Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer… (Al. Macedonski, Noaptea de mai)
Deși Macedonski e considerat a fi primul nostru poet modern și chiar unul dintre factorii activi ai răspândirii modernismului în literatura română, acest modernism afișat poate fi înțeles mai degrabă ca o dorință arzătoare a poetului de a fi cu orice preț modern, prin această apartenență el reușind să facă o notă discordantă cu poezia romantică a epocii reprezentată de Eminescu. În realitate, Macedonski vrea să fie modern pentru a fi individual, pentru a fi inovator, pentru a se face vizibil, însă fondul său imaginar este cu precădere clasic.
„Poetul este un obsedat de esență, de puritate, de tot ce transcende anecdoticul și fenomenalitatea existenței. Sub acest aspect, Macedonski este un clasic, un adept al perfecțiunii ideale, un suflet artist de structură elină” (Adrian Marino)
Definiția clasicismului
…Și, în orele de răgaz pe care i le da slujba, clasicii, vechii lui prieteni pe care acum îi deslușea cu înlesnire, îl înconjurau tihniți și zâmbitori. (Al. Macedonski, Thalassa)
Pentru început, sunt necesare câteva precizări terminologice. Influențele clasice vizibile în opera lui Macedonski, nu se rezumă la coordonatele clasicismului de secol XVII pus în opoziție cu romantismul sau cu simbolismul secolului XIX. Nu există un curent literar sau artistic pur, iar clasicismul trebuie înțeles în baza constantelor culturale ce caracterizează mentalitatea artistică europeană și care au ca rezultat dorința de a crea lumi ficționale ideale ca alternativă la realitatea insuportabilă a lumii imediate. Dihotomia real/ideal este o constantă a gândirii clasice, raportul înclinând întotdeauna în favoarea celui de-al doilea termen.
Tărâmul real care a dat naștere acestor lumi ideale este, evident, Grecia antică și, mai ales, secolul de aur atenian când s-au conturat, după cum precizează și Hegel, cele două coordonate ale spiritului elin: „independența individualităților și cultura însuflețită de spiritul frumosului”. Nu este vorba aici despre imaginea reală a Greciei din secolul lui Pericle, ci despre acea cetate ideală pe care mentalitatea europeană a păstrat-o timp de secole și care i-a servit drept model pentru elaborarea de lumi imaginare în care natura și gândirea umană erau în armonie și echilibru.
Coordonatele clasicismului astfel înțeles sunt ceva mai generale și mai ample decât cele atribuite în mod tradițional curentului care a primit denumirea de clasicism. Astfel că putem desemna a fi clasică o anumită mentalitate care situează în mod hotărât arta deasupra realității și care, în virtutea acestui raționament estetizează realul pentru a-l aduce la nivelul marilor modele oferite de artă și cultură. Clasicismul nu înseamnă nici academism, nici impasibilitate. În lumea clasică seninul Apollo e dublat de exaltatul Dionyssos. Clasică e și tragedia cu trăirile ei violente. Clasic nu înseamnă nici colectiv pentru că nu exclude individualul și excepționalul. Această forma mentis nu poate fi concepută în absența unei educații întemeiate pe anumite modele culturale. Influențele culturale și livrești sunt o altă constantă a imaginarului clasic, contribuind și ele la re-crearea realității sub speciae aesthetica. După cum afirmă și pe Hegel „spiritul clasic este artistul plastic care preschimbă piatra în operă de artă” – cu alte cuvinte, cel care schimbă materia (natura) în spirit (gândire).
Îndepărtarea de realitate și refuzul banalității
„La limitele tărâmurilor ontologice descoperim lumi ale răgazului și tihnei, lumi care deseori derivă din modele mai vechi, abandonate. Fiecare cultură își are ruinele ei ontologice, parcurile istorice, unde membrii comunității se relaxează și își contemplă relicvele ontologice. Zeii greci și romani au îndeplinit această funcție până târziu în istoria culturii europene.” (Toma Pavel)
Acest efort de transfigurare a realului este foarte prezent și în opera lui Al. Macedonski. Însă clasicismul său e deconspirat totuși de anumite tendințe deloc clasiciste, cum ar fi violența trăirilor și sentimentul damnării, specific romantice (vizibile mai ales în poezii cum ar fi Mângâierea dezmoștenirii – „Urgisit de cer și oameni, le-am răspuns prin urgisire!/Am fost paria în mijlocul țării mele”, Psalmi moderni – „O, Doamne, rău m-ai urgisit, / În soarta mea m-am împietrit”, Epigraf sau Destul), muzicalitatea versurilor – (Macedonski rămâne totuși promotorul noii estetici simboliste, însă, pe lângă această muzicalitate exterioară, versurile și proza sa au un farmec cu totul aparte care ține de o foarte bună cunoaștere și întrebuințare a limbii române, asta fiind o trăsătură specifică a poetului care nu ține de apartenența la nici un curent literar), intensitatea cromatică (specifică expresionismului și fovismului – curente moderniste care proclamă autonomia culorii).
