„Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane”, de Martin Amis

Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un „tovarăș de drum” între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.

„O explorare impunătoare a Răului.” (G Q)

„Cartea lui Martin Amis va rămâne actuală... Este inteligentă, plină de ironie și saturată de seva indignării, unica reacție adecvată în fața tiraniei.” (The Literary Review)

„Amis folosește toate instrumentele meșteșugului său pentru a face să devină tolerabil în lectură ceea ce este profund intolerabil. O carte răscolitoare...” (Financial Times)

„Cartea lui Amis e o lovitură executată cu măiestrie.” (The New York Times Book Review)

Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 16 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Poveste din interior, se află în pregătire.

Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane, de Martin Amis (fragment)

Femeile

 

A rămas văduv de două ori. 

Despre prima lui soție, Ekaterina (Kato) Svanidze (întâlnită pentru prima dată în 1905, la doi ani după prima lui arestare), Conquest scrie în Stalin: Breaker of Nations: 

Știm puține despre scurta lor viață împreună, deși cunoștințele spun că, în ciuda faptului că se ruga pentru mântuirea lui de propria carieră periculoasă, se supunea, după tradiția georgiană, tuturor dorințelor lui; lângă el, noțiunea oficială a social‑democraților de drepturi egale pentru ambele sexe nu juca niciun rol. Dar deși era uneori brutal, relatările spun că ținea foarte mult la ea. 

Kato a murit de tifos în 1907. În Stalin‑ul lui, Dmitri Volkogonov descrie (dar nu reproduce) fotografii de la înmormântarea ei, unde Stalin este „scund și slab, cu claia de păr nepieptănat, stând lângă mormânt cu o expresie de durere autentică“. După ceremonie, el i‑a spus unui vechi prieten: „Creatura asta mi‑a înmuiat inima de piatră. E moartă și odată cu ea mi‑au murit ultimele sentimente calde pentru toate ființele omenești.“ Unii istorici privesc micul discurs al lui Stalin cu atâta bună‑credință, încât neglijează ghilimelele și parafrazează pur și simplu textul la persoana a treia. Nu era nici atât de simplu, nici atât de firesc. Dacă ar fi să pun cuvinte în gura unui personaj dintr‑o operă de ficțiune, aș proceda după cum urmează: Iată un bărbat care a fost întotdeauna nedumerit — și poate chiar rușinat — de lipsa sentimentelor omenești. Moartea tinerei soții îl scapă de nedumerire și rușine (nu el e de vină; lumea a făcut‑o). De acum încolo, n‑are decât să se alieze cu insensibilitatea. Kato a lăsat în urmă un copil de șase luni, Iakov. Când Koba și‑a început ciclul compus din arest, exil și evadare (un singur an de libertate în deceniul următor), Iakov a rămas în Georgia cu mătușa și unchiul din partea mamei. Cu siguranță, Stalin nu i‑a arătat decât dispreț și a avut un rol ciudat în moartea lui cumplită. 

Stalin și‑a cunoscut a doua soție, pe Nadejda (Nadia) Allilueva, când era o copiliță de doi sau trei ani. Familia Alliluev era compusă din Vechi Bolșevici cultivați, care‑l găzduiau frecvent pe Stalin în timpul vizitelor lui în Sankt Petersburgul de dinainte de război. Se spune că odată le‑a salvat pe Nadia și pe sora ei, Anna, de la înec; și nu încape îndoială că Nadejda l‑a divinizat de‑a lungul anilor — agitatorul necioplit, cu mustața și părul lui ciufulit, cu atâtea și atâtea arestări. După Revoluție, la șaisprezece ani, Nadejda a devenit secretara lui Stalin, iar pe urmă, un an mai târziu, soția lui. Vasili s‑a născut în 1921, Svetlana în 1926. Nadia s‑a împușcat în cap după o petrecere de la Kremlin dată în cinstea celei de‑a cincisprezecea aniversări a Revoluției. Noiembrie 1932: într‑un fel, după cum vom vedea, a fost și ea tot o victimă a colectivizării. Pe când o privea în sicriul deschis, Stalin a fost văzut făcând un gest de expediere și auzit spunând „M‑a părăsit ca pe un dușman“. 

