Apărute în același timp la Bookfest 2015, Sufletul împăratului, de Brandon Sanderson și Fată înecându-se, de Caitlín R. Kiernan mi-au atras atenția datorită faptului că erau două cărți cu coperți albe apărute într-o colecție numită Paladin Black Pocket coperților (superficialitate? poate, dar a fost de ajuns ca să mă opresc și să citesc prezentările de pe coperta IV). În afara coperților asemănătoare, singurele lucruri în comun ar mai fi faptul că ambele sunt încadrate la fantasy și tratează, în feluri diferite, chestiuni legate de complexitatea minții umane.
Care este adevărata natură a unui lucru?
Sufletul împăratului, de Brandon Sanderson
O nuvelă recompensată cu Premiul Hugo în 2013, Sufletul împăratului e, în același timp, o incursiune într-un univers fantasy original, cât și un exercițiu de stil. Deși scrisă la persoana a III-a, cartea urmărește gândurile și întâmplările prin care trece un anumit personaj, iar universul ficțional este recreat din perspectiva ei. Cititorii sunt familiarizați cu Imperiul Rozei și cu modul său de funcționare treptat, pe măsură ce avansează în poveste. Din frânturi și aluzii reușești, în cele din urmă, să-ți creezi o imagine de ansamblu. Mi s-a părut foarte interesant felul în care Sanderson a construit treptat universul ficțional, și cum, o lume ambiguă și fără repere începe să capete contur, construindu-se, practic, în fața ochilor cititorului. Personal, uneori mă cam obosesc seriile astea SF&F care nu se mai termină și se întind pe ani de zile și mii de pagini, așa că o astfel de nuvelă care reușește, prezintând doar o fărâmă de lume, să dea impresia unui întreg mult mai mare și mai complex, mi se pare binevenită.
Shai, personajul principal, este o Falsificatoare, adică o persoană ce se ocupă identificarea elementelor din care este alcătuit un lucru (orice lucru, de la o vază, un perete, un pat sau chiar mintea unui om) și cu fabricarea de copii ale lucrurilor. Meșteșugul ei este văzut fie ca artă (mai ales de ea), fie ca impostură. Întâmplarea face ca, la un moment dat, conducătorii imperiului să aibă nevoie de talentele sale, dar ceea ce-i cer se dovedește a fi nu doar peste puterile oricărui Falsificator, ci chiar împotriva firii. În urma unei tentative de asasinat, împăratul Ashravan „al celor Optzeci de Sori, al patruzeci și nouălea conducător al Imperiului Rozei” se afla într-o stare de profundă inconștiență și de amnezie totală. Pentru a evita preluarea puterii de către opoziție, Arbitrii împăratului (un fel de sfetnici sau miniștri) îi cer lui Shai să înlocuiască sufletul împăratului (mintea sau conștiința, cum vreți să-i spuneți) cu un fals. Provocarea este cu atât mai dificilă cu cât este vorba de o muncă contracronometru (noul suflet trebuie să fie gata în maximum 100 de zile), realizată sub amenințarea morții (ar fi fost ucisă și dacă nu reușea, ca pedeapsă, și dacă nu reușea, ca totul să rămână secret), așa că toate acțiunile și gândurile ei se desfășoară pe două planuri: unul prin care urmărește să creeze un suflet fals împăratului și unul prin care își pune la cale propria evadare.
Pentru a face acest fals, Shai discută cu oamenii care l-au cunoscut, îi citește jurnalele intime, și încearcă să recreeze nu un surogat al unui om așa cum apărea el în cronicile oficiale, ci o dublură a un uiom autentic, cu dorințe, slăbiciuni, idealuri și invidii personale. Încercarea ei de a determina care este adevărata natură a unui om, sau chiar și a unui lucru, pentru a putea crea amprenta lui perfectă menită este adevărata miză a romanului.
Fiecare om era o enigmă.
Asta îi explicase Tao, primul său maestru în Falsificare. Un Falsificator nu era un simplu escroc sau un șarlatan. Un Falsificator era un artist care picta cu intuiție umană.
Orice neisprăvit de pe stradă putea păcăli pe cineva. Un Falsificator se afla în căutarea unor idealuri mai înalte. Șarlatanii obișnuiți lucrau trăgând un văl peste ochii chuiva și fugind înainte ca păcăleala să iasă la iveală. Un Falsificator trebuia să creeze ceva atât de perfect, de frumos și de real încât cei vizați să nu-și pună niciodată întrebări.
Fiecare persoană era ca un desiș de pădure, în care crescuseră răzleț buruieni, arbuști, tufișuri și flori. Nimeni nu avea o singură emoție. Nimeni nu avea o singură dorință. Toți aveau multe, și de obicei acele dorințe se băteau cap în cap unele cu altele, ca doi arbuști de trandafir care se luptau pentru același petic de pământ. „Respectă oamenii pe care-i minți”, o învățase Tao. „După ce-ai furat de la ei mia multă vreme, vei începe să-i înțelegi.”
