Războiul sfârşitului lumii, roman pe care Roberto Bolaño îl considera capodopera lui Mario Vargas Llosa şi pe care Harold Bloom l-a inclus printre cărţile canonului occidental, are la bază un eveniment real din istoria Braziliei: sfârşitul secolului al XIX-lea aduce la Canudos, într-o zonă săracă, izolată, sângeroasa revoltă a unei secte milenariste conduse de Antonio Sfătuitorul – conflict civil dramatic în care se estimează azi că și-ar fi pierdut viața până la treizeci de mii de oameni. Însă pe firul naraţiunii graniţa dintre istorie şi mit se topeşte şi, până la urmă, dispare cu totul: pentru rebelii de la Canudos republica se preschimbă-n Antihrist, războiul pe care-l poartă capătă proporţii apocaliptice, iar de la Sfătuitor, căpetenia lor, aşteaptă cu disperare, ca de la un nou Mesia, mântuirea.
„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.“ (Mario Vargas Llosa
„Războiul sfârșitului lumii este epopeea impetuoasă și sfâșietoare a rebelilor mistici din nord-estul brazilian.“ (Le Monde diplomatique)
De același autor la Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colțuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite/Aventurile fetei dezmățate (2016, 2020/2023), Mătușa Julia și condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Orașul și câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestașul (2020), Paradisul de după colț (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021), Două singurătăți. Despre roman în America Latină: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (2022), Jumătate de secol cu Borges (2022), Vânturile (2023), Războiul sfârșitului lumii (2023).
MARIO VARGAS LLOSA s-a născut pe 28 martie 1936 la Arequipa, în Peru, și a copilărit în Bolivia împreună cu mama și bunicii materni, închipuindu-și că tatăl lui murise și că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta își părăsise soția însărcinată și avea să-și revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 și 1952 urmează cursurile unei școli militare din Lima – experiență descrisă în primul roman, Orașul și câinii. În 1955 se căsătorește cu o mătușă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, și divorțează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verișoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franța ca profesor de spaniolă și jurnalist. După o tinerețe în care se apropiase de comunism, ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru Literatură, iar în 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel primul membru al așa-numiților Immortels fără ca vreuna dintre cărțile sale să fi fost scrisă în limba franceză.
Războiul sfârșitului lumii, de Mario Vargas Llosa (fragment)
Pe vremea secetei din 1877, în lunile de foamete şi de molime care au secerat jumătate din oamenii şi animalele regiunii, Sfătuitorul nu mai pribegea de unul singur, ci însoţit, sau mai bine zis urmat (el abia părea să-şi dea seama de dâra însufleţită care umbla pe urmele lui) de bărbaţi şi femei care, unii atinşi în suflet de poveţele sale, alţii din curiozitate sau din simplă inerţie, îşi părăseau bruma de avut, luându-se după el. Unii îl conduceau o bucată de drum, alţii, puţini, păreau să se afle lângă el pentru totdeauna. Cu toată vrăjmăşia secetei, el continua să meargă, deşi câmpurile erau acum semănate cu oseminte de vite ciugulite de vulturi, iar satele străbătute erau pe jumătate pustii.
Faptul că de-a lungul anului 1877 a încetat să mai plouă, au secat râurile şi pe uriaşele întinderi sterpe numite caatingas au apărut nenumărate caravane de oameni băjeniţi care, purtându-şi în harabale sau de-a dreptul în cârcă sărăcăcioasele lor bunuri, rătăceau în căutare de apă sau hrană nu a fost pesemne lucrul cel mai înspăimântător din acel an înspăimântător. Mai cumplită încă a fost năvala bandiţilor şi a cobrelor în ţinuturile din nord. Dintotdeauna existaseră indivizi care atacau fermele să fure vite, schimbau focuri cu paznicii înarmaţi, capangas, aflaţi în solda marilor proprietari şi jefuiau satele mai răzleţe din sertón; periodic, aceiaşi indivizi erau vânaţi de poterele poliţieneşti. Dar, pe cât se înăsprea foametea, cetele de bandiţi se înmulţiseră ca pâinile şi peştii din Biblie. Năpădeau, nesăţioşi şi ucigaşi, satele deja decimate de catastrofă, răpind tot ce era comestibil, podoabele şi hainele şi ciuruindu-i cu gloanţe pe locuitorii care cutezau să li se împotrivească.