Se spune că, pe durata celui mai lung exil al lui, Stalin a conceput un copil în Siberia. Și au existat zvonuri că, în anii de pe urmă, se culca uneori cu menajera lui, Valentina Istomina. Și cam asta e tot. Ținând cont unde ar fi putut ajunge — și ținând cont unde chiar a ajuns Beria (de exemplu) —, viața sexuală a lui Stalin a fost remarcabil de cuminte. E greu să eviți comparația cu Hitler (a cărui singură „mare iubire“, Geli Raubal, s‑a împușcat în septembrie 1931 și a cărui însoțitoare, Eva Braun, a încercat să se sinucidă în toamna lui 1932, încă o dată în 1934, încă o dată în 1935 și încă o dată în 1945, de data asta cu succes, avându‑și soțul alături). Atât Stalin, cât și Hitler se simțeau amenințați de femeile inteligente. Stalin: „O femeie cu idei… o scrumbie cu idei: piele și oase“. Hitler: „Un bărbat extrem de inteligent ar trebui să‑și ia o femeie primitivă și proastă“. Ambii răspundeau reproșurilor (frecvente) de neglijare cu o înjurătură sau cu zeflemea; și ambilor le plăcea să umilească. Sexualitatea — sau asexualitatea — lui Hitler era de departe mai stranie: Hitler era un castrat monorhic, un impotent, un virgin oribil. În el voința de putere subsumase integral energiile erotice. Nazismul în linii mari, dar și bolșevismul, emană confuziile criptohomosexualității, ale homosexualității încifrate și nerecunoscute — cultul durității, cu toate trăsăturile femeiești suprimate sistematic. Heterosexualitatea are claritate, și homosexualitatea are claritate; însă în zonele dintre ele stă la pândă multă violență. Bineînțeles, nazismul a ucis multe mii de homosexuali. Bolșevismul, cu tradițiile lui contradictorii de permisivitate și puritanism sans‑culotte, s‑a oprit rareori asupra unui inamic sexual — „ielele germane“, de exemplu (femei bănuite de fraternizarea cu forțele de ocupație în război). 

Există variațiuni în relatările despre ultima noapte a Nadiei. În timpul banchetului de la Kremlin (oferit de idiotul Kliment Voroșilov), Stalin a „insultat‑o“ pe Nadia; pare să fi existat un schimb de replici de genul „Hei, tu, ia și bea ceva!“ (Nadia era alergică la alcool), urmată de „Nu mă lua cu hei!“ Pe lângă asta, Stalin a aruncat în ea cu o țigară stinsă (sau, într‑o variantă, cu o țigară aprinsă care i‑a ars rochia). Nadia a plecat; a fost urmată de prietena ei, Polina Molotov, care a însoțit‑o într‑o plimbare de calmare prin curtea Kremlinului. Înapoi în apartamentul lui Stalin, Nadia s‑a dus la ea în dormitor (aveau deja dormitoare separate) și s‑a împușcat cu un revolver german. Scrisese un bilet… Într‑o secțiune de mult interzisă a memoriilor, Hrușciov notează că Nadia a sunat la dacha, unde un ofițer de serviciu nătărău i‑a spus că Stalin era „cu o femeie“. Povestea nu pare să se susțină. Este singurul zvon despre infidelitatea lui Stalin în paisprezece ani de căsătorie; și nu se potrivește cu impresiile noastre despre mefiența provincială a sexualității lui (există și câte un licăr de dezgust: figura cu „scrumbia“). La fel de puțin convingător este celălalt zvon, după care Stalin ar fi asistat la sinuciderea Nadiei sau chiar ar fi grăbit‑o. A existat, în fond, un bilet al sinucigașei. 

