Am citit recent romanul Țara zăpezilor, de Sebastian Faulks unde am redescoperit o pasiune pe care o am în comun cu scriitorul britanic, și anume interesul pentru misterele creierului uman, atât cele care țin de neuroștiințe, cât și pe cele ce țin de psihiatrie. La Faulks asta e o temă recurentă, apare și în mult mai ambițiosul Amprenta omului, dar și în Acolo unde îmi bate inima (și aproape mereu împletit cu o altă temă de-a lui, cea a războiului, magistral explorată în Cântecul păsărilor). Cu ocazia acestei lecturi am aflat că Țara zăpezilor și Amprenta omului sunt gândite chiar ca o trilogie din care urmează să mai apară un roman. Cele două sunt destul de inegale ca întindere și complexitate, însă se completează foarte bine în această fascinație pentru boala mintală, misterele conștiinței, atmosfera de la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, nașterea psihiatriei ca știință și perplexitatea în fața existenței acestei imense orori care a fost și este războiul.
Despre Amprenta omului am scris mai demult, iar Țara zăpezilor am început-o fără să știu că are legătură cu ea. Ele pot fi citite și separat, însă se completează mai bine dacă sunt citite în ordine pentru că, în timp ce Amprenta omului descrie contextul medical de la finalul secolului XIX (încercările a doi savanți, Jacques Rebière și Thomas Midwinter, de a înțelege creierul uman, unul studiindu-i alcătuirea fizică, iar celălalt manifestările psihice, într-o vreme în care Charcot preda la Paris, iar Freud își contura teoriile psihanalitice), Țara zăpezilor descrie o epocă ulterioară: Viena de dinainte și de după Primul Război Mondial și felul în care teoriile asupra psihicului uman s-au cristalizat în mentalul colectiv – de la psihanaliza „inventată” ca tratament al isteriei feminine, la credința tot mai accentuată în existența unui inconștient care ne controlează acțiunile conștiente. Dincolo de povestea în sine, marea forță a romanului mi s-a părut că rezidă în felul în care autorul a reușit, subtil și cu migală, să reconstruiască atmosfera specifică acestei epoci și să ne dea o idee despre cum se rostogolesc ideile în mințile oamenilor și în mentalul colectiv, creându-și spațiul propriu de existență. Și mi-a plăcut, mai ales, felul subtil în care a reușit să facă asta: trimiterile la Freud, psihanaliză, misterele creierului și ale conștiinței, dorința de a înțelege boala mintală, toate sunt introduse în text ca mici remarci, fraze răzlețe în discuții deloc pretențioase, adică cu atât mai convingătoare.
Dintre ideile centrale ale cărții mă voi lega aici de una singură în jurul căreia s-au adunat mai multe lecturi de-ale mele (cum ziceam, este o temă care mă preocupă de mult și, cum se întâmplă în astfel de cazuri, lecturile de interes par să se adune singure în jurul tău). Este vorba despre o idee centrală care leagă cele două cărți ale lui Faulks și care este atribuită lui Thomas Midwinter, protagonist în Amprenta omului, fondator al sanatoriului Schloss Seeblick și tatăl Marthei, personaj central în Țara zăpezilor și continuatoare a muncii acestuia. Pe scurt, este vorba despre o concepție conform căreia conștiința, fundamentul naturii noastre umane, a fost un simplu accident evolutiv care nu a avut suficient timp să se perfecționeze și, din acest motiv, trebuie să facem față unor experiențe precum tulburarea mintală sau experiența războiului. Reproduc două replici dintr-o discuție a Marthei cu Anton Heideck,un jurnalist trecut prin experiența Primului Război Mondial (pe atunci, Marele Război) și care rezumă această idee:
– Noi, bărbații, suferim de așa-zisa tulburare obsesivă. Deși avem creierul mai mare decât alte ființe, ne comportăm contrar intereselor noastre. Aceste pasiuni nocive care ne fac să iubim nebunește sau să ne măcelărim între noi. Bărbații nu par să fi evoluat... prea bine.
– Exact așa gândea și tatăl meu, spuse Martha, îndreptându-și brusc spinarea. Unul dintr-o sută aude voci sau își pierde mințile fiindcă mașinăria noastră mentală încă nu funcționează cum trebuie. E prea nouă. O anumită mutație ne-a făcut mai conștienți decât ar fi nevoie. Dar, întrucât această schimbare bruscă le-a dar mai multe șanse de reușită beneficiarilor, aceștia i-au depășit pe ceilalți și curând aceasta a devenit norma în rândul populației.