Dar pe Sfătuitor nu l-au bruscat niciodată, nici cu spusa, nici cu fapta. Drumurile li se încrucişau, pe cărările deşertului, printre cactuşi şi pietroaie, sub un cer de plumb, sau în caatinga încâlcită unde hăţişurile se pârjoliseră de tot, iar trunchiurile începeau să se despice. Bandiţii sau cangaceiros, zece, douăzeci de oameni înarmaţi cu toate instrumentele de tăiat, de sfârtecat, de ciopârţit, de smuls, îl vedeau pe omul slab în tunică vineţie cum plimba peste ei doar o clipă, cu obişnuita lui nepăsare, ochii îngheţaţi şi bântuiţi şi continua să facă toate acele lucruri care-i intraseră în obicei: să se roage, să mediteze, să umble, să dea sfaturi. Pribegii păleau la vederea oamenilor din cangaço şi se ghemuiau în jurul Sfătuitorului ca puii în jurul cloştii. Tâlharii, dându-şi seama dintr-o ochire de sărăcia lor lucie, îşi vedeau de drum, dar uneori se opreau văzându-l pe sfântul ale cărui profeţii le ajunseseră la ureche. Dacă se ruga, nu-l întrerupeau; aşteptau răbdători să binevoiască a-i vedea. În sfârşit, le vorbea, cu acel glas cavernos care ştia să găsească poteca cea mai scurtă spre inimi. Le spunea lucruri pe înţelesul lor, adevăruri în care puteau crede. Că această nenorocire era, fără îndoială, primul dintre semnele sosirii lui Antihrist; apoi despre flagelurile premergătoare învierii morţilor şi Judecăţii din Urmă. Că dacă vor să-şi mântuiască sufletul trebuie să fie pregătiţi pentru bătăliile ce se vor purta când oastea de diavoli a lui Antihrist – care va fi însuşi Câinele, venit pe pământ să-şi recruteze acoliţii – va cotropi ca o limbă de foc sertón-ul. Asemenea văcarilor, pălmaşilor, sclavilor sau celor de curând eliberaţi, los cangaceiros rămâneau pe gânduri. Iar unii – Pajeú cel brăzdat de tăieturi, uriaşul Pedrão, până şi cel mai sângeros dintre toţi: João Satan – se căiau de crimele lor, lăsau cuvântul să le sălăşluiască în inimi şi îl urmau.
Şi, după pilda bandiţilor, îl respectau şerpii cu clopoţei, care, în chip nemaivăzut şi cu miile, au năpădit câmpiile în urma secetei. Lungi, lunecoşi, triunghiulari, zvâcnitori, îşi părăseau bortele şi se retrăgeau, ca oamenii, şi în fuga lor omorau copii, viţei, capre şi nu pregetau să intre în plină zi prin sate, căutându-şi hrana. Erau atât de mulţi, încât nu existau destule păsări acuanes ca să-i stârpească, ba chiar s-a întâmplat, în acele timpuri împotriva firii, ca şerpii să înfulece pasărea de pradă, în loc să-l vezi, ca înainte, pe acuán luându-şi zborul cu prada în clonţ. Locuitorii din interior au fost nevoiţi să meargă zi şi noapte înarmaţi cu bâte şi macete, iar unii fugari au ajuns să ucidă suta de crotali într-o singură zi. Dar Sfătuitorul tot pe pământ se culca, acolo unde îl prindea noaptea. Într-o seară, auzindu-i pe însoţitorii lui vorbind despre şerpi, le-a explicat că fenomenul se mai petrecuse. Când copiii lui Israel se întorceau din Egipt în patria lor şi se plângeau de străşniciile pustiei, Tatăl le-a trimis drept pedeapsă flagelul târâtoarelor. Ascultând de ruga lui Moise, Tatăl i-a poruncit să făurească un şarpe de aramă la care era de ajuns să te uiţi ca să te vindeci de muşcătură. Să facă şi ei întocmai? Nu, căci minunile nu se repetă. Dar fără îndoială că Tatăl i-ar vedea cu ochi buni pe rătăcitori dacă ei ar purta în drumeţiile lor un stindard zugrăvit cu chipul Fiului Său. O femeie din Monte Santo, Maria Quadrado, duse de atunci într-o lăcriţă o bucată de pânză cu imaginea Bunului Isus pictată de un băiat din Pombal care, din pricina marii lui cucernicii, binemeritase numele de Sfântuleţul. Gestul fu pesemne pe placul Tatălui, căci nici un pribeag nu suferi muşcătură de şarpe.
