„Mesagerul stelar. Perspective cosmice asupra civilizației”, de Neil deGrasse Tyson (fragment)

Printr-o perspectivă cosmică asupra civilizației pe Pământ, Neil deGrasse Tyson pune într-o lumină nouă liniile de falie cruciale ale timpului nostru – război, politică, religie, adevăr, frumusețe, gen și rasă – reușind totodată să intensifice sentimentul profund al unității lumii.

Într-o perioadă în care opiniile noastre politice și culturale par a fi mai polarizate ca oricând, Tyson oferă antidotul necesar pentru multe dintre lucrurile care ne despart, pledând cu pasiune pentru cele două componente îngemănate ale iluminării - perspectiva cosmică și raționalitatea
științei.

După o analiză profundă asupra modului în care știința vede lumea și asupra planetei Pământ, creierul uman are capacitatea de a reseta și a recalibra prioritățile vieții, modelându-ne, în consecință, acțiunile și capacitatea de reacție. Nicio perspectivă asupra culturii, societății sau civilizației nu rămâne neatinsă.

Cu un condei precis și clar, Mesagerul stelar ne îndrumă să descoperim lumea altfel. De la aspecte legate de rezolvarea conflictelor globale până la îndemnuri de a aprecia viața la adevărata ei valoare, Tyson dezvăluie, cu căldură și elocvență, o serie de adevăruri mărețe și frumoase valabile pentru noi toți – informați și iluminați de cunoașterea locului nostru în univers.

„De unde venim? Venim cu toții din Africa, lăsați prostiile, suntem o singură specie, indiferent de culoarea pielii. Ce suntem? O specie cu inteligență superioară (Homo sapiens sapiens), dar nu singura dotată cu inteligență de pe Pământ. Încotro ne îndreptăm? Ei, aici nu mai e ușor de răspuns și nu putem decât să sperăm că vom poseda inteligența necesară ca să asigurăm în viitor supraviețuirea civilizației umane.

Continuând demersul educativ al mentorului său, Carl Sagan, precum și viziunea acestuia asupra locului nostru în univers («suntem cu toții făcuți din praf de stele»), Neil deGrasse Tyson ne invită să luăm o pauză de la convingerea că lumea se învârte în jurul nostru și să ne proiectăm într-o perspectivă cosmică. De aici putem să ne vedem, obiectiv, de la depărtare, pe noi, dar și toate lucrurile demne de admirație din jurul nostru – de la ecuații matematice, la găuri negre sau studierea unei insecte la microscop – și să descoperim, astfel, adevărul din vorbele poetului: «Mai multe-s pe pământ și-n cer, Horațio, decât în filosofia ta.» Iar cel mai frumos lucru din tot acest univers infinit, ne spune Tyson, este că suntem dotați cu o inteligență care ne lasă să-l cunoaștem cât de cât. Și ăsta e un gând pentru care merită să speri.” (Laura Câlțea)

„Suprinzător de realist și fermecător de entuziast.” (The Washington Post)

Neil deGrasse Tyson este un astrofizician american, cercetător asociat în cadrul Departamentului de astrofizică al Muzeului American de Istorie Naturală și directorul Planetariului Hayden. De asemenea, este gazda emisiunii TV StarTalk și autorul a numeroase lucrări de specialitate. Are un masterat în fizică la Harvard și un doctorat în astrofizică la Columbia University. În prezent, locuiește în New York.

La Editura Trei, de același autor au apărut: Astrofizica pentru cei grăbiți, Moartea într-o gaură neagră și alte dileme cosmice, În slujba războiului (scrisă împreună cu Avis Lang), Origini (scrisă împreună cu Donald Goldsmith) și Scrisori de la un astrofizician. De asemenea, la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei, a apărut Astrofizica pentru copii grăbiți (scrisă împreună cu Gregory Mone), ghidul pentru cunoașterea Universului într-o versiune pentru tinerii cititori.