În timp ce lucra, Shai punea cap la cap o carte cu povestea adevărată a vieții Împăratului Ashravan. Avea să devină o istorie mai reală decâtcea scrisă de mâna lui. Shai potrivea încetișor piesele unui puzzle, făcându-și loc prin desișul minții lui Ashravan. (...) Poeții ar fi găsit în firea lui Ashravan un singur defect din cauza căruia să fi dat greș, însă o persoană nu era reprezentată printr-un singur defect, după cum nu era reprezentată printr-o singură pasiune. Dacă Shai își baza Falsul pe o singură trăsătură, ar fi creat o imitație jalnică, nu un om.
Este creierul uman un organ de țesut povești?
Fată înecându-se, de Caitlín R. Kiernan
La fel ca și Sufletul împăratului, și Fată înecându-se este o carte ce se bazează nu atât pe poveste, cât, mai ales, pe scriitură. Un fel de roman gotic modern, cartea este o incursiune profundă în universul nebuniei. Scrisă la persoana I, ca o confesiune a personajului principal, India Morgan Phelps, pentru prieteni Imp, narațiunea urmărește nu atât fapte și evenimente reale, cât șirul gândurilor sale. India provine dintr-o familie cu numeroase cazuri de nebunie și chiar de sinucideri, așa că nu e mirată când primește diagnosticul de schizofrenie și cocktailul de medicamente aferent.
Povestea în sine e destul de greu de urmărit, la un moment dat cronologia devine chiar confuză și nu urmează regulile logicii narative (de fapt, nici nu-și propune), însă tocmai asta o face mai veridică. Deși pentru cititor nu e o lectură ușoară, din punctul de vedere al subiectului abordat (confesiunea unei schizofrenice), o cronologie liniară și o desfășurare clară a evenimentelor, ar fi fost mai ușor de înțeles, dar s-ar fi îndepărtat de esența bolii mintale pe care scriitoarea a încercat s-o descrie.
Mie cartea mi-a „activat” mai multe lecturi avute de-a lungul timpului. De la Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, la Apa și visele, de Gaston Bachelard, Tratatul de istorie a religiilor de Mircea Eliade, Paradigma pierdută: natura umană, de Edgar Morin, Arhetipurile inconștientului colectiv, de C.G. Jung sau, o apariție mai recentă, Fetiță inocentă sau seducătoare fatală: O istorie a Scufiței Roșii, de Daniel Gicu ș.a. Nu mi s-a părut o lectură ușoară, în parte datorită scriiturii, e nevoie de concentrare și atenție ca să te descurci prin hățișul narativ, dar a fost foarte interesantă și provocatoare.
E un roman dificil, dar profund, în care se amestecă referințe culturale (tabloul lui Phillip George Saltonstall, Fată înecându-se sau desele referiri la Scufița Roșie), mituri și arhetipuri (dualismul simbolismului feminin al apei, în același timp morbid și dătător de viață, simbolismul lupului, arhetipul femeii în alb), dar și o incursiune în cotloanele adânci și necunoscute ale misterului minții umane. Apă, femeie, teamă de necunoscut (lupul cel mare și rău), chemarea abisului (a mării), nebunie, vis, există o legătură între toate astea, și o regăsim în studiile de antropologia imaginarului sau de istoria religiilor din secolul XX.
Principiu al indiferențiatului și al virtualului, temelie a oricărei manifestări cosmice, receptacol al tuturor germenilor, apele simbolizează substanța primordială din care toate formele se nasc și în care toate se reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism. (Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor)
Mi s-a părut foarte bine realizată legătura între mitologie, basm, simbolism și felul în care e construit inconștientul uman (chiar mi-a adus aminte de o vorbă a lui Claude Lévi-Strauss pe care m-am chinuit mult timp s-o înțeleg: „oamenii nu gândesc miturile, miturile se gândesc ele însele”). Există un nivel profund al minții umane, care nu poate fi enunțat, ci doar sugerat, în care îți dai seama de faptul că inconștientul nostru are nevoie de povești pentru a face realitatea suportabilă sau de înțeles. Să fie oare poveștile modalitatea noastră specifică de a ne raporta la realitate, de a înțelege lumea? Să ne definim ca ființe raționale (cogito, ergo sum), în timp ce creierul nostru e, de fapt, un organ de țesut povești?
UPDATE: Îi mulțumesc scriitorului Oliviu Crâznic pentru că mi-a semnalat o scăpare destul de importantă: tabloul lui Phillip George Saltonstall, Fată înecându-se, nu este real, este o invenție a scriitorului. Pe mine m-a păcălit 
.
Scrie un comentariu