La fel îl ocoliră pe Sfătuitor molimele care, din cauza secetei şi a foametei, se înverşunară în lunile şi în anii următori împotriva supravieţuitorilor. Femeile lepădau la puţină vreme sarcina, copiii îşi pierdeau dinţii şi părul, iar adulţii începeau deodată să scuipe şi să elimine sânge, se umflau de buboaie sau deveneau o spuzeală de carne vie care îi făcea să se frece cu furie de orice obiect zgrunţuros, ca dobitoacele râioase. Dar omul deşirat continua să cutreiere prin duhoare şi boleşniţă, impasibil, invulnerabil, aidoma corabiei conduse de un căpitan destoinic spre liman, înfruntând urgiile.
Spre ce liman se îndrepta Sfătuitorul la capătul neistovitei drumeţii? Nimeni nu-l întreba, nici el nu pomenea de ţintă, pesemne nici n-o cunoştea. Mergea acum înconjurat de un buluc de învăţăcei care părăsiseră totul hărăzindu-se spiritului. De-a lungul lunilor de secetă, Sfătuitorul şi soţii săi munciră fără preget la îngroparea celor morţi de foame, de ciumă sau de disperare pe care îi găseau la marginea drumului, cadavre descompuse şi mâncate de fiare, adesea chiar de oameni. Înjghebau coşciuge şi săpau gropi pentru aceşti fraţi şi aceste surori. Deveniseră o mulţime pestriţă în care se învălmăşeau rase, locuri, meserii. Se aflau printre ei şi văcari zdrahoni care trăiseră mânând cirezile coloneilor avuţi; metişi cu pielea roşcată, ai căror strămoşi indieni trăiau pe jumătate goi, mâncând inimile duşmanilor; tot felul de indivizi cu sânge amestecat care fuseseră la viaţa lor vechili, tinichigii, fierari, pantofari sau dulgheri; mulatri şi negri fugari de pe plantaţiile litoralului sau goniţi de tortura, butucii, cravaşele muiate în saramură şi celelalte osânde scornite pentru sclavi în manufacturile de trestie de zahăr. Mai erau femeile, bătrâne şi tinere, sănătoase sau betege, care se emoţionau întotdeauna primele când, în timpul popasurilor nocturne, Sfătuitorul le vorbea despre păcat, despre mârşăviile Câinelui sau despre milostenia Fecioarei. Ele îi peticeau tunica vineţie, prefăcând în ace de cusut spinii de cactus şi în aţă fibrele palmierilor, ele găseau din ce să-i facă una nouă când cea veche se zdrenţuia prin hăţişuri, ele îi confecţionau sandalele şi le păstrau pe cele vechi, ca pe moaşte, fiindcă toate acele veşminte îi atinseseră trupul. Tot ele pregăteau seară de seară, după ce bărbaţii aţâţau focul, terciul de făină de orez, de mălai sau de manioc dulce cu apă şi turtele de dovleac care alcătuiau masa băjenarilor. Aceştia n-au fost niciodată nevoiţi să rabde de foame, căci mâncau puţin şi primeau de pomană pe unde treceau nu numai de la cei sărmani, care alergau să-i aducă Sfătuitorului o găină sau o baniţă de porumb ori un dărab de brânză proaspătă, ci şi de la proprietarii care, ori de câte ori alaiul zdrenţăroşilor adăsta peste noapte pe pământurile lor şi, din proprie iniţiativă şi fără a lua un ban pentru aceasta, curăţa şi mătura paraclisele fermei, trimiteau prin servitori lapte proaspăt, merinde şi, uneori, câte o căpriţă sau un ieduţ.