Acesta este un dialog dintr-o operă de ficțiune, dar, cum spuneam, atunci când ai un interes anume, lecturile se leagă. În același timp în care citeam Țara zăpezilor am mai început (involuntar, nu căutam să leg lecturile) alte două cărți care mi-au completat această perspectivă. Una dintre cărți privește abordarea evolutivă a minții umane – Metazoare. Viața animală și nașterea minții, de Peter Godfrey-Smith, cealaltă pe cea psihiatrică – Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, de Ion Vianu. Și, dacă vi s-a părut până acum că prea mă plimb printre cărți și referințe, de fapt, de-abia de-acum începe odiseea livrescă la care voiam de la început să ajung.
Metazoare nu este prima încercare a lui Peter Godfrey-Smith de a sonda misterele minții și inteligenței, o primă încercare a fost Celelalte minți. Caracatița și evoluția minții inteligente, în care a arătat cum inteligența a cunoscut două căi diferite de dezvoltate, una care a dus la mintea umană și cealaltă la inteligența complexă a caracatiței, cea mai apropiată perspectivă pe care o putem avea (până la o posibilă întâlnire cosmică de gradul III) asupra unui alt tip de inteligență, diferit de al nostru. Metazoare pornește dintr-un punct diferit și este o lucrare mai complexă din multe puncte de vedere, cu o perspectivă mai amplă care mi-a adus aminte de extraordinarul volum Conștiința dintr-o nouă perspectivă. O teorie științifică a experienței subiective, de Michael S.A. Graziano. Pe scurt, ideea de la care pornesc ambii este că putem urmări dezvoltarea conștiinței pornind de la cele mai mici manifestări ale ceea ce ar putea fi considerat o voință, o atenție îndreptată asupra lumii înconjurătoare și că această formă de manifestare nu este exclusiv umană, ci doar a luat o anumită formă în alcătuirea noastră, dar ea există în natură în nenumărate alte forme și stadii. Iar prima sa formă privește unele dintre cele mai rudimentare forme de viață, și anume bureții de mare apăruți acum câteva sute de milioane de ani (vreo 700-600 de milioane de ani, relativ recent, dacă ne gândim că apariția vieții e situată undeva între 4-3,8 miliarde de ani). Atât Godfrey-Smith, cât și Graziano, te obligă să privești cu alți ochi atât natura în întregul ei (și, astfel, să nu mai desconsideri alte forme de viață și, mai ales, să nu le mai ierarhizezi pe o scară evolutivă care ar culmina cu apariția homo sapiens sapiens), cât și evoluția (lentă, extrem de lentă și de improbabilă și de extraordinar de minunată) a inteligenței și a diferitelor forme de conștiință. Ambii fac asta cu mijloace și argumente specifice, iar cărțile se completează foarte bine una pe cealaltă; sunt de citit cu creionul în mână și caietul de notițe alături (la Graziano mi-am făcut și scheme la un moment dat ca să pot ține pasul).
Din multe motive, atunci când este vorba despre conștiință, gândire, evoluție și natura umană, eu mă întorc mereu la o lectură mai veche, una care a rămas pentru mine fundamentală (chiar dacă ar putea fi considerată învechită, originalul francez apărând în 1973), și anume Paradigma pierdută: natura umană, de Edgar Morin. Cartea s-a reeditat în limba română anul trecut, însă eu nu am răsfoit ediția nouă și nici nu am găsit informații despre traducere. Exemplarul meu este cel vechi, apărut în 1999 la Editura Universității din Iași. Deși mai puțin cunoscut în spațiul românesc, Edgar Morin este unul dintre eseiștii francezi de marcă, iar Paradigma pierdută este o operă de sinteză care nu se mulțumește să ofere date și informații esențiale despre evoluția omului, ci face și o încercare de analiză și înțelegere a ceea ce înseamnă natura umană, ce ne definește, ce ne-a făcut să fim așa cum suntem (totul într-o abordare pluridisciplinară care vizează atât paleoantropologia, cât și antropologia culturală, neuroștiințele sau filozofia). Motivul pentru care am citat această carte este o idee centrală a lui Morin care se leagă de citatul de mai sus al Faulks, și anume că „homo sapiens este homo demens”, iar rațiunea umană funcționează întotdeauna la limita nebuniei, dar nu în ciuda ei ci, în mod paradoxal, datorită ei (hipercomplexitatea cerebrală dă naștere, pe de o parte, nevrozei și anxietății, și, pe de alta, creativității și curiozității). Această limită nu este, de fapt, în nici un fel o graniță, întrucât creierul uman nu are mijloace specifice de a despărți realitatea de închipuire, iar această funcționare la limita nebuniei face ca mașinăria umană să nu poată fi vreodată îmbunătățită: orice încercare a de perfecționa mintea umană ne-ar duce direct în abisul nebuniei.
