Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa.
Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic.
„Cazul doctorului Kukoțki este saga unei generații și o explorare îndrăzneață a memoriei, medicinei, eticii, misticismului și iubirii.” (Foreword Reviews)
„Ulițkaia a reușit să împletească organic țesătura tradițională a unui roman de familie, cu relațiile dintre generații, iubiri, drame și tragedii, dintr-o perspectivă modernă conform căreia corpul femeii devine o metaforă filozofică universală.” (Sovremennaia russkaia literatura)
„Un roman amplu plin de pasiune care, îmbinând realismul precis cu incursiunile metafizice, vă va captiva și delecta.” (Publishers Weekly)
„Ludmila Ulițkaia este un Tolstoi al secolului XXI.” (Russia Beyond)
Romanul a primit Premiul Booker din Rusia.
Pavel Kukoțki, eminent medic ginecolog, cu un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 și pornește o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuții aprinse, distruge relația de dragoste aproape ireală pe care o are cu soția lui. Din clipa aceea, viața din casa lor, atât de armonioasă până atunci, începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgașurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări și deportări, sfârșitul epocii staliniste, dezghețul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuție valori umane și eterne întrebări despre dragoste și indiferență, iertare și moralitate, înțelegere reciprocă și alegeri personale, într-o narațiune care te ține în plasa ei de la prima până la ultima frază.
Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.
Cazul doctorului Kukoțki, de Ludmila Ulițkaia (fragment în avanpremieră)
Cu mintea lui pătrunzătoare, deşi absorbit de profesie, de practica medicală, Pavel Alekseevici judeca cu destulă luciditate viaţa oamenilor din jurul său. Se bucura, bineînţeles, de privilegiul profesiei şi al funcţiei de director al unei mari clinici, dar avea ochi şi pentru viaţa mizeră a personalului medical, pentru mâncarea insuficientă servită la maternitate, pentru frigul de acolo, pentru lipsa medicamentelor şi pansamentelor... Le văzuse pe toate şi până să înceapă războiul, dar acum nu se ştie de unde apăruse ideea că după război situaţia avea să se schimbe radical, că va fi mai bine, mai drept...
Poate că tocmai profesia lui, contactul permanent cu naşterea omului şi participarea nemijlocită la această dramă a naturii – prezenţa lui chiar în momentul culminant, venit cu iuţeala fulgerului, când fătul iese din şanţul sângerând, din bezna uterului, din neant –, toate astea erau prezente în felul lui de a fi şi a simţi, în felul lui de a gândi: ştia că omul e fragil, dar şi rezistent peste măsură, dincolo de puterea de rezistenţă a altor organisme vii. Îşi zicea că ar fi interesant de ştiut dacă doctorii şi zoologii încercaseră să cerceteze împreună problema...
„Sunt perfect convins că nici un câine n-ar suporta tot ce suportă omul, gândea în sinea lui Pavel Alekseevici.
Îşi punea întrebări ca orice om de ştiinţă, a cărui primă calitate este să formuleze raţionamente corecte: urmărea atent cercetările moderne din fiziologie şi embriologie, şi nu înceta să-l mire acţiunea neobosită a legii, puţin exagerată, care determină viaţa omului încă din pântecul mamei, lege conform căreia fiecare eveniment perceptibil se produce cu mare precizie – nu de săptămâni şi zile, ci de ore şi minute. Mecanismul de ceasornic funcţiona atât de precis, încât, exact la şapte zile, embrionul, reprezentând o aglomerare de celule de acelaşi fel, se desfăcea în două învelişuri, unul intern şi altul extern, şi cu ele se întâmplau lucruri uimitoare – se curbau, se legau ca şnururile, se răsuceau, formau noduri şi balonaşe, partea din afară intra înăuntru, şi toate astea se întâmplau de milioane şi milioane de ori la rând, cu o precizie nemaivăzută... Cine şi cum dădea comenzile care făceau să se dezlănţuie spectacolul uluitor?
Marea deşteptăciune fără nume stătea în faptul că dintr-o singură celulă formată din ovulul aproape imobil şi uşor umflat, înconjurat de cununa strălucitoare a celulelor foliculare, şi din spermatozoidul cu vârful ascuţit, în formă de fus, şi coada vibratilă, ieşea inevitabil o fiinţă omenească de jumătate de metru, de trei kilograme, care urla lipsită complet de raţiune, iar din ea, supunându-se aceleiaşi legi, creştea un geniu, o scursură de om, o femeie frumoasă, un criminal sau un sfânt...