De atâtea ori bătuse în lung şi-n lat drumurile sertón-ului, suind şi coborând costişe, apărând şi dispărând pe nesfârşitele platouri, încât toată lumea îl cunoştea. Îl cunoşteau şi preoţii. Nu erau mulţi, iar cei care totuşi fiinţau erau ca şi pierduţi în imensitatea sertón-ului, oricum prea puţini ca să păstreze vie datina în numeroasele biserici vizitate de păstori doar în zi de hram. Vicarii din unele locuri, cei din Tucano şi Cumbe de pildă, îi îngăduiau să le vorbească din amvon credincioşilor şi se înţelegeau bine cu el; alţii, cum ar fi cei de la Entre Ríos şi Itapicurú, îl opreau de la aceasta şi îl prigoneau. În celelalte locuri, fie în semn de mulţumire pentru ce făcea în biserici şi în cimitire, fie din pricină că înrâurirea sa asupra sufletelor localnicilor era atât de puternică, încât nu voiau să se pună rău cu propriii enoriaşi, preoţii îl lăsau, călcându-şi pe inimă, ca imediat după slujbă să se roage în legea lui sau să le vorbească oamenilor din tinda lăcaşului.
Când vor fi aflat oare Sfătuitorul şi cetele sale de pocăiţi că în 1888, departe, în acele oraşe ale căror nume le sunau atât de străin în auz – São Paulo, Río de Janeiro sau chiar Salvador de Bahía –, monarhia desfiinţase sclavia, iar măsura provoca mare frământare pe plantaţiile din Bahía rămase de la o zi la alta fără braţe de muncă? Abia după câteva luni de la decretarea legii a ajuns ştirea şi în sertón, aşa cum ajungeau toate ştirile până la aceste mărginimi ale imperiului – întârziate, deformate, uneori perimate –, şi autorităţile au pristăvit-o prin pieţe ori au bătut-o în cuie la porţile oraşelor.
E de crezare că în anul următor Sfătuitorul şi pâlcurile lui au aflat cu aceeaşi întârziere că naţiunea din care, fără măcar s-o ştie, făceau parte nu mai era imperiu, ci republică. N-aveau să afle niciodată că acest eveniment n-a stârnit nici cel mai mic entuziasm în rândul vechilor autorităţi, al foştilor proprietari de sclavi rămaşi doar cu plantaţiile şi cirezile, nici în rândul meseriaşilor şi funcţionarilor din Bahía, care vedeau în această schimbare ceva asemănător loviturii de graţie date hegemoniei şi aşa şubrezite a vechii capitale, centru al vieţii politice şi economice a Braziliei vreme de două sute de ani, acum biată rudă săracă privind nostalgic cum se scurge spre Sud tot ce-i aparţinuse odinioară – prosperitatea, puterea, banii, braţele, istoria –, dar chiar dacă ar fi aflat toate acestea n-ar fi înţeles mai nimic sau i-ar fi lăsat nepăsători, căci altele erau preocupările Sfătuitorului şi alor săi. Şi, la urma urmei, ce se schimbase pentru ei, în afară de câteva nume? Nu era peisajul cu pământ pârjolit şi cer plumburiu acelaşi dintotdeauna? Şi, deşi trecuseră câţiva ani de la secetă, nu-şi tămăduia mai departe ţinutul rănile, nu-şi plângea morţii, nu încerca din răsputeri să înlocuiască bunurile pierdute? Ce se schimbase, la urcarea preşedintelui în locul împăratului, pentru chinuitele pământuri din Nord? Nu se istovea mai departe ţăranul cu pământul sterp şi cu apa sărăcăcioasă, doar-doar va izbuti să cultive porumbul, fasolea, cartoful şi maniocul şi să crească pe lângă casă porci, găini şi capre? Nu erau satele la fel de pline de puturoşi, nu erau drumurile la fel de primejdioase de răul tâlharilor? Nu te loveai la tot pasul de gloata cerşetorilor, ca de o amintire vie a flagelului din 1877? Nu erau aceiaşi rapsozii populari? Nu se ruinau ca înainte, în pofida strădaniilor Sfătuitorului, casele Bunului Isus?
