„Cartea orașelor”, antologie coordonată de Andreea Răsuceanu (fragmente)

Cartea orașelor, antologie, colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu

Autori în volum: MARIUS CHIVU • MARIANA CODRUȚ • BOGDAN COȘA • AUGUSTIN CUPȘA • ADELA GRECEANU • BORCO ILIN • FLORINA ILIS • ANGELO MITCHIEVICI • IULIAN POPA • MIRCEA PRICĂJAN • VIORICA RĂDUȚĂ • ANDREEA RĂSUCEANU • ADRIAN G. ROMILA • CORINA SABĂU • SEBASTIAN SIFFT • TATIANA ȚÎBULEAC

Desene de Mihail Coșulețu

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — Andreea Răsuceanu, coordonatoarea volumului

Urmăriți un trailer al cărții aici: https://www.youtube.com/watch?v=PcOjI58-Ihs

„Piața muzeului” de Florina Ilis (Cluj) (fragment)

Să vezi cu cine m-am întâlnit azi! începu tatăl imediat ce intră în casă.

— Cu cine? îl întrebă fiica de la bucătărie.

Pregătea o omletă pentru nepotul care trebuia să se întoarcă de la școală. Sperase s-o termine până vine bătrânul, deoarece acesta avea obiceiul să se uite peste umărul ei în timp ce gătea și să-i dea indicații despre felul în care se face cea mai bună omletă. Tatăl nu-și dădea seama cât de tare o deranja asta și continua să-I țină lecții despre arta de a face o omletă desăvârșită.

— Ai adus roșii? întrebă fără să mai aștepte răspunsul tatălui, care se așezase încet, mai lent ca de obicei, pe bancheta din hol și încerca să-și dea jos pantofii. Prin ușa deschisă a bucătăriei, fiica nu observase nici o plasă în mâna tatălui. O fi uitat, oare, de roșii?!

— Să vezi cu cine m-am întâlnit azi! reluă el, intrând în bucătărie. M-am întâlnit cu un prieten din copilărie, zise.

Fiica observă că nu-și dăduse jos pălăria, dar nu zise nimic. Îl așteptă să se așeze. Răsufla mai greu, tulburat. Poate și din cauza emoției cu care aștepta să-i povestească fiicei sale întâlnirea.

— Cu Miklós, zise bătrânul schițând un zâmbet vag. Nu-l cunoști, fiindcă nu l-am mai văzut nici eu de mult timp… Am copilărit împreună pe lângă canalul Morii. În timpul războiului ne jucam și noi, ca băieții, de-a războiul. Ca ungur, el făcea pe nemții, iar eu, ca român, trebuia să fiu cu rușii. Ne războiam pentru capul de pod de peste Someș, lângă palatul Babos.

Se opri să-și tragă răsuflarea, apoi continuă:

— Încasam bătaie de la Miklós și de la încă doi băieți, dar a doua zi iar fugeam de acasă ca să mă joc cu ei, chiar dacă tata nu mă lăsa să ies din curte…

Bătrânul avea optzeci și cinci de ani, dar se ținea destul de bine. Lucrase toată viața la Poșta Mare. Locuia împreună cu fiica sa, care avea șaizeci de ani, și cu un strănepot. Fiul fiicei sale emigrase în Canada împreună cu cea de-a doua soție, dar băiatul pe care-l avusese dintr-o primă căsătorie rămăsese în țară, împreună cu bunica și cu străbunicul său. Cei trei locuiau împreună într-un apartament spațios dintr-un imobil de pe strada O. Petrovici, fosta stradă a Poștei, chiar în spatele Muzeului de Istorie.

Bătrânul avea un program zilnic extrem de precis. Indiferent de vreme, dimineața, pe la ora nouă, o lua pe jos spre Piața Mihai Viteazul, după cumpărături. Urma invariabil același traseu, pe strada O. Petrovici până la Poșta Mare; apoi, traversa trecerea de pietoni de pe strada Regele Ferdinand, o cotea la dreapta și, pe lângă canal, înainta pe strada Andrei Șaguna, până la piață.

