Fie că ne place sau nu, ne-am pricopsit cu februarie ca „luna iubirii” și #aiae. Avem și Valentine's Day-ul importat și Dragobetele tradițional (de care nu eram atât de mândri sau de conștienți înainte de Valentine's, dar, mă rog, nu mai comentez și asta acum). Valentine's Day e un fenomen de cere să ținem cont mai ales prin prisma faptului că este o manifestare explicită a felului în care este trăită și gândită iubirea astăzi. Este un fenomen al culturii populare care oglindește un anume fel de a defini iubirea în societatea în care trăim, un fel care se limitează mai degrabă asupra iubirii de tip romantic, sexuală, și văzută ca încununare a fericirii supreme (în imagini stereotipe pline de trandafiri roșii și bomboane).
Mă uitam zilele trecute cu Ilinca la un episod din desenele animate „Lama Lama” (mie îmi plac mai mult cărțile) în care copii făceau de Valentine's Day cadouri pentru colegii de școală. Pentru TOȚI colegii de școală, nu doar pentru o persoană anume, iar iubirea pe care o sărbătoreau nu avea nimic de-a face cu acest tip de romantism hollywoodian. Însă în cultura populară contemporană iubirea romantică a ajuns să ocupe toată scena, lăsând prea puțin loc și altor forme - cea dintre părinți și copii, cea dintre prieteni sau iubirea pentru animalul de companie; pe scurt, toate formele de iubire care nu presupun o componentă sexuală (și nici idealisme nejustificate).
Așa că în acest articol din „luna iubirii” va fi vorba despre iubire, dar despre iubire într-un sens extins, nu doar iubirea romantică. Pentru că sunt multe alte forme de iubire care merită cunoscute, prețuite și, de ce nu?, sărbătorite. Va fi vorba, evident, despre iubiri găsite în cărți, nu despre experiențe personale (personal, nu sunt fan Valentine's Day, am „sărbătorit” ziua asta o singură dată și atunci soțul, pe atunci prietenul meu, m-a dus la un film horror, „Masacru de Ziua Îndrăgostiților”; m-am lecuit, mulțumesc frumos!). M-a interesat să cunosc și să gândesc iubirea și pentru că la seminarul de „Istoria Reprezentărilor Colective” pe care-l predau la Facultatea de Litere (atunci când nu stau acasă să cresc copii) una dintre temele importante este cea a iubirii. Așa că an de an măresc lista de lecturi și actualizez textele din bibliografie. Mai jos va fi vorba în principal despre trei cărți de non-ficțiune despre iubire pe care le-am citit și care au apărut în ultimul an, dar voi mai aminti la final și alte câteva cărți de ficțiune pe care le-am citit în timpul ăsta.
„Iubirea este mită biologică”
Prima carte este De ce iubim. Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi, de Anna Machin, un volum care analizează fundamentele biologice, culturale, antropologice, sociologice, ale iubirii și în care se afirmă, sec, ca o sentință, că „iubirea este o mită biologică” și că „senzația de iubire are la bază un cocktail de compuși neurochimici [oxotocină + dopamină + betaendorfine - serotonină = elixirul iubirii] secretați când interacționăm cu prietenii și familia”. Între „mită biologică” și „compuși neurochimici” nu prea pare că mai rămâne mult loc și pentru romantism(e), nu?
„La nivel elementar, iubirea este o mită biologică. E un set de compuși neurochimici care te motivează și te răsplătesc pentru inițierea de relații cu persoanele din viața ta cu care ai nevoie să cooperezi (prieteni, rude, parteneri, comunitatea în general) și pentru eforturile depuse apoi ca să întreții respectivele relații.”
Pe scurt, Mama Natură s-a asigurat că, din moment ce am evoluat ca o specie socială, să ne simțim și bine atunci când interacționăm unii cu alții. Și, pentru că ar fi obositor să facem întruna sex, a inclus în „iubire” toate formele de atașament, toate ocaziile în care interacționăm cu cineva sau ceva din afara noastră și această interacțiune ne dă o senzație de bine, de mulțumire, de împlinire. Am spus intenționat și „cineva” și „ceva” pentru că într-unul dintre capitole autoarea analizează relația noastră cu obiectele pe care le iubim, cum ar fi acum, de exemplu, telefoanele inteligente care conțin o mare parte din viața noastră și și-au câștigat, astfel, statutul de obiecte iubite.