Şi tocmai pentru că el ştia multe lucruri, mai bine zis ştia tot ce se cunoştea la vremea aceea pe tema asta, îşi reprezenta mult mai bine decât alţii din ce zeamă cosmică se ivea fiecare Katia şi fiecare Valerik.
În biblioteca tatălui se găseau o mulţime de cărţi de istorie a medicinei, şi-i plăceau grozav urmele lăsate în medicină de Antichitatea atât de dragă lui: se bucura, rămânea uimit, râdea uneori de ideile năstruşnice ale colegilor lui dispăruţi de mult timp, fie ei preoţi păgâni din Egiptul antic, fie meşteri dibaci din Evul Mediu care făceau flebotomii sau operaţii cezariene şi scoteau bătături la acelaşi preţ.
În tinereţe dăduse peste textul scrisorii lui Berossos, preot şi doctor din Babilon, în care acesta îi explica elevului său că se împliniseră treizeci de ani de când steaua Tişla intrase în constelaţia Sipparu, şi de atunci băieţii se nasc mult mai voinici, mai agresivi, şi parcă ţin în mână suliţe... „Nu-i de mirare, scria mai departe doctorul, că în ultimii zece ani se duc războaie neîntrerupte, şi băieţii războinici nu mai pot fi plugari. Dă de gândit faptul că zeiţa Lamassu, păstrătoarea arhivei, copiază tabelele destinelor.”
Pavel Alekseevici a consultat la vremea aceea îndreptarele nemţeşti ca să afle cine era Lamassu, cea care transcria destinele generaţiilor. A reieşit că era zeiţa răspunzătoare de placentă. L-a uimit deificarea diferitelor organe şi sentimentul, complet pierdut în timpurile moderne, al legăturii cosmice dintre pământ, cer şi corpul omenesc. Şi s-a întrebat, după ce a îndepărtat superstiţiile înduioşătoare, dacă există o însuşire comună prin care să poată fi identificată o generaţie. Numai factorii sociali erau determinanţi? Sau poate influenţa stelelor, a alimentaţiei, a compoziţiei apei, de ce nu? Vorbea şi Kalinţev, profesorul lui Pavel Alekseevici, despre pruncii atonici născuţi la începutul secolului. Îi descria ca fiind lipsiţi de energie, uşor somnolenţi, cu pungi moi sub ochi, cu gura întredeschisă şi mânuţe moleşite de îngeraşi. Bineînţeles că nu semănau cu cei de acum, care au pumnişorii puternici strânşi zdravăn, degetele de la picioare strânse şi ele, cu muşchii micuţi încordaţi. Hipertonici. Au poziţia boxerului – îşi apără capul cu pumnişorii strânşi. Copii înspăimântaţi. Or fi având ei mai multă vitalitate, dar de cine se apără? De la cine aşteaptă să primească lovitura? Ce-ar fi zis despre ei Berossos, învăţatul din Babilon, preotul zeiţei Lamassu?
Reflecţiile despre copiii speriaţi îl duseră pe Pavel Alekseevici în altă zonă: cu gândul la apropiaţii lui, constată că erau şi ei înspăimântaţi. Mulţi dintre ei păreau că ascund un fapt ruşinos, legat de origine sau de rudenie, sau, nefiind în stare să-l ascundă, trăiau aşteptând să fie pedepsiţi pentru o crimă neînfăptuită. Valentina Ivanovna, mâna lui dreaptă, ajutorul lui, provenea dintr-o familie de negustori bogaţi, un alt coleg se purta ca atins de ciumă fiindcă avea sânge nemţesc, femeia de la registratura clinicii avea un frate care emigrase în 1918. Elena, abia apărută în viaţa lui, îi mărturisise că părinţii ei muriseră în lagăr, şi ea era cât pe ce să aibă aceeaşi soartă, dar scăpase ca prin minune datorită bunicii care o adoptase în ajunul strămutării părinţilor în Altai. Până şi Vasilisa Gavrilovna, femeie simplă, trăia cu secretul său de nepătruns. Fiecare avea un motiv să tacă, fiecare aştepta să fie demascat.