Totuşi, ceva se schimbase odată cu republica. Spre răul şi spre răsturnarea lumii: biserica a fost separată de stat, s-a decretat libertatea cultelor şi s-au secularizat cimitirele, de care aveau să se ocupe de-aici înainte nu parohiile, ci oraşele. Pe când preoţii, nedumeriţi, nu ştiau ce să mai zică despre aceste noutăţi pe care ierarhia le acceptase resemnată, Sfătuitorul a ştiut de la bun început ce erau ele: nelegiuiri de care să se teamă tot omul credincios. Iar când a aflat că se decretase căsătoria civilă – de parcă o taină lăsată de Dumnezeu nu era îndeajuns – el a avut primul virtutea să spună cu glas tare, la ora împărţirii sfaturilor, ceea ce toţi gândeau sau şuşoteau: că noua necuviinţă era lucrarea protestanţilor şi a masonilor. Ca şi, negreşit, celelalte hotărâri ciudate, îndoielnice, de care au auzit vorbindu-se prin sate: harta statistică, recensământul, sistemul metric zecimal. Sătenilor bănuitori care veneau să-l întrebe cam ce însemnau toate acestea, Sfătuitorul le explica amănunţit: voiau să ştie culoarea oamenilor pentru a reînfiinţa sclavia şi a-i putea trimite pe negri înapoi la stăpânii lor şi erau curioşi să le afle credinţa pentru a-i recunoaşte pe catolici la ora începerii persecuţiilor. Fără să ridice tonul, îi povăţuia să nu răspundă la asemenea întrebări şi să nu folosească metrul şi centimetrul în locul împământenitelor cot şi palmă.
Într-o dimineaţă din 1893, intrând în Natuba, Sfătuitorul şi alaiul său auziră un zumzet de albine întărâtate care urca la cer dinspre Piaţa Matriz, unde bărbaţii şi femeile se înghesuiseră să citească sau să li se citească nişte afişe abia lipite pe scânduri. Aveau să li se ceară impozite, republica voia să le pună impozite. Dar ce sunt alea impozite? întrebau mulţi săteni. Ca dijma, le explicau alţii. După cum, înainte, dacă un locuitor avea cincizeci de găini trebuia să dea cinci din ele misiunii sau câte o baniţă la fiecare mierţă din recoltă, la fel se hotărâse să se dea republicii o parte din ce moşteneai sau produceai. Sătenii trebuiau să declare municipiilor acum autonome tot ce posedau sau agoniseau, ca să li se fixeze suma de plată. Perceptorii aveau să confişte în folosul republicii orice bunuri nedeclarate sau declarate în fals, la un preţ mai mic.
Instinctul animalic, bunul-simţ şi veacurile de experienţă i-au făcut pe oameni să înţeleagă grabnic că noile măsuri se anunţau mai rele ca seceta; că sameşii aveau să fie mai lacomi ca vulturii sau ca bandiţii din sertón. Încremeniţi, speriaţi, înfuriaţi, îşi dădeau coate şi îşi comunicau relele presimţiri şi mânia, cu glasuri care, amestecate, împletite, iscau muzica aceea războinică ce urca în cerul Natubei când Sfătuitorul cu năpăstuiţii lui au intrat în sat pe drumul dinspre Cipó. Oamenii l-au înconjurat şi i-au închis calea către biserica Nuestra Señora de la Concepción (refăcută şi zugrăvită chiar de el de-a lungul anilor), spre care se îndrepta, cu obişnuiţii lui paşi de o poştă, să-l încunoştinţeze de ştirile pe care el, serios şi privind prin ei, abia părea să le audă.
