Există vreun om în stare să reziste tentației de-a se juca de-a Dumnezeu? Mai ales dacă la mijloc e viața cuiva drag? Cine ar rezista tentației de a aduce înapoi din lumea morților o persoană iubită, dacă ar ști că are la dispoziție mijloacele de a o face? Și ce poate fi mai rău decât moartea cuiva drag? Răspuns: doar mortul însuși.
Louis Creed, un doctor tânăr, pragmatic și raționalist, se mută împreună cu familia – soția, cei doi copii și motanul Winston Churchill – într-o casă victoriană din Ludlow, Maine. Printr-o stranie coincidență, proprietatea sa se află „la hotarul dintre lumea civilizată și cea sălbatică”, mărginită într-o parte de o șosea națională pe care trec într-una mașini în viteză și numeroase camioane, și de cealaltă parte de o pădure întinsă ce aparținuse indienilor Micmac. Toate evenimentele din carte, începând de la prima până la ultima pagină, vor fi determinate tocmai de vecinătatea cu această pădure misterioasă. Călăuzit de vecinul său, Jud Crandall, un bătrân născut în alte timpuri, în care oamenii aveau „relații mai strânse cu moartea”, Louis face o călătorie în tărâmul misterios al morții, un fel de coborâre mitică în Infern, din care se întoarce și nu prea...
Oz cel Male și Telibil
Sub pretextul unui thriller cu accente gotice, Stephen King dezvoltă în Cimitirul Animalelor o temă majoră și prea puțin discutată a lumii contemporane, cea a pericolului ocultării morții în viața cotidiană. Transformată în spectacol de buletinele de știri care o prezintă mai ales în forma sa extremă (accidente grave, boli incurabile, războaie, fenomene extreme ale naturii), moartea s-a transformat într-o realitate ce se întâmplă altora și altundeva, mereu dincolo de ecranul protector al televizorului. În timp ce spitalele, azilurile și casele de pompe funebre au grijă să ascundă cât mai bine boala și moartea, iar părinții își țin cu grijă copii la distanță de orice ar putea să facă referință la ele pentru a-i proteja de eventuale complexe, lumea contemporană este marcată de ceea ce sociologul englez Geoffrey Gorer a numit pornografia morții. Cândva după al Doilea Război Mondial societatea a înlocuit, tacit, vechiul tabu victorian al sexului cu unul nou, al morții. Oamenii nu mai sunt scandalizați de expunerea mediatică a trupului gol, ci de cea a trupului bolnav sau a cadavrului. După cum afirmă și Norma, soția lui Jud Crandall, „oamenii vor acum coșciuge închise, ca să nu fie nevoiți să privească rămășițele pământești ale celuilalt, sau cel puțin să-și ia rămas-bun... mi se pare că oamenii pur și simplu vor să uite de ea [de Doamna cu coasa – n.m]”.
Acestei mentalități tradiționale i se opune atitudinea lui Rachel, soția lui Louis, pentru care „moartea era un secret, ceva oribil, și trebuia să-ți știi copiii departe de ea, în primul rând să-ți ții copiii departe de ea, așa cum doamnele și domnii din epoca victoriană credeau că adevărul urât și murdar despre relațiile sexuale trebuie să fie ținute departe de copii”. Această negare a morții se dovedește a fi o consecință a felului în care proprii părinți ai lui Rachel au decis să trateze boala, și inevitabila moarte a surorii sale, Zelda. În loc să ceară ajutor de specialitate, au închis-o în dormitorul din spatele casei („de parcă era un secret murdar”), lăsând-o să se stingă încetul cu încetul, în timp ce agonia o transforma într-un monstru răutăcios care, după moarte, s-a întors timp de mulți ani în visele lui Rachel pentru a o chinui. E posibil chiar ca această traumă în fața bolii și a morții să fi fost cea care a determinat-o să se căsătorească, în ciuda voinței părinților, cu un medic (ceea ce îi oferea posibilitatea ca, de fiecare dată cînd copiii pățeau ceva, să-i paseze soțului).
Dincolo de această discuție despre negarea morții în lumea contemporană, King vorbește și despre pericolele acestei ocultări, și o face în stilul propriu, întorcându-ne la cele mai adânci spaime copilărești și primitive, totodată: teama de moarte și, mai ales, teama de întoarcerea celor morți. Ocultată și negată moartea se inserează, totuși, în temerile și, mai ales, în coșmarurile noastre moderne, personificată în imagini aparent, inofensive.
Astfel, locul Doamnei cu coasa care, înainte vreme, în timpuri bîntuite de războaie și epidemii, îți bătea la ușă, te saluta și se putea așeza la masa ta, uneori ca prietenă, alteori ca dușman, este luat de o imagine familiară, dar, tocmai din această cauză, cu atât mai terifiantă: imaginea lui Oz cel Male și Telibil (ca și inscripția Cimitilu` de animale, scrierea numelui ca și cum ar fi pronunțat de un copil are darul de a-l face mai înspăimântător). Asemenea lui Penywise, clovnul ucigaș din Orașul bântuit, Oz cel Male și Telibil este un personaj cu atât mai sinistru tocmai datorită apropierii pe care reușește S. King să o facă, prin intermediul unei singure imagini, între universul morții și cel al copilăriei.