Cartea este organizată în 10 capitole care dezvoltă câte o paradigmă a iubirii, de la iubirea sexuală, la cea filială, prietenie (o iubire esențială, dar subestimată), iubirea pentru un animal de companie sau pentru obiecte, iubirea sacră (credințele noastre), iubirea ca act social (și care, pentru noi, ca specie, este necesară pentru supraviețuire), iubirea monogamă și poliamoria (persoane care stabilesc, consensual, relații sexuale și romantice cu mai multe persoane în același timp), iubirea romantică și aromantismul (persoane care nu simt nici o atracție sexuală sau romantică pentru alte persoane, dar asta nu înseamnă că nu simt iubire pentru nimeni), iubirea toxică și relațiile abuzive, iubirea ca motivație pentru acțiunile noastre. Veți găsi în carte numeroase ipostaze ale iubirii, unele care vă vor fi familiare, altele complet necunoscute. Ideea este că iubirea nu are doar o formă supremă, ci nenumărate alte forme, fiecare importantă și esențială în felul ei.
Una dintre ideile principale dezvoltate de Anna Machin este că relațiile sociale care ne aduc satisfacție sunt cel mai important factor care contribuie la sănătate, fericire și satisfacție față de propria viață, așadar, pentru oameni, iubirea în sens extins (adică iubirea ca afecțiune, nu doar iubirea romantică, supraevaluată în cultura occidentală) este, de fapt, necesară pentru supraviețuire. De asta suntem „recompensați” atunci când interacționăm unii cu alții: pentru că astfel avem mai multe șanse să supraviețuim. Există, însă, tot felul de limite biologice care privesc aceste relații, cum ar fi, de exemplu, faptul că putem lega relații cu un anumit număr de persoane, iar acesta ar fi, se pare, 150 („numărul lui Dunbar”, după antropologul și psihologul evoluționist britanic Robin Dunbar). Întrucât investim timp și resurse mentale în relațiile cu ceilalți, rețeaua noastră socială este limitată la acest număr care este „rezultatul cantității maxime de timp și resurse de gândire pe care le putem aloca lumii noastre sociale”. Iar aceste 150 de persoane se împart în mai multe grupuri: grupul de sprijin (5 persoane; familia, cel mai bun prieten), grupul de simpatie (15 persoane; oameni cu care menținem relații intense și de simpatie), grupul de afinitate (50 de persoane; rude îndepărtate, colegi de muncă, cunoștințe), grupul social (150; oameni pe care îi cunoști, dar îi vezi rar). Dincolo de aceste numere, următoarele straturi sunt formate din oameni din ce în ce mai puțin cunoscuți (oameni pe care-i știm doar după nume, oameni pe care-i știm doar după renume și nu i-am întâlnit niciodată, oameni pe care-i știm doar după față, dar nu și după nume).
„Evoluția a considerat necesar să ne echipeze cu un set de compuși neurochimici ca recompensă, secretați când interacționăm cu partenerul sau copilul pentru a ne mitui să rămânem în preajma lor, să cooperăm și să investim în ei pentru binele speciei.”
Dincolo de o structurare foarte clară și o argumentație solidă, fiecare capitol al cărții abundă în tot felul de detalii incitante: de la așa-numita „valoare de împerechere biologică” care e determinată de probabilitatea de a avea succes în reproducere (pentru femei „calculul se bazează pe sănătate, fertilitate și fidelitate”, iar pentru bărbați „intră în calcul capacitatea de a apăra, de a asigura traiul și de a se devota familiei”), la anumite legi ale atracției care au în vedere, de exemplu, aspectul fizic (la femei este un raport între circumferința taliei și șold care trebuie să fie egal cu 0,7, „femeia-clepsidră”, iar la bărbați un raport între umeri și talie egal cu 1,4; ambele fiind, de fapt, destul de greu de atins în realitate), preferința pentru trăsăturile simetrice ale feței (întrucât există o legătură între simetria trăsăturilor și genele sănătoase). Auzul este și el important în alegerea persoanelor iubire, se pare că bărbații își coboară inconștient tonalitatea vocii atunci când sunt în prezența unei femei care îi atrage, dar chiar și mirosul (există așa-numitul „test al tricoului” prin care femeile pot percepe prin miros compatibilitatea genetică, adică sunt atrase de anumite mirosuri, înainte de a cunoaște un posibil partener).