Mesagerul stelar. Perspective cosmice asupra civilizației, de Neil deGrasse Tyson

Capitolul 3

Pământul și Luna
Perspective cosmice

Cu ajutorul puternicelor rachete Saturn V din cadrul programului Apollo, 27 de astronauți au părăsit Pământul cu destinația Lună, la peste 400 000 de kilometri distanță. Exceptându‑i pe cei câțiva care au asigurat operațiile de întreținere ale Telescopului Spațial Hubble și câteva misiuni turistice SpaceX, restul celor 500 de astronauți care au ajuns pe orbita terestră nu s‑au înălțat la mai mult de 400 de kilometri peste nivelul mării. O distanță cu puțin mai mare decât cea de la Paris la Londra. Sau de la Islamabad la Kabul. Sau de la Kyoto la Tokyo. Sau de la Cairo la Ierusalim. Sau de la Seul la Pyong‑yang. Pentru un american care are dificultăți cu geografia, e ceva mai mare decât distanța de la New York la Washington, DC. Data viitoare când o să ții în mână un glob terestru școlar, uită‑te la distanțele care separă oricare dintre aceste perechi de orașe. Pe glob, distanța dintre ele este cam de un centimetru. Asta înseamnă că ceea ce am denumit în toți acești ani „călătorie spațială” a însemnat doar niște astronauți aflați pe orbite cam la un centimetru deasupra unui glob pământesc școlar, mergând cutezători spre locuri în care alte sute au fost deja, la o distanță pe care o parcurgi cu mașina în mai puțin de patru ore, dacă te‑ai deplasa direct pe verticală și ai respecta limitele de viteză terestre.
În pofida faptului că am luat în derâdere zborul pe o orbită terestră joasă, ascensiunea chiar și la astfel de înălțimi modeste poate oferi perspective edificatoare. Când nu este privită prin binoclu sau camere video de înaltă rezoluție, o foarte mică parte din civilizația umană este recognoscibilă de pe orbită. Da, luminile orașelor în timpul nopții pot fi impresionante de acolo, de sus, deși nu cu mult mai impresionante decât dintr‑un avion. Nu, n‑o să vezi Marele Zid Chinezesc și nici sistemul de autostrăzi interstatale din SUA, chiar dacă e mai lat decât Marele Zid, și abia dacă vei desluși Barajul Hoover și Marea Piramidă din Egipt. Rezoluția combinației dintre ochiul uman și creier este de circa un arc‑minut. Mult lăudatul display „retina“ de la Apple a fost încercarea lor reușită de a crea pixeli mai mici decât poate diferenția ochiul uman — mai mici decât un arc‑minut din câmpul nostru vizual la distanța normală de utilizare a display‑ului. La acea rezoluție, sistemul ochi‑creier nu vede pixeli, ceea ce aduce o claritate și o finețe fără precedent a imaginilor. Pentru un om cu vedere normală, asta echivalează cu dimensiunea unei nuci observate de la o distanță egală cu lungimea unui teren de fotbal american (cca. 105 metri). Telescopul Hubble, dotat cu o acuitate vizuală mai bună decât vederea umană normală (acuitate vizuală 20/20) și care are versiuni militare cu obiectivele orientate în jos, nu în sus, poate distinge o nucă de la o distanță de circa 160 de kilometri.
Când doar una sau două construcții făcute de mâna omului sunt vizibile de pe orbita terestră, toate celelalte lucruri care ne divizează — granițe naționale, idei politice, limbă, culoarea pielii, credințe — sunt invizibile. Țările desenate în culori diferite pe hărțile noastre reprezintă o imagine puternică, amintindu‑ne de cei care sunt diferiți de noi și ajutându‑ne astfel să ne identificăm atât aliații, cât și inamicii.
Astronautul Mike Massimino, un inginer ale cărui misiuni cu naveta spațială au inclus activități de întreținere la Telescopul Spațial Hubble, scrie în mod tulburător în memoriile sale despre ce înseamnă să vezi Pământul din spațiu.

 

Gândul care mi‑a trecut prin minte când am ieșit în spațiul cosmic și m‑am uitat în jos spre Pământ a fost că asta trebuie să fie priveliștea din Rai.
Apoi, un alt gând i‑a luat locul: „Nu, așa trebuie să arate Raiul“.