Şi totuşi, îndată după aceea, în timp ce un fel de explozie interioară îi scăpăra în ochi, începu să meargă, să alerge, prin mulţimea care i se deschidea înainte, spre scândurile cu afişe. Ajunse la ele şi, neobosindu-se să le citească, le dărâmă, cu faţa descompusă de o indignare care părea întruchiparea celei obşteşti. Apoi ceru, cu voce vibrantă, să fie arse acele blestemăţii scrise. Iar când, sub ochii înmărmuriţi ai notabilităţilor, poporul îi dădu ascultare şi pe deasupra se pregăti să-şi sărbătorească isprava cu artificii, ca în ziua hramului, şi focul prefăcu în fum edictele şi spaima provocată de ele, Sfătuitorul, înainte de a merge să se roage în biserica Nuestra Señora, le vesti fiinţelor din colţul acela îndepărtat o noutate gravă: Antihristul se afla pe lume şi se numea Republică.
— Ţignale, chiar aşa, domnule comisar, repetă, uluit încă o dată de ce i-a fost dat să trăiască şi, neîndoios, să-şi amintească şi să povestească, locotenentul Pires Ferreira. Se auzeau foarte desluşit noaptea. Mai bine zis, înspre dimineaţă.
Spitalul de campanie este o baracă de scânduri cu acoperiş din frunze de palmier, amenajată în pripă pentru a-i putea găzdui pe soldaţii răniţi. E aşezat în afara orăşelului Joazeiro, ale cărui case şi străzi paralele cu latul râu San Francisco – văruite sau colorate bălţat – se întrezăresc prin pereţii ridicaţi de mântuială, sub coroanele colbuite ale acelui soi de copaci al căror nume îl poartă aşezarea.
— Am făcut douăsprezece zile de aici până la Uauá, la o aruncătură de băţ de Canudos, iar drumul a fost lesnicios, spune locotenentul Pires Ferreira. Oamenii mei picau de osteneală, aşa că am hotărât să poposim acolo. Şi, după câteva ore, ne-au trezit ţignalele.
Sunt şaisprezece răniţi, zăcând în hamace, în şiruri faţă-n faţă: bandaje grosolane, capete, braţe şi picioare sângerânde, trupuri goale sau pe jumătate goale, pantaloni şi vestoane zdrenţuite. Un doctor în halat alb, de curând sosit, îi trece în revistă pe răniţi, urmat de un infirmier cu trusa în mână. Aspectul plăcut, citadin, al doctorului nu se potriveşte câtuşi de puţin cu feţele trase ale soldaţilor, cu părul lor năclăit de sudoare. În fundul barăcii, un glas neliniştit pomeneşte de spovedanie.
— N-aţi pus oameni de strajă? Nu v-a trecut prin cap că v-ar putea lua prin surprindere, locotenente?
— Erau patru santinele, domnule comisar, răspunde Pires Ferreira, arătându-i patru degete energice. Nu ne-au luat prin surprindere. Când am auzit ţignalele, toată compania s-a trezit ca un singur om şi s-a pregătit de luptă. – Coboară vocea: Dar n-am văzut sosind inamicul, ci o procesiune.
Printr-un colţ al hardughiei-spital, pe malul râului brăzdat de bărci încărcate cu harbuji, se zăreşte mica tabără unde se află restul trupei: soldaţi trântiţi la umbra unor copaci, puşti aliniate câte patru, corturi de campanie. Trece, zgomotos, un cârd de papagali.
— O procesiune religioasă, locotenente? întreabă glăsciorul cel nazal, băgăreţ, neaşteptat.
Ofiţerul îi aruncă o privire celui care vorbise şi încuviinţează:
— Veneau pe drumul dinspre Canudos, explică, adresându-i-se tot comisarului. Erau cinci sute, şase sute, poate o mie.