Pe lângă acest gen de determinisme genetice și mediul social joacă un rol în alegerile pe care le facem în iubire („Toate societățile au reguli pentru iubire, care se schimbă cu timpul, împreună cu mediul politic, religios și economic.”) și o să mai spun doar că s-a demonstrat că există și un instinct patern, doar că se manifestă diferit decât cel matern. Instinctul matern este mai vechi (se manifestă încă de la primele specii de reptile), se află într-o zonă mai veche a creierului și se caracterizează prin îngrijire și siguranță, pe când instinctul patern este mai nou, este localizat într-o zonă mai nouă a creierului, în neocortex, și, deși se caracterizează și el prin îngrijire și siguranță, are în el și un element provocator ceea ce face ca interacțiunile dintre tată și copil să includă și elemente de dificultate și risc prin care părintele urmărește să pregătească copilul pentru dificultățile vieții. De asta tații tind să tachineze copiii, iar mamele să-i cocoloșească.
Exemplele de mai sus sunt o parte infimă din informațiile din această carte care deschide o perspectivă largă asupra iubirii și care te plimbă prin biologie, neuroștiințe sau culturi diferite pentru a arăta cât de multe înțelesuri diferite are acest sentiment fundamental. În aceeași idee, dacă vi se pare interesantă cartea Annei Machin, puteți continua și cu lectura unui volum clasic pe aceeași temă, și anume Anatomia iubirii, de Helen Fisher (citată des și în cartea de mai sus) sau cu unul care deschide mai multe perspective nu doar asupra iubirii, ci asupra mai multor sentimente umane, O istorie a emoțiilor umane, de Richard Godbehere.
Fragmente de iubiri
Dintr-o cu totul altă perspectivă, una istorică și culturală, și Florian Illies urmărește să reveleze fațete diferite ale iubirii în Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939). Autorul își ia ca reper un deceniu din istoria Europei și, prin această prismă a iubirii, îl „taie” în feliuțe mai mici sau mai mari, revelând astfel, prin pastile de istorie, mentalitatea complexă a unei epoci. Lectura cărții este, de fapt, ca un caleidoscop, fiind alcătuită din mici detalii din viața mai multor oameni, mai mult sau mai puțin cunoscuți, pe care ni-i aduce în fața ochilor preluând detalii din existența lor și din evenimentele marcante ale epocii. Mie mi se pare o carte dificil de citit neîntrerupt, am simțit nevoia să o citesc puțin câte puțin, cu lingurița, ca să pot acorda atenție fiecărui detaliu. De fapt, în aceste crâmpeie de existență este cuprinsă câte o viață întreagă, câte o iubire întreagă. Iată câteva exemple, care vorbesc mai bine de la sine:
„În 1929 nimeni nu mai speră în viitor. Și nimeni nu vrea să-și amintească de trecut. De aceea se năpustesc toți cu atâta sălbăticie asupra prezentului.”
„Până și Albert Einstein, descoperitorul teoriei relativității, știe că în dragoste timpul și spațiul joacă totuși un rol important și nu pot fi ignorate pur și simplu. «Scrisul e o prostie», îi telegrafiază el soției care se bucură de vremea văratică la lacul Caputh, «duminică am să te sărut oral.». Duminică egal deci: sărut ori timp la pătrat.”
„Ce înseamnă infernul pentru el, îl întreabă Simone de Beauvoir cu puțin înainte de a adormi, după ce s-a spălat pe dinți. Sartre se ridică din nou în capul oaselor și spune: «Infernul sunt ceilalți, până ce nu ți-ai băut cafeaua de dimineață». Fiindcă ea îl privește indispusă, el completează: «Vorbeam de ceilalți, nu de tine, Simone. Bonne nuit».”
„Joseph Goebbels notează pe 30 ianuarie, seara târziu, în jurnalul său: «Hitler este cancelar al Reichului. E ca în basme».
*
„Klaus Mann notează pe 30 ianuarie, seara târziu, în jurnalul său: «Hitler cancelar al Reichului. Îngrozitor. N-am crezut niciodată că e posibil. Țara tuturor posibilităților».”
