își luase binoclul de la ochi, îl privea îngrijorată. Garrett și-a dat seama că ținea în continuare cheile între dinți. Le-a lăsat să-i cadă în poală, ca un labrador. 

— Trebuie să plec! a strigat el, mai mult pentru sine. 

A avut ceva probleme încercând să bage cheia în contact. Apoi a stins lumina și a dat cu spatele pe alee, lovind colțul gardului, ceea ce a produs un zgomot ca de petardă. Garrett a pornit în viteză, după care a încetinit, dându-și seama cât de repede conducea. Șoseaua pustie părea să-i joace dinaintea ochilor. Dumnezeule, ce făcuse? Luna, farul din cer, l-a ghidat către casă. Îmi pare rău, i-a zis lui Charlie în mintea lui, pentru că tocmai stricase ceva și nu-și amintea să se mai fi simțit vreodată atât de fericit.

CINCI 

Cât de simplă ar fi povestea asta dacă nu i-am da niciun fel de atenție lui Charlie. Iată-l însă deschizând poarta către livadă. Și el pare puțin pierdut — stingher, în orice caz. Poartă șapcă de camionagiu, lucru pe care îl face doar în Montana, ceea ce, în combinație cu picioarele palide și ochelarii de designer, îl face să pară ușor ridicol. Știe lucrul ăsta, desigur, dar nu-l deranjează. Poartă un tricou în culori vii, nu pentru că i-ar plăcea Grateful Dead, ci pentru că l-a găsit în șifonierul cu miros de naftalină din camera lui și-i amintește de vremea când avea șaisprezece ani, ultima dată când s-a mai simțit la fel de fericit. Trage adânc în piept aerul de Montana. Miros de ace de pin, un iz ușor de pește de baltă, aroma dulce a cireșelor care atârnă în pomi. Charlie petrece atât de mult timp la spital, încât aerul e primul pe care îl observă, mirosul care plutește printre lucruri. Opusul morții. 

Al doilea lucru pe care îl observă e plictiseala. Chiar și acum, cu nunta care va avea loc în mai puțin de o săptămână, nu știe ce ar putea face cu el însuși. Uneori se trezește stând în curte într-un fel de transă, așteptând Dumnezeu știe ce, confuz din pricina faptului că nu e de gardă. În Los Angeles se plângea adesea că nu are suficient timp — dar nu asta era menirea timpului? Să fie consumat? Lui Charlie îi plăcea să aibă bani de cheltuială, chiar și de risipit, dar se simțea de asemenea pierdut și chiar puțin speriat atunci când avea din abundență, ca și cum ar fi moștenit ceva ce nu-i aparținea. Îi plăceau vacanțele, mai bine zis știa că trebuie să i placă, doar că păreau să-l expună unor probleme existențiale plicticoase — de pildă, cu ce naiba ar fi trebuit să înceapă? 

Desigur, acum nu era în vacanță. Acum se căsătorea. Cu siguranță putea găsi o sută de lucruri de făcut până sâmbătă. Însă Cece părea să se fi ocupat deja de toate. De catering, de florărie, de formație, de DJ. Până și petrecerea burlacilor a lui Charlie, de joi seara, fusese organizată de altcineva. 

Nu-i putea spune asta lui Cece, dar nu prea-i păsa de nuntă. El își dorea să fie căsătorit cu ea — își dorea asta mai mult decât își dorise orice altceva vreodată. Partea cu nunta propriu zisă părea ceva auxiliar. La drept vorbind, nu putea scăpa de gândul că toate aceste elemente materiale — florile, gustările, fotograful și interesul lui pentru „povestea vizuală“ — le degradau puțin iubirea, făcând-o să pară ca oricare alta. 

În orice caz, era bucuros că acum avea ceva de făcut, și anume să culeagă zmeură pentru familia extinsă a lui Cece, care avea să sosească, în cea mai mare parte a ei, la Salish Inn în după amiaza aceea. După ce a intrat în livadă, Charlie s-a asigurat că a închis poarta cu lanțul în urma lui, evitând astfel ca vreo căprioară să se strecoare înăuntru și să devoreze toate legumele pe care mama lui le plantase acolo. Din cauza asta mama lui ura căprioarele, fiind cunoscută pentru faptul că le alerga prin toată livada cu vechea pușcă de vânătoare a tatălui ei, dar nu ca să le omoare, firește, ci ca să le sperie cu detunătura armei. Era posedată de un demon ancestral ori de câte ori varza îi era în pericol. 

Și-a dus găleata la rândul de tufișuri irigate și a început să culeagă fructele, desprinzându-le de miezul lor alb ca pe albine de acele lor, punând jumătate în găleată, iar restul în gură. Făcuse asta în fiecare vară din viața lui, iar gestul îl făcea întotdeauna să se simtă din nou copil, și nu era vorba doar de plăcerea aceea băiețească de a se simți ca Huck Finn, ci și de sentimentul pionierului singuratic, când toți ceilalți erau în casă, iar el își ajusta auzul pentru a capta frecvențele ciripiturilor de păsări și ale adierii vântului. Charlie a ridicat privirea din găleată și l-a văzut pe domnul Petersdorf urmărindu-l din curtea lui. Domnul Petersdorf, vecinul familiei Margolis, un avocat pensionat, se opunea din principiu ideii de împărțire a resurselor. Avea o colecție enormă de conuri de trafic, pe care îi plăcea să le înșire de a lungul aleii lui, până la malul lacului, pentru a se asigura că nimeni nu-i traversa proprietatea. De unde naiba luase atât de multe conuri portocalii și de ce simțea nevoia să le rearanjeze în fiecare zi nu înțelesese nimeni din familia Margolis. 

— Bună! i-a strigat Charlie. 

Domnul Petersdorf a dat din cap. 

— Mă căsătoresc sâmbătă! a zis Charlie. 

Vecinul lui libertarian l-a privit cu seriozitate. 

— Sper că ai găsit o soluție pentru parcare. Ai o alee îngrozitor de îngustă. Iar la ieșirea pe autostradă, știi și tu, e ilegal să parchezi, dacă vehiculul nu e vizibil de la șaizeci de metri — din orice direcție.

Stare de visare de Eric Puchner, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Ioana Petridean, col. „Fiction Connection”