Zona Pieței Mihai Viteazul se schimbase mult față de perioada ei de glorie, când, înaintea construirii parcării supraetajate, spațiul dedicat tarabelor era cu mult mai mare, iar piața nu fusese încă acoperită. Bătrânului nu prea îi plăceau toate aceste transformări, devenind, cu vârsta, atașat de trecut și nemulțumit de orice noutate. Ajuns în piață, bătrânul trecea pe la tarabele cu legume și fructe, unde se întâlnea cu puținii vânzători care mai rămăseseră dintre cei vechi și de la care se obișnuise să cumpere zarzavat sau legume de sezon. Cu timpul, din cauza vârstei, încetinise ritmul și, treptat, în fiecare an, se adunaseră minute în plus până la întoarcerea acasă. De la magazinele de prezentare din piață mai cumpăra carne, ouă sau telemea. Fiindcă nu putea să care greutăți mari, se adaptase la nevoile casei, târguind în fiecare zi altceva. Lunea cumpăra ouă, marțea telemea, miercurea carne, iar joia zarzavaturi. Vinerea și sâmbăta cumpăra fructe și legume de sezon. Duminica mergea la slujbă, la biserica Bob, nu fiindcă ar fi fost prea credincios, ci, după cum spunea el, ca să se întâlnească cu oamenii din vremea lui.

Oameni mai sănătoși, oameni mai fericiți de Andreea Răsuceanu (București) (fragment)

Pentru că nu-i răspunde, se întoarce spre ea, a ațipit ca în trecut, cu ochelarii căzuți într-o rână și gura deschisă. E mai bine așa, dacă ar fi trează l-ar fixa cu ochii albaștri, aproape albi, care îl readuc întotdeauna, inevitabil, la vârsta aia, a primei copilării, petrecută în apartamentul ei de pe malul Dâmboviței. Deschide fereastra și își aprinde o țigară, deși știe că fumul o va trezi și că va riposta. S-au aprins deja felinarele și Dâmbovița pare depărtată, o limbă întunecată în care se scurge toată lumina din oraș, ca într-o gaură neagră, o apă din iad prin care plutesc cine știe câte hoituri de animale sau, mai știi, poate și de înecați aduși de cine știe unde. Niciodată nu i-a plăcut apa ei mizerabilă, stătută și fără viață, viață, degeaba îi ziceau râu, albia aia încremenită între malurile de beton era orice numai apă curgătoare nu. I se pare că izul ei veșnic de putregai și mocirlă, care bântuie bulevardul mai ales seara, îi ajunge în nări. Trage primul fum cât poate de adânc și amețeala cunoscută i se împrăștie prin corp, ca o apă călâie și plăcută. Oare unde o fi ea acum? Dimineață a plecat fără să-l trezească, i-a trimis un mesaj pe WhatsApp, Nu mă suna diseară, azi sunt de gardă. Dar oare nu fusese și acum trei zile, sau de ce nu se văzuseră? Și-ar dori să fi fost mai atent, dar în ultima vreme nu mai avea chef să fie atent la nimic, poate pentru că era vară, se adunase oboseala de peste an și se apropia vacanța.

— Dacă ai de gând să fumezi măcar ieși pe balcon, vocea ei sună clar, ca și cum n-ar fi adormit nici o clipă și i-ar fi întins o capcană, să-l prindă exact când aprinsese țigara și se bucura de primul fum. Micile ei cruzimi, ca atunci când îl pândea că nu adoarme la prânz și îl pedepsea cu încă o jumătate de oră de chin.

– Tu ce faci acolo, mă pândești? Bine, uite, o sting. Mai trage un fum și strivește vârful țigării de pervazul din piatră, s-au adunat acolo câteva cercuri întunecate de la alte țigări fumate pe-ascuns, din alte vizite. O aruncă cu boltă, cât de departe poate, sperând să ajungă în apa care se lovește ușor de mal, acum, că nu prea mai trec mașini, clipoceala ei umedă, ca din interiorul unui stomac, se aude suficient de tare. Firește că nu ajunge până la apă, se lovește de asphalt într-o jerbă anemică de scântei.

— N -am nevoie să ies, știu tot ce vezi tu acum de-acolo. Reclama care rulează încontinuu, în beznă, în vitrina de la farmacie, oameni mai sănătoși, oameni mai fericiți, mișcările cuiva în apartamentul unde ard în fiecare seară lumânări pe pervaz, de parcă ar chema morții, marginea roșie a terasei blocului de vizavi, tot anul am crezut că e un șir de becuri colorate, dar de fapt se reflectă pe tabla udă numele băncii de vizavi, apa pe care nu plutește nimic, toate astea îmi spun că mai există speranță. La fel cum altădată îmi spuneau că nu mai există.

