Editura Nemira publică două titluri noi în colecția Damen Tango, ambele romane de debut a două autoare care vând milioane de exemplare în lumea întreagă: Fidelități, scris de autoarea franco-elvețiană Diane Brasseur, și Eleganța, semnat de Kathleen Tessaro.
Eleganța vă invită într-o călătorie unică de la A la Z prin lumea modei, care e și o lume a iubirii. Pentru că moda poate transforma o femeie oarecare într-o personalitate. Cu povestea din roman se vor identifica toate cititoarele, iar protagonista Louise e cuceritor de nevrotică și de zănatică, la fel ca Bridget Jones. Căsnicia i se duce de râpă și temerile din adolescență se întorc în forță. Dar destinul imprevizibil îi scoate în cale, într-un anticariat, o carte care îi va schimba viața. Enciclopedia despre stil scrisă cândva de Madame Geneviève Antoine Dariaux face minuni. Asta, pentru că experta în modă știe tot: de la accesorii și fermoare la prieteni falși, soți neglijenți și legătura puternică dintre mame și fiice.
Kathleen Tessaro s-a născut în Pittsburgh, Pennsylvania, și a studiat la universitatea din orașul natal înainte de a se înscrie la un curs de teatru la Carnegie Mellon University. A debutat în volum cu romanul Eleganța, care a devenit bestseller și a avut mai multe ediții. Toate cărțile ei, printre care Innocence, The Flirt, The Debutante și, mai recent, Colecționara de parfumuri interzise (Nemira, 2014), au fost traduse în multe țări și s-au vândut în milioane de exemplare. Este o mare admiratoare a scriitorilor Jane Austen, Edith Wharton, Francis Scott Fitzgerald, Henry James, Evelyn Waugh sau A.S. Byatt.
Fidelități este povestea unui bărbat care are 54 de ani și se teme de bătrânețe. De câteva luni, își împarte viața între soția de la Marsilia și amanta de la Paris. Dar viața dublă nu e tocmai un ideal și prin urmare, trebuie să aleagă. Trecutul și prezentul le cunoaște, dar viitorul? Monolog al unui infidel care se întreabă întruna dacă nu cumva o fi infidel, cartea câștigă prin stilul electric al autoarei și prin umor. Perturbarea morală în care se află personajul este și perturbarea epocii noastre, în care o idee (senzualitatea toridă, fasacinația exercitată de noutate) e parazitată permanent de opusul ei (frumusețea unei iubii ce rezistă, seninătatea profundă a obișnuinței).
Diane Brasseur, franco-elvețiancă, s-a născut în anul 1980. Și-a petrecut copilăria la Strasbourg și a studiat mai întâi în Anglia. După aceea a urmat studii de cinema la Paris, devenind scenaristă. A colaborat, printre alții, cu Albert Dupontel, Olivier Marchal și Abd Al Malik. Fidelități este romanul său de debut și a fost bine primit de cititori. A doua carte pe care a publicat-o este Je ne veux pas d’une passion (2015).
Fidelități, de Diane Brasseur (fragment)
Aprinzând lampa de pe birou, m-am mirat văzându-mi fața apărând pe ușa-fereastră din fața mea. Nu știam că am asemenea pungi sub ochi. Arăt bătrân și nu stau drept. Sting lampa. Prefer penumbra casei adormite.
Alcătuiesc lista a tot ce nu voi mai face cu Alix. N-am s-o mai văd și n-am s-o mai ating, n-am s-o mai fac să râdă, n-am să-mi mai spun „trebuie să-i povestesc chestia asta“ sau „asta o să-i placă“, n-am să mă mai uit la telefon pentru a vedea dacă a încercat să dea de mine sau dacă mi-a trimis vreun SMS ori vreo fotografie, n-am să-i mai citesc e-mailurile pe care le redactează ca pe niște scrisori, n-am să mai cobor din metrou în stația de la ea, n-am să mai aleg filmele pe care mă duc să le văd fără ea în funcție de filmele pe care îmi doresc să le văd împreună cu ea, n-am să mai spun „da“ vocii feminine ce răspunde la firma de taxi și îmi propune automat adresa lui Alix atunci când vreau să rezerv o mașină.