Svetlana Stalin, pe atunci în vârstă de șapte ani, avea să dezvăluie la un moment dat că biletul era „în parte personal, în parte politic“. Era noiembrie 1932: te întrebi dacă Stalin putea fi încă împărțit în acest fel. Ajunsese deja aproape în întregime politic, iar după evenimentele din noaptea aceea avea până la urmă să se descotorosească de partea personală… Cu siguranță însă că elementul care a grăbit sinuciderea Nadiei a fost și politic. Nadia se înscrisese recent ca studentă la chimie în cadrul Academiei Industriale de la Moscova. Ca o bună comunistă, se ducea acolo cu tramvaiul. E un test al empatiei să‑ți imaginezi fie și a zecea parte din greața cangrenoasă pe care a încercat‑o Nadejda Allilueva (o femeie serioasă, cultivată, puternică, drăguță și mămoasă, în vârstă de treizeci și unu de ani), stând în banca ei, pe când colegii îi povesteau despre situația reală din Ucraina (unde petrecuseră vara ca activiști). Nadia și‑a înfruntat soțul și trebuie să ne imaginăm din nou conținutul schimbului de replici. Se pare că Stalin se obișnuise să fie insolent (așa cum fusese cu Lenin în privința discuției cu Krupskaia, într‑o scrisoare care sosise imediat după ce invaliditatea lui Lenin intrase în ultima fază). El i‑a spus Nadiei că toate poveștile acelea erau „bârfe troțkiste“. Însă ea a redeschis discuția mai târziu, după ce auzise și mai multe de la colegi, inclusiv o relatare despre doi frați care fuseseră arestați fiindcă vindeau carne de om. De data asta reacția lui Stalin a fost s‑o certe pe Nadia pentru indisciplină politică, să‑i aresteze pe studenții de la Academia Industrială și să ordone epurarea tuturor facultăților care contribuiseră cu forță de muncă la colectivizare. Vorbitul despre foamete avea să devină în scurt timp un delict pasibil de pedeapsa capitală în URSS. Execuția Nadiei a fost o autoexecuție, dar a anticipat legea respectivă. 

În această perioadă, scrie Svetlana, mama ei căzuse victimă unei „deziluzii devastatoare“. Nadia și‑a dat seama că „tatăl meu nu era Omul Nou pe care‑l crezuse când era tânără“. E adevărat că Stalin devenise totuși un Om Nou: el înflorise îngrozitor. Avea o putere fără precedent și și‑o folosise pentru un experiment. Experimentul eșuase (și devenise pur și simplu un război de exterminare dus împotriva cobailor). Acum, în mediul rural, în loc să se îngrașe pe seama fermelor agricole care duduiau, și la care visase în treacăt un filosof german, țăranii se mâncau unul pe celălalt și pe ei înșiși. 

Nadia Allilueva nu știa nici jumătate din toate astea. Nu avea idee că urmau să moară 5 milioane de oameni doar în Ucraina. Nu avea idee că urmau să moară din cauza intenției ferme a soțului ei. 

Dacă vrei să știi ce simțea un bărbat pentru soțiile lui, atunci te uiți la felul cum și‑a tratat copiii. Asta o să și facem. E bine să te uiți și la felul cum a tratat familiile soțiilor. Iar sentimentele lui Stalin sunt, ca întotdeauna, scrise cu roșu‑aprins. Iată rezumatul lui Alan Bullock: 

Din partea primei lui soții, Ekaterina Svanidze, fratele ei Aleksandr, cândva unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Stalin, a fost împușcat ca spion; în același timp, soția lui a fost arestată și a murit în lagăr, iar băiatul lor a fost exilat în Siberia ca „fiu al unui dușman al poporului“. Sora Ekaterinei, Maria, a fost de asemenea arestată și a murit în închisoare. Din partea celei de‑a doua soții, Nadejda Allilueva, sora ei, Anna, a fost arestată în 1948 și condamnată la zece ani pentru spionaj; soțul Annei, Stanislav Redens, fusese deja arestat în 1938 ca „dușman al poporului“, iar mai târziu a fost împușcat. Xenia, văduva lui Pavel, fratele Nadejdei, și Evghenia, soția unchiului Nadejdei, au fost arestate amândouă după război și eliberate abia după moartea lui Stalin. 

Postfață. Când Milovan Djilas a protestat personal împotriva faptului că Armata Roșie viola femei iugoslave, Stalin a spus despre soldatul lui universal: „Cum poate un asemenea om să reacționeze normal? Și ce e atât de groaznic că se distrează cu o femeie, după asemenea orori?“ Se pare că femeile din Iugoslavia au fost tratate cu mai puțină brutalitate decât o parte dintre surorile lor. Soljenițîn, ofițer de artilerie în Prusia de Est la data arestării (1945), a scris mai târziu: „Știam cu toții că dacă fetele erau nemțoaice, puteau fi violate și apoi împușcate. Era aproape o formă de‑a te face remarcat în luptă.“ În ce măsură era asta, din punctul de vedere al lui Stalin, tot un fel „de‑a te distra cu o femeie“?

Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane, de Martin Amis, Editura Pandora M, 2021, traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu, col. „ANANSI. World Fiction”