Geniul lui sapiens se află în breșa necontrolabilului, acolo unde dă târcoale nebunia, în prăpastia incertitudinii și a indeciziunii, acolo unde, de fapt, începe cercetarea, unde se nasc descoperirile și creația. (...) Acuta conștiință a lui sapiens ține companie, riscă, bravează, plonjează în delir și nebunie. Demența este prețul plătit sapienței: „Ființa omului nu numai că nu poate fi înțeleasă fără nebunie, dar n-ar fi ființă a omului dacă n-ar purta în ea nebunia ca limită a libertății sale” (Lacan).
Mai ales pentru vremurile în care trăim (și în care următoarea mare provocare a științei, după decodarea genomului uman, este maparea creierului uman; vezi Graziano pentru mai multe detalii pe tema asta), o astfel de viziune poate părea nu doar pesimistă, ci și de-a dreptul inacceptabilă. Însă în volumul său de amintiri dintr-o viață dedicată meseriei de psihiatru, Ion Vianu vorbește și el despre aceeași imposibilitate a vindecării bolii psihice. Perspectiva psihiatrică deschide deopotrivă noi viziuni, dar și noi necunoscute, iar în Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru am descoperit prin ochiul clinicianului (dublat de talentul povestitorului) atât dorința de a cunoaște și a înțelege mintea (și tulburarea) psihică, cât și o înțelegere a limitărilor noastre în fața acestei mașinării complexe care ne determină și ne definește: creierul și manifestările sale. După o viață de practică psihiatrică, Ion Vianu pare că ajunge, pe alte căi, la aceeași concluzie ca și Edgar Morin: vindecarea nu este posibilă în boala psihică. Să „vindeci” bolnavul înseamnă să-i răpești (violent) o parte constitutivă din el, iar această acțiune poate avea efecte nebănuite în alte planuri ale existenței.
Acțiunea în domeniul psihiatriei se situează între „a îngriji” și „a vindeca”. Primul obiectiv este prea jos, al doilea, prea ambițios. „A îngriji” este prea aproape de igienă; „a vindeca” exprimă o pretenție prea mare când este vorba de pacientul psihiatric. Duce cu gândul la practici radicale, la lichidarea unor boli, la exereze sau la restitutio ad integrum. Aceste finalități pot avea un sens în medicina somatică, deși chiar și acolo delicatețea procedurilor este de dorit. Când este vorba de structuri psihice, trebuie să ținem seama că funcționarea normală și cea patologică sunt intricate. Delirul, spre exemplu, are o funcție, este o piedică, dar și o pavăză în relația complicată cu Celălalt. Un delir nu poate fi extirpat fără să antreneze cu el importante mijloace de apărare ale eului și, odată cu ele, o parte din suflet. Tot astfel cum chirurgia modernă se străduiește să nu fie mutilantă, și psihiatria trebuie să aibă o strategie prudentă, evitând să nu facă rău acolo unde binele înseamnă mutilare. O practică, medicală sau de altă natură, cere să nu te gândești numai la gestul proxim. Ea trebuie să prevadă cel puțin al doilea gest (ca mutările într-o partidă de șah). Pe de altă parte, în psihiatrie nu trebuie să acționezi prin extirpare.
Boala psihică se dovedește a fi nu doar inerentă firii umane, ci și principalul mijloc prin care putem cunoaște psihismul și natura umană și o foarte bună ilustrare a aceste idei o găsim în volumul Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, de Eric R. Kandel. Laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 2000, Eric R. Kandel este psihiatru și neurocercetător (îmbinând, astfel, două direcții de cercetare care, probabil, nu ar trebui vreodată despărțite), având și studii de biochimie și biofizică, iar în volumul citat își propune să arate cum bolile creierului pot explica funcționarea acestuia: de la autism, la depresie și tulburare bipolară, schizofrenie, demență, adicții, boala Parkinson ș.a., până la „marele mister nedezlegat al creierului: conștiința”. E o carte extrem de interesantă (și tulburătoare, totodată), cu date din cercetări recente și care reușește să ofere o perspectivă cât de cât unitară (care înglobează neuroștiințele, psihiatria, dar și genetica, chimia sau evoluționismul).