Și-atunci realizez proporțiile durerii, aflată încă departe, la o sută de metri, dar care se repede spre mine ca un val, și plec fruntea și-mi zăresc trupul și-mi zic că nu e destul loc, chiar dacă am eu 1,82 metri înălțime și cântăresc 90 de kilograme, nu e destul loc între cei doi umeri ai mei pentru a primi în plin un asemenea val. N-o pot părăsi pe Alix, nu-i pot spune „s-a terminat“ și nici nu vreau ca ea să-mi spună așa ceva. Am mai încercat să îmi închipui scena și nu am reușit să merg până la capăt. Din cauza valului, din cauza cuvintelor… A cuvintelor care se folosesc pentru a rupe o relație, coborând puțin vocea. Le cauți și le alegi cu precauție, pentru a face cât mai puțin rău cu putință și, cu cât sunt mai bine ambalate, pentru a atenua șocul, ca folia cu bule în jurul unui pahar, cu atât rănesc mai tare.
Îmi aduc aminte de fata aceea, de Annie. Eram foarte îndrăgostit de Annie. A fost între noi o povestioară, prin facultate, una scurtă. Într-o seară, într-un bar, mi-a zis: „Mai departe n-am să te însoțesc“. Or, cum băusem destul, desigur fiindcă mă cam așteptam la așa ceva, am râs. În timp ce-mi vorbea, îmi imaginam că ne aflăm amândoi într-un autobuz arhiplin, că ea apasă pe butonul roșu și îmi zice: „O să cobor la prima.“ Sau Annie și cu mine pe un drum de munte, fiecare cu ditamai rucsacul în spate, unul din acelea care se găsesc în magazinele cu articole de sport, cu benzile negre reglabile care se prind în talie și, la o răspântie, uitându-se la săgețile indicatoare din lemn, Annie îmi spune: „Eu o s-o iau pe potecuța aia“.
Îmi imaginasem o grămadă de situații în care Annie ar fi putut pronunța acele cuvinte stângace și crude: „Mai departe n-am să te însoțesc“.
„Mai departe n-am să te însoțesc“ sau „Mai departe n-am să pot să te însoțesc?“ Nu mai știu.
Când am anunțat-o că, de Crăciun și de Anul Nou, soția mea, fata mea, tata și cu mine vom pleca la New York, la început Alix s-a abținut, apoi a izbucnit în plâns. Prin aer plutea deja mirosul Crăciunului. Sărbătorile sunt momente-cheie, clipe de cumpănă, ca deceniile, când e vorba de aniversări. Întrucât nu știam cum să formulez pentru a-i face cât mai puțin rău cu putință lui Alix, i-am spus-o de cum am ajuns la ea. În acea seară de duminică, avionul a întârziat, așa că am ajuns în apartamentul ei după ora opt. Mi-am scos paltonul, mi-am aprins o țigară, după care am aruncat informația ca pe un disc frisbee: „De Crăciun și de Anul Nou plec cincisprezece zile cu nevastă-mea și cu fiică-mea la New York.“
Alix a întrebat: „Și cine-o să aibă grijă de tatăl tău?“ S-a ridicat pentru a pune la fiert apa pentru paste, iar eu i-am răspuns că vine și el cu noi. Momentul a fost atât de lung, încât am crezut că n-o să se mai umple niciodată cratița. Când a venit să se așeze lângă mine, cu două pahare de vin în mâini, plângea. Am luat-o în brațe și am strâns-o cât de tare am putut, pentru a o consola, pentru a mă consola.
Am făcut dragoste fără a mai cina și am rămas îndelung în ea. Oare Alix uită că sunt căsătorit atunci când facem dragoste? Și-n ce moment își amintește? De ce nu mă părăsește într-un moment ca acesta, când îi dau o asemenea veste, precum plecarea la New York? Poate că și-a fixat în minte o dată anume, un deadline ca pentru o temă. Poate că este vorba despre începutul lunii ianuarie. Ceea ce ar însemna exact un an de când suntem împreună. Alix speră ca voiajul la New York să fie un fiasco: o să plouă întruna, iar eu am să mă tot cert cu nevasta. Departe de ea, îmi voi da seama că nu pot trăi fără ea.
Dacă, la începutul anului viitor, nimic nu se va schimba, atunci Alix o să-mi transmită un ultimatum: „Așa nu mai putem continua“. De-asta nu zice Alix nimic.
Niciun cuvânt despre călătoria la New York, niciun cuvânt despre cuplul meu oficial, niciun cuvânt despre soția mea și nici despre tatăl meu, care locuiește la mine. Alix își înghite doza de rău cu multă răbdare.
Fidelități, de Diane Brasseur, Editura Nemira, 2016, trad. Doru Mareș, col. „Damen Tango”
Scrie un comentariu