Comisarul ridică mâinile la cer, iar aghiotantul lui dă din cap, la fel de neîncrezător. Se vede de la o poştă că sunt orăşeni. Au sosit la Joazeiro chiar în dimineaţa aceea cu trenul de Salvador şi sunt încă năuciţi şi sleiţi de ţăcănitul roţilor, stingheriţi de sacourile cu mâneci lungi, de pantalonii lălâi, de cizmele deja murdare, încinşi la faţă, vizibil dezgustaţi că se află acolo, înconjuraţi de carne rănită şi de duhoare, şi că sunt nevoiţi să cerceteze o înfrângere. În timp ce vorbesc cu locotenentul Pires Ferreira merg de la un hamac la altul, iar comisarul, om rigid de felul lui, se apleacă uneori peste răniţi să le dea o palmă uşoară de încurajare. Ascultă atent spusele locotenentului, pe când aghiotantul ia note, ca şi personajul sosit de curând, cel cu glăsciorul gutunărit, care strănută des.
— Cinci sute, o mie? repetă batjocoritor comisarul. Reclamaţia baronului de Cañabrava se află pe biroul meu şi am citit-o, locotenente. Cei care au ocupat Canudos, socotind şi femeile şi copiii, sunt în număr de două sute. Baronul trebuie s-o ştie, doar e stăpânul moşiei.
— Erau o mie, erau mii, murmură rănitul din hamacul cel mai apropiat, un mulatru cu pielea deschisă la culoare şi părul creţ, cu un umăr bandajat. Jur, domnule!
Locotenentul Pires Ferreira îl sileşte să tacă cu o mişcare atât de bruscă, încât loveşte piciorul rănitului din spatele său şi omul răcneşte de durere. Locotenentul e tânăr, mai curând scund, cu mustăcioară tuşinată după moda filfizonilor care, acolo, departe, la Salvador, îşi dau întâlnire în cofetăriile de pe strada Chile la ora ceaiului. Dar oboseala, dezamăgirea, nervii fac să se piardă acum mustăcioara pariziană între cearcănele vineţii, pielea lividă şi o grimasă. E nebărbierit, cu părul vâlvoi; are uniforma sfâşiată şi braţul drept legat de gât. În fund, acelaşi glas care aiurează cere mereu spovedanie şi miruială.
Pires Ferreira se întoarce spre comisar:
— De mic am trăit într-o fermă, m-am deprins să număr turmele dintr-o ochire, spune, încet. Nu exagerez. Erau peste cinci sute, poate o mie.
— Duceau o cruce de lemn uriaşă şi un stindard cu Sfântul Duh, adaugă cineva, dintr-un hamac.
Şi, înainte ca locotenentul să-i mai poată struni, alţii se înghesuie, povestind: purtau tot felul de imagini sfinte, mătănii, toţi suflau în ţignalele acelea sau cântau Kyrie Eleison şi-i proslăveau pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Fecioara Maria, pe Bunul Isus şi pe Sfătuitor. S-au ridicat în coate în hamace şi îşi iau unul altuia cuvântul din gură, până când locotenentul le ordonă să tacă:
— Şi deodată s-au năpustit asupra noastră, continuă, în tăcerea restabilită. Păreau atât de paşnici, păreau o procesiune din Săptămâna Mare. Cum era să-i atacăm? Şi pe neaşteptate au început să blesteme şi să tragă în carne vie. Eram unul contra opt, contra zece.
— Să blesteme? îl întrerupse glăsciorul impertinent.
— Să blesteme republica, spune locotenentul Pires Ferreira. Să-l blesteme pe Antihrist. – Se adresează din nou comisarului: N-am nimic să-mi reproşez. Oamenii mei s-au bătut vitejeşte. Am rezistat mai mult de patru ore, domnule. Am dat ordin de retragere numai când am rămas fără muniţii. Ştiţi probabil ce probleme avem cu puştile Mannlicher. Mulţumită disciplinei soldaţilor am putut face drumul înapoi doar în zece zile.
— O întoarcere mai vijelioasă decât dusul, mârâie comisarul.