„Omul din pădure” de Sebastian Sifft (Câmpina) (fragment)

Probabil că ar fi vrut să-mi spună mai multe, probabil că ar fi vrut să-mi povestească, înainte de toate, ziua în care Străina a intrat pe ușă, însoțită de El, băiatul ei Adult, iar Străina, adresându-i-se în engleză, i-a spus: hello, Mama!, și helloMama a zâmbit, și a observat că Străina avea dinți frumoși, și buze cărnoase, și un păr auriu care-i cădea, vălurit, pe umeri, și atunci s-a fâstâcit, rușinată, a fugit în dormitor și a închis ușa. HelloMama era îmbrăcată într-un capot din molton, avea aproape 40 de ani halatul, cumpărat de la București, eu încă nu existam pe atunci să o văd cum luase într-o zi microbuzul din capătul celălalt al orașului, unde blocurile sunt mai înalte decât acesta și de unde se iese în Drumul Național, și zi de zi microbuzele burdușite cu oameni părăseau unul după altul Autogara, apoi seara oamenii se întorceau pentru a se opri, obosiți, la cârciuma din intersecție, unde berea era banal de caldă, iar rachiul era banal de rece. Acolo treceau zilele altfel, și Străina trecuse și ea pe acolo, însoțită de El, care o așteptase la aeroport, și, odată ieșiți din coridorul lung al terminalului, El fluierase de pe marginea Drumului Național, iar Străina a tresărit mai întâi, și i-a prins brațul, apoi a râs în hohote când microbuzul s-a oprit chiar în dreptul lor, și s-au urcat făcându-și loc cu coatele, și au găsit un singur loc liber, pe o roată din spate. El s-a așezat și Străina i s-a lăsat în brațe, prinzându-l cu mâinile pe după gât și privind peste umărul lui, prin geamul murdar, cum Drumul Național se întinde printer case mititele și cum, pe marginea lui, tarabe de fructe, legume și marafeturi își așteaptă cumpărătorii care și ei trec în viteză și nu par a se opri niciodată. Nouăzeci de kilometri de la București, îi spusese El, asigurând-o din ochi că distanța nu e mare și că puteau continua, dacă dorea, conversația pe care o începuseră acum un an, mai întâi pe mIRC, apoi pe e-mail, sau puteau pur și simplu sătacă și să se privească, așa cum fac la început oamenii care pot spune că se cunosc, dar nu s-au văzut niciodată. Întrerupseseră discuția despre un filozof al cărui nume l-am uitat între timp, dar care, spre bucuria mea, iubea Pisicile, pentru a se concentra mai mult asupra planului: locuiesc într-un mic oraș, în apropierea munților, nimic interesant nu se întâmplă aici, scrisese El într-o dimineață, și așteptase minute bune după ce apăsase butonul SEND să audă foșnetul acela care-i spunea că mesajul a fost trimis și că legătura dial-up a fost restabilită. Nu întâmplător, fiecare mesaj pe care îl scria devenea cumva întortocheat, pentru că simplitatea i se părea că nu i se potrivește Străinei, care încerca din răsputeri să-l convingă că nu-i așa, ba chiar îi spunea uneori, atrăgându-i cu blândețe atenția, că se aflau foarte aproape de zona aceea teribilă a nihilismului împlinit, și că, oricare ar fi fost imaginile lui, ele niciodatănu vor percuta, doar se vor răsfrânge, se vor reflecta, într-un adevăr pe care vor trebui să-l descopere împreună, dacă nu cumva chiar să îl construiască împreună. Iar acest împreună îl învăluia uneori pe El, seara, când conexiunea dial-up devenea din ce în ce mai stabilă, semn că vecinii au adormit, și legăturile telefonice s-au decuplat între timp, și toate discuțiile din lume s-au terminat pentru ca povestea lui să poată, în sfârșit, începe, neîntreruptă.

Cartea orașelor, coord. Andreea Răsuceanu, Ed. Humanitas, 2022, col.  821.135.1 – Scriitori români contemporani”