Contrar clasicismului, a cărui artă definitorie este, după Hegel, sculptura, arta formelor, lumea poetului nostru nu e o lume de forme, ci una de culori, Macedonski fiind unul dintre cei mai vizuali scriitori români. Această picturalitate a stilului său (pentru că privirea sa este cea a unui pictor mai degrabă decât a unui scriitor) este probabil o trăsătură specifică alcătuirii sale sufletești și mentale, ea nefiind motivată de evoluția literaturii române din acel moment istoric. Eminescu, spre deosebire de Alecsandri, are totuși o viziune asupra lumii ceva mai colorată, însă la el determinativele cromatice sunt naturale și pure, necombinate – marea e albastră, luna e galbenă, pădurea e verde. Este o diferență evidentă între un pasaj descriptiv din Cezara:
„Era-ntr-o dimineață de vară. Marea-și întindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului /…/. În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului”,
și unul mult mai intens colorat din O noapte în Sulina :
Pe unele coperișuri, grădini de leandri și de lămâi înfloriți împrimăvărau aerul. Nuanțe roze și verzi se logodeau. Un zbor de libelule – caii dracului – nor azuriu de aripi – albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia și papura tânără le frăgezea. /… / Brazde de sânge mohorau apusul. /…/ Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora (Cartea de aur).
Până la Macedonski scriitorii români văd lumea în culori, dar nu în nuanțe. Legăturile lui cu lumea literară europeană și călătoriile în Franța și Italia au fost probabil un factor important în dezvoltarea acestei vizualități cromatice, însă nu singurul.
După cum spuneam, imaginarul clasic nu exclude excepționalul, insolitul, iar distanțarea pe care acest tip de privire o presupune contribuie foarte mult la re-crearea realului. Clasicul vine cu un bagaj de cunoștințe culturale dobândite anterior cunoașterii directe, motiv pentru care el recunoaște înainte de a cunoaște. De această privire corectoare sunt afectate în primul rând natura și omul care, neputând fi acceptate în sine, sunt transformate prin intermediul artei în produse spirituale. Tudor Vianu subliniază foarte bine această tendință – „Natura este pentru clasici un concept filozofic. Când ei pronunță acest cuvânt, ceea ce le apare în spirit nu sunt impresii, ci idei”. Intelectual de cabinet prin esență, odată ajuns în mijlocul naturii clasicul este uimit de diversitatea ei, iar fiecare aspect al ei îi apare ca și cum atunci ar fi văzut pentru prima oară, în viziunea sa totul e inedit – „… un pui de mierlă cum n-a mai stat altul, cu totul și cu totul alb – cu grai de aur, și numai pe sub burtă și pe sub aripi surăpură….”.
Evadarea în lumea artei
Și apoi, dacă e să cugeți bine, oare visul și amăgirea nu sunt și ele tot viață? ( Al. Macedonski, Thalassa)
În cadrul poeticii macedonskiene lumea nu-și găsește sensul decât dacă e pusă în legătură cu anumite modele ontologice superioare. Peisajul din fața ochilor nu e frumos în sine, ci în virtutea asemănării cu un peisaj cultural mental, sau mai bine spus, e și mai frumos datorită acestei asemănări:
„Cu priveliște pe această fermecătoare vale, colț al unei Elade de odinioară, albește așezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulache” (Zi de august, în vol. Cartea de aur).
Până și oamenii par mai frumoși în momentul în care prezența lor reînvie mitul frumuseții clasice ideale născut în antica Grecie:
„Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar în fiecare tânăr, retrăia un Alcibiade sau un Antinous, ale căror trăsături răpeau gândul spre propilee, spre timpii socratici și spre Roma lui Adrian” (O noapte în Sulina, în vol. Cartea de aur).
Întreg romanul Thalassa este un imn adus acestui ideal de frumusețe, personajul său principal fiind un tânăr cu „păr creț dar scurt”, „gât apolonian”, „farmec levantin”, „corp spartan”, „mușchi ca ai discobolului”, „inimă atică”, „corp de zeu”, și care „dacă ar fi trăit în timpul lui Socrate, ar fi fost un Fedon altoit pe un Alcibiade”.