— Veniţi, veniţi, ia priviţi, îi cheamă doctorul în halat alb, dintr-un colţ.
Grupul civililor şi locotenentul se îndreaptă către el printre hamace. Sub halat, doctorul poartă o uniformă militară albastru-indigo. I-a scos bandajele unui soldat cu trăsături indiene, care se chirceşte de durere, şi se uită plin de interes la pântecele omului. Îl arată ca pe ceva de preţ: lângă vintre se cască o gaură purulentă de mărimea unui pumn, cu sânge închegat pe margini şi carne ce palpită.
— Un glonţ exploziv! exclamă doctorul cu entuziasm, împrăştiind pe pielea tumefiată un prăfuleţ alb. Când intră în trup, explodează ca un şrapnel, distruge ţesuturile şi provoacă asemenea orificii. N-am văzut aşa ceva decât în manualele Armatei Engleze. Cum e cu putinţă ca nişte nenorociţi să dispună de arme atât de moderne? Nici măcar armata braziliană nu le are.
— Vedeţi, domnule comisar? întreabă locotenentul Pires Ferreira, cu un aer triumfător. Erau înarmaţi până-n dinţi. Aveau puşti, carabine, flinte, macete, pumnale, măciuci. În schimb, Mannlicherele noastre se blocau şi…
Dar cel care aiura despre spovedanie şi miruială a început să ţipe, iar acum vorbeşte de imagini sfinte, de prapurii Sfântului Duh, de ţignale. Nu pare rănit; e legat de un par şi are uniforma în stare mai bună decât a locotenentului. Când vede că se apropie de el medicul şi grupul de civili, îi imploră, cu ochii umezi:
— Spovedanie, domnilor! Vă rog! Vă rog!
— Nu e medicul companiei dumitale, doctorul Antonio Alves de Santos? întreabă medicul în halat alb. De ce l-aţi legat?
— A încercat să se omoare, domnule, spune încurcat Pires Ferreira. S-a împuşcat sub ochii mei, şi doar printr-o minune am izbutit să-i abat mâna. De la lupta din Uauá e în halul ăsta, nu ştiam ce să fac cu el. În loc să ne fie de ajutor, a devenit o problemă în plus, mai ales în timpul retragerii.
— La o parte, domnilor, spune medicul cu halat. Lăsaţi-mă singur cu el, îl liniştesc eu.
Când locotenentul şi civilii îi dau ascultare, se aude iar glăsciorul nazal, urgent, sâcâitor al omului care mai întrerupsese de câteva ori explicaţiile:
— Câţi morţi şi răniţi sunt în total, locotenente? În compania dumitale şi printre bandiţi.
— Zece morţi şi şaisprezece răniţi, în ce ne priveşte, răspunde Pires Ferreira cu un gest de nerăbdare. Duşmanul a avut vreo sută de căzuţi, cel puţin. Toate aceste date există în informarea pe care v-am trimis-o, domnule.
— Nu sunt din Comisie, ci de la Jornal de Notícias, din Bahía, spune omul.
Nu seamănă nici cu funcţionarii, nici cu doctorul în halat alb, cu care a venit. E tânăr, miop, are ochelari cu lentile groase. Nu-şi ia notele cu creionul, ci cu o pană de gâscă. Poartă pantaloni descusuţi pe alocuri, o haină albicioasă, o şapcă cu cozoroc, iar hainele par puse cu furca pe trupul lui croit fără pic de farmec. Duce cu el un soi de planşetă pentru scris, multe foi albe, şi moaie pana de gâscă într-o călimară cu dop de plută pe care o poartă agăţată de mâneca hainei. Aduce a sperietoare de ciori.
— Am făcut şase sute de kilometri anume ca să vă pun aceste întrebări, domnule locotenent Pires Ferreira, spune şi strănută.
Războiul sfârșitului lumii, de Mario Vargas Llosa, Ed. Humanitas Fiction 2023, trad. din spaniolă de Mihai Cantuniari, Seria de autor Mario Vargas Llosa
Scrie un comentariu