În 2021, când s-au împlinit 700 de ani de la moartea lui Dante, Matteo Strukul a publicat romanul de față, care ne oferă o imagine inedită asupra tinereții florentinului și evenimentelor legate de geneza Divinei Comedii. Romanul Dante: Enigma a ajuns imediat după apariție în vârful topurilor de vânzări din Italia.
Florența, 1288. Un oraș sumbru, terifiat, aflat în mâinile lui Corso Donati, conducătorul guelfilor cel însetat de sângele ghibelinilor care i-au măcelărit aliații la Pieve al Toppo. În acest teatru al apocalipsei se mișcă Dante Alighieri: demn, curajos, devotat lui Beatrice, dar nevoit să trăiască alături de soția sa, Gemma; prieten cu Giotto, iubitor de poezie și artă, dar chemat să-și facă datoria pe câmpul de luptă. Dante va înfrunta moartea la Campaldino, într-o zi sângeroasă care a schimbat cursul istoriei. Bărbat zbuciumat, războinic lucid, poet îndrăgostit – un Dante necunoscut.
Între furie, dezamăgire și nesiguranță, la începutul unei căsnicii pe care n-a dorit-o, Dante își caută drumul spre artă și frumos. Beatrice, marea lui iubire, e soția altui bărbat, iar Florența își adună toate forțele, pregătindu-se pentru o confruntare decisivă cu dușmanii săi. După ce Ugolino della Gherardesca cade în capcana arhiepiscopului Ruggieri degli Ubaldini și este întemnițat la Pisa doar pentru a fi deposedat de tot ce are și lăsat să moară de foame, Corso Donati decide să pornească un război împotriva ghibelinilor, pregătind atacul cu iscusință și viclenie. Este momentul gloriei, sau al dezonoarei? Cu spada forjată de prietenul său Giotto, Dante, devenit feditor al Florenței, își va alunga cele mai negre presimțiri, care îl tulbură adânc și îl secătuiesc de puteri, și va dovedi curaj și dispreț în fața morții care de atâtea ori i-a dat târcoale.
„Un roman istoric fascinant despre tinerețea poetului luptător, aventurier și îndrăgostit pasionat.” (Il Gazzettino)
„Strukul este un autor captivant, care știe să redea marea istorie cu lejeritatea și rapiditatea vremurilor noastre. Un Dumas 2.0.” (La Stampa)
„Bătălii, pasiuni, conspirații, trădări și intrigi: rețeta lui Strukul, între ficțiune și istorie, place și devine bestseller.” (La Reppublica)
„Strukul reușește să dea viață marilor personaje istorice.” (La Lettura – Corriere della Sera)
Matteo Strukul s-a născut pe 8 septembrie 1973, la Padova. A studiat Dreptul la Universitatea din Padova și a obținut titlul de doctor în Drept European la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția. După cum declară el însuși, trăiește în mai multe locuri, împărțindu-și timpul între Padova, Berlin și Transilvania. Este romancier, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate (a publicat în 2019 primele două volume dintr-o trilogie despre Vlad Țepeș), și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. În anul 2009, împreună cu Matteo Righetto, a pus bazele mișcării literare SugarPulp, devenind curând și directorul artistic al Festivalului SugarCon. Din 2015 este directorul artistic al Festivalului Chronicae, primul festival italian dedicat exclusiv romanului istoric. Romanele sale istorice sunt bestselleruri în Italia, fiind traduse în peste 20 de limbi. În 2017 a primit prestigiosul Premio Bancarella pentru primul roman din tetralogia I Medici, ale cărei volume (Una dinastia al potere, Un uomo al potere, Una regina al potere, Decadenza di una famiglia) au apărut în perioada 2016–2017, ocupând mai mult timp primul loc în topurile de vânzări din Italia. În 2018, Strukul a publicat două romane, Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (Giacomo Casanova. La sonata dei cuori infranti; Humanitas Fiction, 2019), distins cu Premio Emilio Salgari, și Michelangelo ereticul (Inquisizione Michelangelo; Humanitas Fiction, 2021), în 2021, Dante: Enigma (Dante enigma; Humanitas Fiction, 2022), căruia i s-a acordat Premio Adriatico, iar în 2022, Il Cimitero di Venezia, fiecare devenind în Italia, imediat după apariție, bestseller.
Dante. Enigma, de Matteo Strukul (fragment)
Călirea
De-abia se crăpase de ziuă. Giotto luă un vreasc aprins din cămin și îl conduse pe Dante prin curte.