Momentul elin reprezintă, după Hegel, momentul de unitate între uman și divin când trupul uman perfect se transformă în imagine a zeului. Acestei viziuni îi aparțin și portretele masculine, în special, din proza macedonskiană:
„Costică, tânăr de 22 de ani, cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt și subțire ca o mlădiță, fire nervoasă dar puternică, sări jos în mijlocul strigătelor de bună-venire” (Zi de august, în vol. Cartea de aur); „i se arăta în sfârșit alesul, - tânărul smuls din lună și din stele și care avea să-i fie tovarăș vieței sau, mai pe omenește vorbind, frumosul praporgic cu epolete de aur – feciorul de împărat din basm cu care se și cununa” (Pe drum de poștă, în vol. Cartea de aur).
Dacă ar fi să ne referim la o comparație picturală, artistul cel mai potrivit ar fi Nicolas Poussin. Măreția omului și a naturii din tablourile sale o putem regăsi și în imaginile lui Macedonski. Și poate că nu e întâmplătoare admirația celor doi pentru Italia – moștenitoarea idealului clasic grecesc. Putem asemăna astfel, un tablou cum e „Moartea lui Germanicus” cu moartea tatălui din nuvela Pe drum de poștă – ambele zugrăvind moartea eroului, a omului excepțional care, prin forță și frumusețe, se constituie într-un model uman. Tot așa nuvele ca Zi de august sau Soare și grâu pot sta foarte bine lângă tablouri ca „Triumful Florei” sau „Vara (Ruth și Boaz)”. Tot Tudor Vianu este cel care într-un studiu despre poezia lui Macedonski observă această asemănare, fără a insista însă prea mult în comentarea ei:
„Peisajul macedonskian este mai degrabă un peisaj eroic, adică unul în care natura fuzionează cu legenda. Modelul lui plastic nu e peisajul lui Rubens, ci peisajul lui Poussin. Natura nu e pentru el o explozie a iraționalului subuman, ci un cadru nobil de scene legendare și mitologice”.
Logica clasică nu urmărește raportarea lumilor sale ideale la posibilitățile realității (care sunt limitate), ci la cele ale artei (care sunt infinite). Nuvela Palatul fermecat este în întregime dezvoltarea acestei idei a unei lumi imaginare superioară.
„Da: pentru ce ochii n-ar câștiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce le lipsesc în stările trupești și sufletești obișnuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simțurile omenești nu-și dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lângă noi și noi să nu le știm? Și pentru ce nu s-ar afla făpturi și lucruri întocmite din aluaturi care să scape vederei și pipăitului omenesc?” (Pe drum de poștă).
„Cerul primitor al legendei clasice” (Toma Pavel), era tărâmul cel mai potrivit pentru plasarea unei astfel de lumi ideale. Aflat la mare distanță de viața cotidiană, atât în spațiu cât și în timp, el oferea un refugiu firilor sensibile pentru toate rănile provocate de lumea înconjurătoare. Copilăria bolnăvicioasă a poetului, viața agitată, disputele pe care le-a avut cu contemporanii săi, făceau aproape indispensabilă evadarea într-o astfel de lume întemeiată pe „asocierea dintre civilizarea moravurilor și cultura artistică” (Toma Pavel, Lumi ficționale).
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. / Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă / S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; / Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă. /…/ Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, / Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, / Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, / Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…. / Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit! (Noaptea de mai)
BIBLIOGRAFIE
Călinescu, G. – Clasicism, romantism, baroc, în Pagini de estetică, Ed. Albatros, București, 1990
Eminescu, Mihai – Proză literară, Ed. Europrint, București
Francastel, Pierre – Realitatea figurativă, Ed. Meridiane, București, 1972
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich – Despre artă și poezie, Ed. Minerva, București, 1979
– Prelegeri de estetică, vol. I, Ed. Academiei RSR, București, 1966
Macedonski, Alexandru – Opere vol. V, VI, Ed. pentru Literatură, București, 1969
Marino, Adrian – Opera lui Al. Macedonski, Ed. pentru Literatură, București, 1967
Pavel, Toma – Arta îndepărtării. Eseu despre imaginația clasică, Ed. Nemira, București, 1999
– Lumi ficționale, Ed. Minerva, București, 1992
Vianu, Tudor – art. Artă și natură, în vol. Studii de estetică și filozofie. Dualismul artei, Ed. 100+1 Gramar, București, 2001
– art. Poezia lui Macedonski, în vol. Scriitori clasici români, Ed. Albatros, București, 1998
*** Poezia română clasică, vol. III, ed. Minerva, București, 1976
Scrie un comentariu