 

Lui Mike i se umezesc ochii de fiecare dată când vorbește despre acea experiență. El a ajuns ceva mai sus decât Stația Spațială Internațională. Orbita lui Hubble este cu 550 de kilometri mai sus, asta însemnând, în analogia noastră cu globul terestru școlar, cu 1,3 centimetri mai sus. Totuși, Mike a fost la o distanță suficient de mare ca Pământul să i se arate prin lentila universului și nu prin cea a geopoliticii — efectul vederii de ansamblu în plenitudinea sa. Câți dintre locuitorii planetei noastre, dintre cei oprimați, dintre cei care se războiesc cu vecinii lor sau dintre cei care suferă de foame se pot gândi la Pământ ca la un rai? Dobândirea acestei perspective orbitale și întoarcerea pe Pământ îți schimbă relația cu planeta noastră și cu oamenii.
Există în lume două regiuni în care poți într‑adevăr identifica o frontieră națională din spațiu, ca și cum cartografii înșiși ar fi desenat‑o. Într‑o zonă, câmpii verzi, iar în cealaltă parte a unei granițe bine delimitate, deșertul brun. Într‑o altă zonă, peisajul nocturn este luminat de luminile orașului, în vreme ce dincolo de o graniță bine delimitată domnește un întuneric adânc. Acest lucru se poate întâmpla în mod firesc în cazul unui lanț muntos sau al unei alte bariere naturale extinse. Dar nu aici. Aceste granițe sunt subțiri și bine definite. Ele dezvăluie resurse repartizate inegal de o parte și de cealaltă a granițelor, acolo unde o parte își controlează peisajul, iar cealaltă, nu.
Ce se întâmplă?
Granițele irigate într‑o parte și deșertice în cealaltă parte se află în Orientul Mijlociu, între Israel și Fâșia Gaza și între Israel și porțiuni mari din Cisiordania — regiuni dominate de neîncetate tensiuni politice. PIB‑ul pe cap de locuitor al Israelului este de 12 ori mai mare decât cel al Palestinei.
Granița iluminată de o parte și întunecată de cealaltă parte se află în Asia Orientală, între Coreea de Sud (Republica Coreea) și Coreea de Nord (Republica Populară Democrată Coreeană). PIB‑ul pe cap de locuitor al Coreei de Sud este de 25 de ori mai mare decât cel al Coreei de Nord. O altă regiune caracterizată de tensiuni politice persistente.
Astfel de diferențe izbitoare văzute de sus nu sunt neapărat granițe naționale ale unor incompatibilități geopolitice. Ele pot fi și zone delimitate ale subjugării. În 1992, în prima dintr‑un șir de vizite pe care le‑am făcut în Africa de Sud — cu doi ani înainte ca Nelson Mandela să fie ales președinte — am zburat spre Johannesburg pe timp de noapte și, în timpul lungii apropieri de oraș, am observat o zonă mare la sol cu granițe bine delimitate, dar fără lumini în interior. Era în mod clar un lac. Așa arată lacurile văzute noaptea din avion. După o săptămână, la întoarcerea acasă, în timp ce zburam ziua și cu solul luminat în întregime, ceea ce am văzut nu era un lac. Era partea mai mare din Soweto, o periferie a Johannesburgului locuită exclusiv de negri, în care nu exista electricitate. Niciun fel de iluminat noaptea sau în orice alt moment al zilei. Niciun aparat electric. Niciun frigider. Pot să știu toate astea la nivel intelectual, pentru că am citit despre ele, dar când le văd de sus, dezbrăcate de detalii, nu văd nici politică, nici istorie, nici culoarea pielii, limbile, bigotismul, rasismul ori protestele. În schimb, mă macină gândul mai simplu potrivit căruia s‑ar putea ca noi, ca specie, să nu posedăm maturitatea sau înțelepciunea necesare pentru ca viitorul să asigure supraviețuirea civilizației.

Mesagerul stelar. Perspective cosmice asupra civilizației, de Neil deGrasse Tyson, Ed. Trei, 2023, trad. Constantin Dumitru Palcus