Aerul din atelier era impregnat de un amestec de mirosuri aspre și înțepătoare: sare, lemn ars, urină de cal, zgură.
Cu torța pe care o ținea în mână, Giotto dădu foc lemnelor pe care le aranjase în vatră cu o seară înainte. De la rămurelele uscate și de la gătejele, flacăra izbucni imediat. Giotto se grăbi să ațâțe focul cu burduful, adăugând apoi cărbune, întărind limbile arzânde până când, încetul cu încetul, pe măsură ce combustibilul ardea, se formă un start compact de cenușă și jăratic.
Dante își privea prietenul cu admirație. Nu-și imagina că Giotto era atât de priceput în arta forjării, dar dacă se gândea bine, era perfect logic, din moment ce tatăl său era fierar de meserie.
De sub cenușa deschisă la culoare, Giotto scoase o lamă de oțel pe care o pusese acolo cu o seară înainte. De cinci palme lungime și una pentru mâner, în total șase părți pentru a forma o spadă perfectă. Zilele trecute o forjase, bătând-o îndelung pe nicovală. Apoi continuase cu șlefuirea, ascuțind lama pe o piatră un timp care i se păruse infinit.
Acum, la lumina jăraticului și a lemnului aprins, plus opaițele puse în jur, Giotto făcu să strălucească oțelul. Apoi, cu o grijă drăgăstoasă, luă o cârpă udă și începu să curețe lama și să o lustruiască cu o piatră ponce, cu o atenție aproape maniacală. În cele din urmă, o dădu cu praf abraziv până când prinse o culoare albăstruie.
După care întinse cu o paletă un strat de cenușă peste cărbunele fierbinte și așeză deasupra lama. Căldura păru să se difuzeze progresiv pe toată lungimea ei, iar culoarea oțelului deveni roșie ca a aurorei. Giotto întorcea spada fierbinte cu cleștele, astfel încât ambele ei fețe să fie supuse uniform acțiunii modelatoare a focului.
Dante rămase fără cuvinte. Își ținu răsuflarea, ca și cum viața lui ar fi depins de perfecta reușită a forjării acelei lame.
Giotto nu pierdu timpul. Apucă oțelul cu cleștele, îl îngropă într-un pat de pământ umed pe care îl pregătise dinainte. Nori de vapori alburii se ridicară în aerul de culoarea untului, luminat de flăcările roșii ale opaițelor.
Când consideră că stătuse suficient de mult în pământ, scoase spada și cu cleștele o puse din nou deasupra vetrei din cenușă și cărbuni, lăsând oțelul să se încălzească din nou.
— Trebuie să găsesc punctul de echilibru, spuse, în timp ce întorcea lama pe vatra arzândă.
— Despre ce echilibru vorbiți? întrebă Dante, care privea vrăjit oțelul între flăcări, în timp ce scânteile se reflectau în pupilele lui, făcându-le să strălucească.
— Dacă oțelul va fi prea dur, lama va fi rigidă și fragilă în același timp, prietene. Spada perfectă e cea care îmbină soliditate, rezistență și elasticitate. E vorba de o cumpănire foarte greu de atins. Dar când reușești, se petrece ceva magic.
Dante nu avea desigur nevoie să fie convins.
— Există o legendă, spuse, care privește oțelul.
— Care? întrebă Giotto, care aștepta ca lama să se acopere din nou de o lumină roșie ca sângele.
— Venus, zeița frumuseții, începu Dante, îl rugă într-o zi pe Vulcan, soțul ei, zeul focului, șchiop și diform, să forjeze pentru fiul său Enea niște arme invincibile care să-i permită să-i învingă pe rutuli. Ca să-și convingă soțul, îi dărui cea mai incredibilă noapte de dragoste. În dimineața următoare, Vulcan intră în atelierul său, aflat într-o peșteră de lângă Insula Lipari, și le dădu ordin ciclopilor să forjeze un scut atât de robust, încât să nu poată fi vreodată nici măcar atins de loviturile de spadă ale lui Turno, regele rutulilor. Pentru asta Bronte, Sterope și Piracmone au topit șapte mari plăci din ucigătorul chalybs.
— Adică?
— Oțel.
— Aha, spuse Giotto, cu fruntea acoperită de picături de sudoare din cauza căldurii care se răspândea în atelier, înțeleg. E o poveste frumoasă. Apoi adăugă: Nu știu dacă voi fi la înălțimea zeului focului, dar sigur e că acum va trebui să ne apucăm de a doua baie de călire.