Odată cu începutul războiului, frica nelămurită, aproape mistică, făcu loc unei frici mult mai reale, hrănită din zbuciumul pentru viaţa bărbaţilor plecaţi pe front. Erau ucişi de nemţi, duşmani în carne şi oase, duşmani de când lumea. Bărbaţii care luptau şi mureau pe front îşi apărau nu numai ţara, dar îşi apărau, într-o oarecare măsură, familiile de spaimele din trecutul apropiat: organele vigilente păreau să fi uitat de bunicile bogate, de bunicii prea culţi şi de rudele din străinătate. Veştile despre moarte îi făceau pe toţi egali în durere. Orfanii înfometaţi şi îngheţaţi de frig ai celor ucişi pe front erau egalii copiilor celor arestaţi. Viitorul oamenilor era legat de victoria în război, speranţele lor nu mergeau mai departe. Dragostea lui Pavel Alekseevici şi a Elenei, aflată la început, aproape tăcută, consumată în şoapte şi-n trosnetul lemnelor din sobă, îi cuprinse atât de tare, încât lăsară la o parte gândurile despre viitor: frica lor nu era atât de mare.
Pavel Alekseevici o înfie pe Taniecika imediat după căsătorie şi „o puse la inimă”, cum zicea Vasilisa. În fetiţa „lui” părea că se adunaseră miile de nou născuţi ajutaţi de el să vină pe lume: îi scosese afară, îi extrăsese în urma operaţiei, îi salvase de la asfixie, de la traumatisme craniene şi de la alte vătămări. Destul de frecvente în timpul naşterii. Erau însă în grija lui doar pentru o clipă, îşi consuma multă energie, îşi dădea toată osteneala, apoi ei dispăreau, şi nu mai apuca să i vadă cum încep să râdă, cum îşi studiază degetele, cum se bucură la vederea părinţilor, a tetinei, a biberonului.
Pavel Alekseevici putea să vadă cum se manifesta temperamentul nou-născutului chiar din primele ore de viaţă – dacă avea voinţă puternică sau era pasiv, încăpăţânat sau leneş. Dar trăsăturile discrete ale personalităţii nu apăreau de obicei în primele zile, când pruncul se odihnea după efortul titanic al naşterii şi al trecerii într-o nouă existenţă. Ştia multe despre nou născuţii altora, dar habar nu avea ce se întâmplă cu copilul ajuns în casa lui. Descoperirea făcută era de-a dreptul uluitoare.
Tania abia împlinise doi ani, şi Pavel Alekseevici putea să-i fie bunic după vârstă. Inima îi sălta de bucurie, se înduioşa ca bătrânii pentru fiecare nouă schimbare petrecută în viaţa copilului. Observa ba un pliu nou la încheietura mâinii, ba o adâncitură la mijloc, în zona şalelor, ba că părul închis la culoare nu avea peste tot aceeaşi nuanţă de castaniu brun, ci doar după urechi era castaniu mai deschis, părând să fie de alt soi.
Cuvintele noi, gesturile noi şi dezvoltarea intelectului la omuleţul de doi ani îi stârneau interesul plin de iubire părintească. Nu-i trecea deloc prin minte că o altă femeie ar putea să-i facă un copil al lui, poate un băiat, care să nu moştenească părul castaniu al unui tată străin, ci să aibă părul lui deschis la culoare, tendinţa să chelească şi forma ciudată a mâinii cu palmele late şi cu degetele ascuţite în dreptul unghiilor, şi să-şi însuşească profesia lui.
Nu şi nu, chiar dacă Elena ar putea să nască, nu era deloc convins că o să supună iubirea sa pentru Tania la tot soiul de experimente şi comparaţii. Îi zisese şi Elenei: nu pot concepe să am un alt copil, fetiţa noastră e o adevărată minune.
E greu de spus ce se întâmplă – dacă un copil e reuşit datorită dragostei nemăsurate şi dezinteresate cu care îl înconjoară părinţii sau, dimpotrivă, dacă un copil reuşit face să se nască în sufletul părinţilor tot ce au ei mai bun. Tania creştea într-o atmosferă de dragoste, şi-n trei erau foarte fericiţi. Vasilisa, deşi făcea parte din familie, era un adaos în geometria triunghiului, îi dădea un plus de trăinicie.
Câteodată, când Tania se scula înaintea părinţilor, intra pe furiş în camera lor, plonja între ei ca un peştişor de cârpă şi cu glas de copil somnoros şi fericit cerea „să ne mirosim şi să ne dăm pupicuri”. Începuse să vorbească devreme şi cuvântul „pupic” însemna pentru ea o joacă de om mare, în stare să-și râdă de el însuşi, de fărâma de copil din el.