Joaca de-a Dumnezeu
Premoniții, superstiții, întâmplări vechi, pe jumătate povestite, fenomene inexplicabile, o călăuză, un cimitir vechi, o pădure misterioasă, un monstru și împlinirea celui mai vechi vis al omenirii: învingerea morții sau joaca de-a Dumnezeu. „Foarte veche și neliniștită în permanență”, pădurea indienilor Micmac este un personaj în sine, terifiant și de neînțeles ca și moartea, cu impresia că e la fel de veche ca și ea (ca imagine, această pădure se apropie de pădurea arhetipală din Mitago de Robert Holstock, cu deosebirea că aceasta din urmă e mult mai puțin convingătoare).
Protejată de bariere mai mult sau mai puțin vizibile – grămada de copaci din Cimitirul Animalelor pe care Louis o visează transformată într-o grămadă de oase care se mișcă, furișându-se spre el, nisipuri mișcătoare, vapori de ceață și urlete misterioase ivite din senin, prezențe indefinibile și terifiante (Wendingo, spiritul rău al indienilor, cel care, dacă te atingea, te făcea să-ți dorești carnea alor tăi, amintire străveche a unor timpuri de foamete) –, pădurea cheamă și respinge în același timp.
Niciodată nu afli care sunt cele două forțe care se confruntă în roman: cele care permanent avertizează asupra pericolelor ce se ascund în pădure și cele care atrag într-acolo. Am putea, la fel de bine, să le numim generic, la fel ca în orice basm, Întuneric și Lumină, Cosmos și Haos, Rațiune și Nebunie, Bine și Rău, Uman și Inuman, cu singura diferență față de basm că romanul nu ne oferă tradiționalul „și au trăit fericiți...”. Oarecum, într-un fel de viziune neagră a unui happy-end, ne lasă să-l intuim, dacă ținem neapărat, dar nu ne-o spune direct.
Spre deosebire de hotarele bine delimitate ale lumii civilizate (cum ar fi gardul despărțitor al cimitirului din oraș, mult mai greu de trecut fizic, dar mai ușor psihic), hotarele lumii sălbatice sunt instabile și nesigure, fără margini precise, iar trecerea dintr-un spațiu în altul se face lin, aproape pe neobservate. Nici nu-ți dai seama când ai trecut bariera și ai alunecat în partea cealaltă. Iar dacă nu ești atent și aluneci de prea multe ori există întotdeauna pericolul să rămâi definitiv dincolo de hotar. Același lucru este valabil și pentru granițele fluide între rațiune și nebunie din mintea umană. Alunecarea dintr-o parte în alta se face treptat, aparent urmând firul logicii, cu diferența că rațiunea se îndepărtează tot mai mult de percepția realității. Spre deosebire de omul preistoric care, prin conștientizarea morții, a parcurs lungul drum de la întuneric la lumină, prin refuzul de acceptare a inevitabilului Lois Creed parcurge același drum, dar în sens invers.
„Vântul își răsfira degetele invizibile prin părul lui, și, câteva secunde, vechea, copilăreasca, teamă de întuneric năvăli asupra lui, făcându-l să se simtă slab, mic, neînsemnat și îngrozit. Chiar avea de gând să se ducă prin pădure cu cadavrul acela în brațe, să treacă pe sub copaci, pe-acolo pe unde doar vântul avea curaj să umble, să treacă de la un întuneric la un întuneric și mai adânc? Și singur, de data asta?”.
Ca în orice coborâre în Infern, călătoria pe tărâmul morții se termină cu moartea și, apoi, renașterea (simbolică) a eroului. Însă acesta nu mai e același om. De fapt, în Cimitirul Animalelor nu știm nici dacă mai este om. Lucrul acela care se întoarce, după cum îl numește bătrânul Jud Crandall, incapabil să-i dea un nume, este la fel de neînțeles și de terifiant ca moartea însăși. Tentația luciferică de a te juca de-a Dumnezeu se dovedește a fi mai periculoasă și mai înfricoșătoare decât moartea însăși. Iar pedeapsa pentru această transgresare este pericolul coborârii în cel mai negru infern: abisul nebuniei. „Cât de multă oroare poate suporta mintea omenească, păstrându-și încă sănătatea neștirbită și alertă?” E de dorit ca răspunsul la această întrebare rămână o taină.
Cimitirul animalelor, de Stephen King, Ed. Nemira, 2012, trad. Ruxandra Toma, col. „Suspans”
(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 12 septembrie 2013)
Scrie un comentariu