Prinse din nou lama cu cleștele și, după ce o scoase din patul de cenușă și cărbune, se îndreptă spre curte. Într-un colț se afla un butoi, în care scufundă oțelul. De asta lama, în contact cu lichidul, sfârâi. Ieșiră din nou aburi care se ridicară în spirale în aerul cenușiu al dimineții.
— Apă din Arno, în care am adăugat ulei de la măslinii de pe coline și urină de la iapa voastră.
Dante rămase cu gura căscată.
— Dar la ce folosește? Și când ați luat-o? întrebă zâmbind ușor, simțindu-se de-a dreptul un idiot.
— Zilele trecute. Gemma, răspunse laconic Giotto. Ea m-a lăsat să intru în grajd.
— Aha!
— I-am spus că trebuie să o văd pe Nemesis, iar ea nu s-a opus. Știe că vă sunt prieten și că poate avea încredere în mine.
— Înțeleg, spuse Dante și mai surprins.
— Vedeți, prietene, o spadă e profund legată de cel care o folosește. Din chiar momentul în care e făcută. De aceea trebuie să fie forjată cu străduință și dragoste. Urina, oricât vi s-ar părea de ciudat, este de o vitală importanță, căci conține sare de amoniu, o substanță foarte utilă și stabilizantă pentru perfecta robustețe a unei spade.
— Aha! fu tot ce reuși să rostească Dante.
— Acum voi și Nemesis sunteți contopiți în aceeași lamă. Lama va avea viteza ei, iar asprimea sării de amoniu îi va garanta ascuțimea, care va fi reînnoită de fiecare dată cu discul abraziv și piatra de ascuțit. Acum va trebui să trec la a treia călire.
Fără să mai adauge ceva, Giotto scoase din butoi spada și se întoarse în atelier, repetând procedeul. Așteptă.
— Trebuie multă răbdare, observă uriașul, așa spune tatăl meu.
Dante îl urmă, observându-l.
— Sunteți incredibil, spuse în cele din urmă.
— De ce? întrebă prietenul său.
— Pentru că sunteți un desenator extraordinar, cunoașteți secretele culorilor și ale picturii și știți până și să forjați o spadă.
— În privința asta, n-am făcut decât să-l observ pe tata, încercă să minimalizeze Giotto.
— Iată, modestia voastră e o altă calitate. Orice alt bărbat s-ar împăuna cu calitățile lui, dar nu voi.
— Ce rost ar avea? întrebă Giotto. Și-apoi, spuse, apucând din noi lama cu cleștele și îndepărtându-se de foc, n-am terminat încă. Opera nu e încă reușită. Se opri în fața unui jgheab cu apă. Apă de ploaie, zise în cele din urmă, cea mai pură, pentru că vine din cer. Cea mai rece și mai limpede. Rece pentru că am adăugat gheață topită. Voi face prizonier focul în lamă pentru totdeauna.
Și, spunând asta, scufundă spada în apă. Se auzi un șuierat, în timp ce suprafața apei fierbea.
Ținând lama în apă, Giotto se întoarse spre prietenul său.
— De vreme ce nu vreți să părăsiți Florența, dați-mi măcar voie să vă dăruiesc o spadă cu care să vă apărați, spuse zâmbind.
Dante se gândi că, dintre toate, prietenia lui Giotto era pentru el cea mai prețioasă și de neînlocuit.
Acum se simțea pregătit. Nu va fi cel mai bun feditor pe câmpul de bătălie, dar cu siguranță, cu o spadă ca aceea, nu s-ar fi lăsat învins prea ușor.
Era fericit, și-o spuse lui însuși. Nu era singur, existau persoane care țineau la el, și trebuia să învețe să le dăruiască afecțiunea pe care o meritau. Se gândi că ar fi trebuit să răspundă acelui dar, era cel mai mic lucru pe care-l putea face. Așa cum îi va fi recunoscător Gemmei, care întotdeauna, în tăcere și fără să-și aroge cine știe ce merite, părea să lucreze în umbră pentru ca viața lui să fie cât mai bună posibil.
Zâmbi. Gândul că soția lui și Giotto conspiraseră împreună pentru a-i face această surpriză minunată îl amuza.
Dante. Enigma, de Matteo Strukul, Humanitas Fiction, 2022, traducere din italiană de Gabriela Lungu, col. Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Scrie un comentariu