Un deceniu de gesturi, de sentimente, de evenimente, de idei, de trăiri, relatate disparat, dar în ordine cronologică, pentru a simți mai bine atât complexitatea tuturor acestor trăiri care sunt contemporane, cât și felul în care se schimbă istoria. E un experiment livresc ce încearcă să redea, caleidoscopic, istoria așa cum a fost trăită de diferiți oameni. Mie mi s-a părut interesant și ca experiment de lectură și ca informație. Spre deosebire de celelalte două volume despre iubire din acest articol, în această carte iubirea nu este teoretizată, ci, mai degrabă, portretizată. Fragmentele de iubiri sunt puse să vorbească de la sine și fiecare cititor este invitat să-și tragă singur concluziile.
Iubirea în epoca „politicii lăcomiei”
Cel de-al treilea volum ce are în centru iubirea și, mai ales, reflecția asupra iubirii, este unul care urmărește manifestările acesteia în epoca contemporană. Este, așadar, un volum ancorat în prezent și, mai ales, într-un context foarte particular: cel al culturii americane (denumită pe tot parcursul cărții, în cel mai american mod, „națiunea”). Este vorba despre Totul despre iubire, de bell hooks, un volum de eseuri care pornește de la constatarea că, deși iubirea (înțeleasă, de fapt, ca iubire romantică) este omniprezentă în cultura populară (muzică, filme, mass-media), ne lipsește, de fapt, o definiție a iubirii și o discuție asupra ei. Într-o cultură în care se discută întruna despre iubire (văzută ca împlinire a vieții și garanție a fericirii supreme), lipsa unei definiții a iubirii stă la baza neînțelegerilor și a dificultății trăirii iubirii. Aceste neînțelegeri pornesc încă din copilărie, din mediul familial, spațiu care ar trebui să ne pună bazele definiției iubirii, dar care, pentru mulți dintre noi, este un spațiu disfuncțional și în care iubirea poate coexista cu abuzul (fizic sau psihic), ceea ce ne face să pornim din start greșit.
„În mod extraordinar, națiunea noastră, spre deosebire de toate celelalte națiuni ale lumii, este o cultură mânată de căutarea iubirii (aceasta este tema filmelor noastre, a muzicii, a literaturii), chiar dacă oferă atât de puține oportunități și înțelegem sensurile iubirii sau să înțelegem cum să realizăm iubirea în cuvinte și fapte.”
În viziunea lui bell hooks iubirea este diferită dacă ești bărbat (obișnuit să primească iubire) sau femeie (obișnuită să ofere și să tânjească după iubire). Iubirea are implicații politice, este influențată de „impactul patriarhatului” și de „politicile lăcomiei” (specifice societății consumeriste, care ne îndeamnă să dobândim tot mai multe bunuri materiale, pentru a suplini lipsurile emoționale), de sexism și de diferitele forme de abuz (abuzurile suferite în copilărie ne fac să credem că sunt ok și relațiile romantice abuzive sau toxice).
Lipsa iubirii din epoca contemporană se cuplează și cu un anume cinism al tinerilor referitor la iubire, întrucât aceștia nu mai cred că iubirea e posibilă sau că ar putea să ofere satisfacții la fel de mari precum succesul în carieră sau fericirea imediată pe care ți-o oferă satisfacerea dorințelor materiale. Și, de fapt, chiar această cultură a consumului și a satisfacerii imediate a dorințelor materiale subminează iubirea adevărată (care are nevoie de timp, implicare, responsabilitate - lucruri pe care cei tineri nu mai sunt dispuși să le ofere în relațiile cu ceilalți). Ca și în alte aspecte ale vieții contemoporane nu există, așadar, o raportare inocentă, nevinovată, la iubire. Nu poți iubi pur și simplu. Iubești în funcție de cine ești, de unde ești, de educația primită, de vârstă etc.
„Confruntați cu un aparent de negestionat univers emoțional, unii au îmbrățișat etica muncii protestante, convinși că o viață de succes poate fi măsurată în funcție de suma de bani pe care o câștigi și de bunurile pe care ți le poți cumpăra cu acei bani. Viața bună nu a mai fost de găsit în comunitate și în interconectare, a fost de găsit în acumulare și în împlinirea dorințelor hedoniste, de posesie a bunurilor materiale. (...)
Dependențele răspândite la scară largă atât în comunitățile sărace, cât și în cele bogate, sunt legate de dorința noastră psihotică de a consuma. Ne ține într-o stare în care suntem incapabili de iubire. Fixația asupra dorințelor și nevoilor pe care o încurajează consumerismul promovează o stare psihologică de infinită poftă.”