— Aici, aici şi aici, arăta ea cu degetul la frunte, la obraz şi la bărbie şi, primind sărutările părinţilor ca pe un tribut la care avea dreptul, alegea cu un aer serios şi amuzat un loc pe obrazul ţepos al lui Pavel Alekseevici, unde putea să-i dea un pupic.
În anii de şcoală ai Taniei, obiceiul sărutului se transformase într-o îmbrăţişare de rămas bun înainte de plecare. Atingerile de o clipă, aparent neînsemnate, întăreau ţesătura vieţii de zi cu zi.
Pavel Alekseevici, de obicei foarte reţinut în relaţiile cu ceilalţi, chiar şi cu soţia lui dragă, urmărind riguros să nu încalce limitele bunei cuviinţe în vorbă şi gesturi, îi vorbea Taniei cu giugiuleli de om bătrân: „Dulce vişinică”, „vrăbiuţa tatii”, „veveriţă cu ochi negri”, „merişor urechiat” – cuvinte dintre cele mai banale de plante din ierbar şi de animale de la grădina zoologică revărsate asupra copilului. Taniei îi plăceau grozav, avea şi ea o garnitură de vorbe de alint pentru tatăl ei: „Căţelul meu cel mai grozav”, „Behemot Behemotîci”, „peştişor mustăcios”.
Pavel Alekseevici punea multă pasiune în răsfăţ. Elena era nevoită uneori să-i taie elanul. Se întâmpla ca el să intre într un magazin de jucării şi să cumpere tot ce se găsea pe tejgheaua sărăcăcioasă. Răsfăţul lui fără limite nu părea să-i dăuneze Taniei, care nu avea dorinţe imperioase, dincolo de orice limită, cum au în general copiii.
Lui Pavel Alekseevici i se părea că orice ţesătură era prea grosolană pentru pielea fetiţei, că ghetuţele o băteau, că şalul îi strângea gâtul prea tare. Îşi muta privirea la soţia lui şi i se strângea inima văzând o atât de plăpândă, atât de delicată, voia să le ocrotească pe amândouă îmbrăcându-le în mătase şi-n puf, înfofolindu-le în blănuri... Ciudată era nepotrivirea între deprinderile lui austere, regimul de viaţă aspru şi dur al chirurgului, obiceiul Elenei de a se mulţumi cu cât mai puţin şi mai prost, purtare firească pe care nimeni nu i-o lua în seamă, precum şi zgârcenia şi severitatea cu care Vasilisa o trata pe Tania – toate astea la un loc deci nu se potriveau cu dorinţa arzătoare a lui Pavel Alekseevici de a-şi ţine soţia şi fiica sub un clopot de sticlă, ca să le ferească de curent, de grosolănii, de asperităţile vieţii atât de scurte.
Aproape de începutul lui septembrie 1944, Pavel Alekseevici se întoarse odată cu clinica la Moscova. În apartamentul Elenei din pasajul Triohprudnîi, în care urmau să locuiască, fuseseră instalaţi nişte enkavedişti mărunţi, şi tânăra familie Kukoţki se văzu nevoită să ocupe locuinţa de serviciu a lui Pavel Alekseevici, unde el îşi dusese traiul modest de unul singur înainte de război. Era un demisol destul de spaţios, dar umed, nu prea indicat pentru copil. Şi parcă înadins ca să demonstreze îngrijorarea părinţilor pentru sănătatea ei, Tania era mereu răcită şi tuşea încontinuu.
Viaţa de familie a soţilor Kukoţki era atât de fericită, încât până şi sănătatea precară a Taniei adăuga o nuanţă specială intimităţii lor. Când se întorcea de la clinică, primul cuvânt al lui Pavel Alekseevici, care-i trăda îngrijorarea, era: „A tuşit?”
Vasilisa ridica din umerii costelivi: „Asta-i a copiilor, tuşesc, păi cum...”
„N-are pic de inimă bătrâna”, îşi zicea doctorul în sinea lui în vreme ce-şi scotea paltonul uriaş, cu tot frigul adunat în el, şi, din cauza aerului rece, o gonea pe Tania, care-şi scotea nasul afară pe coridor.
Cazul doctorului Kukoțki, de Ludmila Ulițkaia, Ed. Humanitas Fiction, 2020, traducere din rusă de Gabriela Russo, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu