„Apă proaspătă pentru flori”, de Valérie Perrin (fragment în avanpremieră)

Violette Toussaint este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel din Burgundia. Diferiții participanți la înmormântări, vizitatorii fideli sau colegii – groparii, îngrijitorii și un preot – îi frecventează biroul ca să se încălzească, iar acolo râsul, camaraderia și, uneori, lacrimile oaspeților fac casă bună cu cafeaua pe care le-o oferă gazda. Aceasta din urmă își trăiește viața în ritmul confidențelor vizitatorilor ei, după caz, amuzante sau mișcătoare. 

Programul lui Violette, mereu același, e dat peste cap într-o bună zi de sosirea lui Julien Seul – un comisar de poliţie din Marsilia –, care ține cu tot dinadinsul să împrăștie cenușa mamei sale, răposată de curând, peste mormântul unui necunoscut. În scurt timp devine limpede că gestul inexplicabil al lui Julien e strâns legat de trecutul complicat al lui Violette. 

Cu Apă proaspătă pentru flori, Valérie Perrin le oferă cititorilor o poveste mișcătoare, spusă pe un ton intim, despre o femeie care, în ciuda tuturor piedicilor, crede neabătut în fericire. 

„Uluitor.” (Unidivers) 

„Aplauze furtunoase. Și vă rugăm să ne credeți că termenul de «furtunoase» nu e deloc exagerat.” (La Marseillaise)

Valérie Perrin s-a născut în 1967 în Remiremont, în Munții Vosgi, Franța. A crescut în Burgundia și s-a stabilit la Paris în 1986. Romanul ei Les Oubliés du dimanche (2015) a câștigat premiul Booksellers Choice Award, iar ediția tipărită a fost bestseller mult timp după publicare. Romanul Apă proaspătă pentru flori (Changer l’eau des fleurs – Albin Michel, 2018) a câștigat Premiul Maison de la Presse, Paperback Readers Prize și a intrat pe listele ABA Indies Introduce și Indie Next List în 2020. A fost tradus în peste treizeci de limbi. Figaro Littéraire a numit-o pe Perrin unul dintre cei mai bine vânduți zece autori din Franța în 2019, iar în Italia, Apă proaspătă pentru flori a fost cea mai bine vândută carte din 2020. Perrin locuiește acum în Normandia.

Apă proaspătă pentru flori, de Valérie Perrin (fragment în avanpremieră)

1

O singură ființă ne lipsește și tot universul nostru rămâne gol.

Vecinilor mei nu le este frică de nimic. Nu au griji, nu se îndrăgostesc, nu-și rod unghiile, nu cred în destin, nu-și fac promisiuni, nu figurează în registrele Casei de Sănătate, nu plâng, nu-și caută cheile, ochelarii, telecomanda, copiii, fericirea.

Nu citesc, nu plătesc impozite, nu țin regim, n-au preferințe, nu-și schimbă părerile, nu-și fac patul, nu fumează, nu fac liste, nu stau prea mult pe gânduri ca să spună ceva. Sunt de neînlocuit.

Nu sunt lingușitori, ambițioși, ranchiunoși, spilcuiți, meschini, generoși, geloși, neglijați, curați, sublimi, drăguți, zgârie brânză, zâmbitori, vicleni, violenți, îndrăgostiți, morocănoși, ipocriți, blânzi, duri, blegi, răi, mincinoși, hoți, cartofori, puturoși, sinceri, unși cu toate alifiile, optimiști.

Vecinii mei sunt morți.

Singura diferență între ei este dată doar de lemnul din care le sunt făcute sicriele: stejar, pin sau mahon.

2

Ce să fac dacă nu-ți mai aud pașii? Nu mai știu dacă viața ta sau a mea s-a dus.

Mă numesc Violette Toussaint. Am fost paznic de barieră, acum sunt portar la cimitir.

Îmi savurez viața, sorb din ea cu înghițituri mici, ca din ceaiul de iasomie cu miere. Când vine seara și închid porțile cimitirului, când agăț apoi cheile de ușa băii, mă simt ca în rai.

Și nu mă refer aici la raiul vecinilor mei. Nici gând! Ci la paradisul celor vii: o înghițitură de vin de Porto – vechi de prin 1983, cică –, pe care mi-l aduce José Luis Fernandez în fiecare an, la 1 septembrie. Un strop de vacanță turnată într un păhărel de cristal, un fel de vară indiană pe care mi-o servesc pe la ora 19.00, indiferent dacă plouă, ninge sau bate vântul.

Două degetare de lichid rubiniu. Sângele viilor din Porto. Închid ochii. Și savurez. O singură picătură mi-e de ajuns să-mi fac seara mai frumoasă. Doar două picături, pentru că îmi place starea de bine, nu și alcoolul. 

José Luis Fernandez aduce flori la mormântul lui Marie Pinto, căsătorită Fernandez (1956–2007), o dată pe săptămână, mai puțin în luna iulie, când preiau eu sarcina aceasta. Așa se face că primesc vinul, drept mulțumire.

Prezentul meu este prezentul clipei. Mi-o repet în fiecare dimineață când deschid ochii.

Am fost foarte nefericită, aproape distrusă. Viața mea nu mai avea nici un sens. Eram goală sufletește. Am fost ca vecinii mei, poate chiar mai rău. Funcțiile mele vitale erau active, dar eu nu mai trăiam. Nu mai purtam povara sufletului, care se pare că are o anume greutate, chiar dacă ești slab sau gras, înalt sau scund, tânăr sau bătrân.

Dar cum nu mai simțisem niciodată gustul durerii, mi-am spus că va trece repede. Într-o bună zi trebuie să se termine și cu durerea.

Viața mea a început prost. M-am născut, fără să-mi fi cunoscut vreodată părinții, în nordul departamentului Ardennes, într-o fundătură de lângă granița cu Belgia, unde climatul este considerat continental oceanic (ploi puternice toamna și geruri frecvente iarna), acolo unde îmi imaginez că s-a îmbolnăvit Jacques Brel.

Când am apărut pe lume, nu am scos nici un sunet. Așa că m-au pus deoparte, ca pe un colet de 2,670 kg, fără timbru și fără numele destinatarului, cât timp se ocupau ei de formalitățile administrative necesare pentru a mă declara plecată din lume înainte chiar de a fi intrat în ea.

Născută moartă. Copil fără viață și fără nume de familie. 

Moașa trebuia să-mi găsească repede un prenume, ca să poată completa formularele, așa că a ales Violette. Cred că a vrut să-mi spună astfel pentru că eram vânătă din cap până-n picioare. Când pielea mea a început să-și schimbe culoarea spre roz și când femeia a trebuit să-mi completeze actul de naștere, nu mi-a mai schimbat numele. 

M-au pus pe calorifer. Pielea mea se încălzise. Pântecul mamei mele, care, probabil, nu mă dorise, îmi răcise trupul. Dar căldura m-a trezit la viață. De aceea iubesc eu fără îndoială atât de mult vara, încât nu am ratat niciodată vreo ocazie să mă scald în primele raze ale soarelui, precum floarea soarelui.

Numele meu de fată este Trenet, la fel ca Charles. După ce m-a numit Violette, aceeași moașă mi-a dat, negreșit, și numele de familie. Probabil că îi plăcea Charles. Așa cum l-am iubit și eu la rândul meu. Multă vreme l-am privit ca pe un fel de văr îndepărtat sau ca pe un unchi din America pe care nu l-am întâlnit niciodată. Când îți place mult un cântăreț, datorită energiei pe care ți-o dă când îi fredonezi cântecele, ai putea spune că ai o legătură aproape parentală cu el.

Numele de Toussaint l-am primit mai târziu, când m-am căsătorit cu Philippe Toussaint. Având un așa nume, ar fi trebuit să mă tem de el. Dar sunt și bărbați care se numesc Printemps și care își snopesc soțiile. Chiar dacă ai nume drăguț, aceasta nu te împiedică să fii un ticălos.

Mama nu mi-a lipsit niciodată. Doar atunci când am avut febră. Când am fost într o stare bună de sănătate, deja crescusem. M-am înălțat dreaptă ca o prăjină, de parcă absența părinților mi-ar fi pus un arac drept sprijin pentru coloana vertebrală. Și acum am silueta dreaptă. Aceasta este o caracteristică a mea. N-am fost niciodată încovoiată, nici măcar în zilele grele. Mă întreabă oamenii adesea dacă am făcut dans. Răspund că nu. Că doar viața m-a disciplinat, m-a urcat și m-a coborât în fiecare zi.

Apă proaspătă pentru flori, de Valérie Perrin, Editura Litera, 2021, traducere din limba franceză și note Eduard Claudiu Brăileanu, col. „Buzz Books”