Dincolo de faptul că ne-am dori ca experiența bolii psihice să rămână doar la nivel teoretic, și acceptând din start că oricum experiența Celuilalt ne va rămâne pentru totdeauna străină și imposibil de reprodus (și, în consecință, de înțeles până la capăt), am găsit și cărți care te ajută măcar să intuiești ce înseamnă să trăiești cu o boală psihică. Printre primele astfel de lecturi (și una dintre cele mai înfricoșătoare totodată) a fost jurnalul balerinului rus de origine poloneză Vaslav Nijinski. L-am citit acum mulți ani în franceză (existența unei traduceri în română era legendară printre buchiniștii din București, dar nu am reușit să dau de urma ei). O ediție nouă în limba română a apărut acum câțiva ani cu titlul Jurnal necenzurat și este o experiență cutremurătoare întrucât poți, ca cititor, să urmărești alunecarea lui în boală până la imersia completă în haosul nebuniei. După ce a fost adulat (și încă este) drept cel mai mare balerin al tuturor timpurilor, Nijinski a fost diagnosticat cu schizofrenie în 1919 (și nu de oricine, ci chiar de Eugen Bleuler, psihiatrul austriac care a botezat această tulburare psihică) și și-a petrecut următorii 30 de ani prin azile și spitale. Jurnalul său (ținut timp de câteva luni) este o consemnare, neintenționată, a evoluției bolii sale.
O altă mărturie a experienței schizofreniei, de data asta făcută cu intenție și cu dorința de a împărtăși lumii ce înseamnă boala psihică e de găsit în volumul Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, de Arnhild Lauveng. Acum psiholog clinician, autoarea povestește cum a fost diagnosticată cu această boală, cum a trăit-o (atât ea, cât și familia ei), care au fost încercările de a o vindeca, cum vedea lumea prin filtrul distorsionant al bolii, dar și cum o vedeau ceilalți pe ea. Este o experiență cutremurătoare, dar și revelatoare în același timp, scrisă din perspectiva omului, nu a clinicianului. Și, deși încă nu am citit-o, pentru completare mai las aici citată și o altă carte care povestește o experiență asemănătoare, Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele, de Elyn R. Saks.
Pentru mine subiectul ăsta e în continuare unul deschis și va mai fi continuat, probabil, și în alte liste de lectură. De aceea, înainte de a închide articolul o să mai las câteva recomandări atât pentru cei care sunt interesați, cât și ca un soi de memento personal. Mi-am propus să completez perspectiva clinicianului pe care a deschis-o cartea lui Ion Vianu cu alte două volume cumpărate în ultimul an, Jurnalul unui psihiatru și nu numai (1997-2007), de Galina Răduleanu, în care este evocată activitatea autoarei în cadrul Spitalului Obregia (zis și „Spitalul 9”, spital de tristă faimă în cultura populară bucureșteană), și Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică, de Andrada Ilisan. Și, pentru că am pornit în odiseea asta cu menționarea unei cărți de ficțiune, las și două romane mai vechi, nu neapărat strălucite din punct de vedere literar, dar interesante ca atmosferă și a căror acțiune se petrece în azilele de la finele secolului XIX-începutul secolului XX: Sala de bal, de Anna Hope, și Balul nebunelor, de Victoria Mas (legătura între nebunie și bal nu e deloc întâmplătoare în titlurile lor).
Și, dacă tot am ajuns „de la bal la spital”, nu pot să nu menționez recenta reeditare a operei fundamentale a lui Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică (pusă sub semnul Corabiei nebunilor, stultifera navis), precum și O istorie culturală a nebuniei, de Andrew Scull (recent reeditată și în ediție cartonată). Pacientul H.M. O poveste despre memorie, nebunie și secrete de familie, de Luke Dittrich, prezintă unul dintre cele mai celebre cazuri din istoria psihiatriei, iar volumul recent apărut O istorie a delirului, Regele de sticlă, soțul înlocuit și cadavrul umblător, de Victoria Shepherd, face o remarcabilă sinteză între informațiile referitoare la zece cazuri celebre de tulburări psihice și detaliile istorice ale epocilor respective, reușind să ofere o legătură necesară între felul în care este văzută boala psihică și mentalitatea colectivă dintr-o epocă istorică anume. În plus, nici o astfel de listă nu ar putea fi completă fără menționarea măcar a lui Oliver Sacks. Omul care își confunda soția cu o pălărie este care nu poate fi fi excesiv recomandată.
Poate articolul ăsta va părea puțin haotic, puțin dezlânat, însă, după mine, este doar o mărturie a felului în care un subiect de interes se cristalizează în mintea unui cititor: prin salturi și apropieri improbabile, dar care se dovedesc a fi, în cele din urmă, revelatoare. Poți porni de oriunde, cărările ți le construiești singur pe măsură ce citești, notezi, gândești.
Scrie un comentariu