Cartea lui bell hooks este un bun punct de pornire în analiza și discuția iubirii în epoca contemporană, deși nu mi se pare că, așa cum zice autoarea, nu mai există cărți care să discute, la nivel teoretic, iubirea în prezent (chiar anul trecut am mai făcut o trecere în revistă a cărților despre iubire, mai vechi sau mai noi), dar, într-adevăr, e un subiect pe care putem discuta mai mult și mai bine. Și, mai ales, ar trebui să discutăm în această perspectivă extinsă care nu mai privește iubirea drept exclusiv iubire romantică, sexuală. Iubirea e mult mai mult decât atât și există și alte forme de iubire care ne pot aduce împlinire și fericire.
& altele
De curând, am găsit una dintre cele mai frumoase și succinte portretizări ale iubirii în volumul Aici mă regăsesc, de Jhumpa Lahiri: „Era un bărbat cu o căsnicie stabilă și nefericită și am avut o mică idilă cu el. Locuia în alt oraș, venea aici din când în când, peste zi, cu probleme de serviciu. Ce mai e de adăugat?”. Și chiar așa, ce mai e de adăugat? Totul sau nimic. „Folosim cuvântul «iubire» într-un mod atât de neglijent încât el poate să nu însemne absolut nimic sau să însemne absolut totul”, spune Diane Ackerman în A Natural History of Love, iar romanciera americană Toni Morrison spune despre ideea iubirii romantice că este una „dintre cele mai distrugătoare idei din istoria gândirii umane” (ambele citate de bell hooks în cartea sa). Cum ziceam, putem vorbi mult și bine, dar o să închei amintind și câteva cărți de ficțiune pe care le-am citit în ultimul timp și care au în centru iubirea.
Deși nu sunt o cititoare de romance-uri, anul trecut am citit și editat un romance scris de o autoare română, este vorba despre Nu-i ușor să fugi de fericire, de Laura Frunză, pentru mine prima carte de acest gen la care am lucrat ca editor. A fost simpatică, mi-a plăcut, iar succesul pe care îl are în continuare pare să arate că mă pricep și la asta (dar n-am de gând să fac și o carieră pe tema asta, haha). Tot din literatura română, am citit de curând micul roman Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, de Maria Orban, o explorare a complicatei iubiri dintre părinți și copii, mai ales între mame și fiice (se pare că pentru mine „the best is yet to come”. not!).
Cu ocazia cluburilor de carte de anul trecut am citit două cărți clasice ce au avut în centru iubirea în ipostaze care, deși romantice, nu se încadrează în acea rețetă sigură a fericirii pe care o promovează cultura populară contemporană. Prima a fost volumul de povestiri Dragostea, de Cehov, o antologie pe tema iubirii din opera scriitorului rus, cu o galerie de personaje interesante (pe care nu ai cum să nu le detești) și de povești de iubire care mai de care mai complicată (și mai nedorită). Cea de-a doua a fost Lolita, de Vladimir Nabokov, cea mai frumoasă poveste (ca scriitură) a celei mai bolnave iubiri. Pe cât de frumoasă este scriitura lui Nabokov, pe atât de detestabil este personajul său, Humbert Humbert (sau poate tocmai datorită acestei scriituri minunate). Aceeași senzație contradictorie între frumusețea scriiturii și urâțenia iubirii povestite am avut și când am citit Viața amoroasă, de Zeruya Shalev.
Tot de curând am experimentat și stranietatea iubirii dintr-o altă cultură prin Îndrăgostiții de la miezul nopții, de Mieko Kawakami. Mie literatura japoneză (și cea asiatică, de fapt), mi se par dintr-o cu totul altă galaxie emoțională. Îmi place să citesc pentru a descoperi alte feluri de gândire și de simțire, însă rămân întotdeauna o cititoare detașată, nu mă pot implica în nici un fel în această sensibilitate complet diferită. Însă mi se pare un exercițiu interesant atât din punctul de vedere al sensibilității, cât și al scriiturii.
Am zis că putem vorbi despre iubire mult și bine, dar o să mă opresc totuși. Mai las aici o singură carte, una în care e vorba despre iubire și nu prea, dar care este minunată ca experiență literară și artistică, este vorba despre ediția nouă a volumului Carte de citire, carte de iubire, de Nichita Stănescu & Gheorghe Tomozei (cu ilustrații de Andrei Măceșanu). Este o carte jucăușă și plină de surprize (literare), așa cum ar trebui să fie și iubirea în viața noastră.
Scrie un comentariu