Viața ca un joc de crochet este o carte mereu surprinzătoare. Construită ca un fel de basm postmodern, alcătuit din bucățele disparate, rememorări, repetiții, vise și breșe în timp, este un roman ce nu-și dezvăluie secretele dintr-o dată. Mi-a plăcut foarte mult ironia naratoarei și felul în care demontează și reinterpretează mereu locurile comune și lucrurile considerate de la sine-înțelese și pe care nu ne mai obosim să le gândim.
Exista însă un mister tainic în inima inimii unei păduri. Când pădurea era tăiată și culcată la pământ, unde se ducea misterul? (...) Unde s-au dus ielele când pădurea n-a mai fost? Dar lupii? Cu ei ce s-a întâmplat? (Faptul că nu poți vedea un lucru nu înseamnă că lucrul acela nu este acolo).
Pădurea se transformase într-un hățiș de străzi. Noaptea, însă, în liniștea timpului suspendat, dacă-ți ciuleai urechile, puteai să-ți imaginezi lupii urlând.
Dar timpul începuse deja să zboare – curând, Eliza va veni și va strica tot. Eliza va fi mama mea. Eu sunt Isobel Fairfax, eu sunt alfa și omega naratorilor (sunt omniscientă), eu știu începutul și sfârșitul. Începutul este cuvântul și sfârșitul este tăcere. Iar între ele sunt toate poveștile. Aceasta este o poveste cu mine.
Ziua mea de naștere a fost vestită de ceva straniu – un fel de spirit odorifer (mut și invizibil) care s-a lipit de mine ca o umbră aromatică. La început, l-am confundat cu mirosul de păducel ud. Ca parfum e oricum cam deprimant, însă de data asta păducelul a adus cu sine și un bizar iz de mucezeală, care nu se limitează doar la Intrarea Păduceilor, ci se ține după mine oriunde mă duc. Merge pe stradă împreună cu mine și mă însoțește în casele altor oameni (și pe urmă pleacă din nou cu mine, n-am cum să mă descotorosesc de el). Plutește cu mine pe coridoarele școlii și șade lângă mine în autobuze – iar locul rămâne neocupat, oricât de aglomerat ar fi autobuzul.
Este aroma merelor de anul trecut și mirosul ascuns între copertele cărților foarte vechi, cu nota vetustă a petalelor de roze presărate umede între pagini. Este distilarea singurătății, un miros incredibil de trist, esența amărăciunii și a suspinelor înfundate. Dacă ar fi un parfum de comercializat, nu s-ar vinde niciodată. Imaginați-vă că vi s-ar oferi asemenea eșantioane în parfumerii somptuos luminate – „Ați încercat Melancolia, doamnă?” – ca apoi să vă petreceți restul vieții cu senzația neplăcută că v-a băgat cineva în stomac o pietricică rece de nefericire.
Domnul Rice este comis-voiajor și trebuie să sperăm că în curând va veni și ziua când, trezindu-se dimineața, va constata că a fost transformat într-o insectă uriașă.
De ce dorm pisicile așa de mult? Poate li s-a încredințat vreo misiune cosmică majoră, o lege esențială a fizicii – cum ar fi: dacă nu există cinci milioane de pisici care să doarmă simultan, în orice clipă Pământul va înceta să se mai rotească. Așa că, atunci când te uiți la ele și te gândești: ce animale puturoase, care nu sunt bune de nimic, ele de fapt muncesc din greu.
Îți fac un tort de ziua ta, spune Debbie, iar din cuptor vine un zgomot de ceva clocotind monstruos, incontrolabil.
Cu precauție, ridic marginea cuverturii de satin decolorat. Dumnezeu știe ce și-o fi făcut cuib sub patul lui Vinny. Un nor imponderabil de gogoși din puf și scame – pielea lepădată de pe coșmarurile nocturne ale lui Vinny – se ridică în aerul vânturat de mine. La Judecata de Apoi, când morții vor învia, praful care există cu duiumul sub patul lui Vinny se va înălța și va redeveni o multitudine de ființe.
Asta e, viața merge mai departe.
(Dar încotro?)
Pisicile ucid somnul, zidurile vibrează de huruitul motorașelor de tors – sfrrr-sfrrr-sfrrr, sforăie ele constant uitând de sine. Ceilalți locatari din Arden nu dorm la fel de profund. Aud visele agitate ale lui Charles – cosmonauți în costume argintii, mișcând haotic din picioare prin vidul din spațiu, și rachete metalice bine nituite aterizând în craterele pline de praf ale lumii, ca într-un film de Méliès. Visele lui Vinny nu se deslușesc la fel de bine, un zgomot de balamale neunse, iar Gordon nu visează deloc, însă visele cu bebeluși ale lui Debbie răsună a pustiu prin casă – vise pufoase ca niște bezele roz, cu iepurași și rățuște de pluș, salopete catifelate și îngerași dolofani.
Mă dezgustă faptul că sunt nevoită să folosesc aceeași baie cu cel, nu numai din cauza dinților, ci mai ales fiindcă lasă în urma lui niște mirosuri ucigătoare – de spumă de bărbierit, briantină și inconfundabila (dar de nedescris) miasmă de fecale bărbătești. De vreo două ori, am dat nas în nas cu el când ieșea de la baie dimineața, cu poalele halatului spânzurând lateral și ceva flasc, ca un fel de ciupercă pală, bălăngănindu-se pleoștit afară din bârlog.
– Ups, face domnul Rice, cu un zâmbet pervers.
– Moartea unui comis-voiajor, fabulez eu sumbru, povestindu-i lui Charles.
Stânjenit în șorțul lui de băcan, Gordon stătea în spatele tejghelei de mahon lustruit, arătând ca și cum ar fi trăit o viață complet diferită în mintea lui.
Tristețea toamnei este în aer, mirosul de lemne arse, pământ reavăn și lucruri de mult uitate.
Orice element din lumea asta pare să aibă capacitatea de a se transforma în altceva.
Și poate că nicăieri nici nu există – până și văzduhul transparent constituie totuși ceva. (Compoziția atmosferei de pe străzile copacilor: 78% nitrogen, 21% oxigen și 1% microelemente – bocetele ursitei de moarte, urletele lupilor, țipetele celor dispăruți). (...)
Moleculele oricărui lucru se scindează și se combină apoi cu diverse molecule, devenind altceva. Nimicul nu există, de fapt – decât poate sub forma marelui vid al spațiului, dar și acolo chiar e posibil să găsim mai multe lucruri decât au visat vreodată filozofii noștri. (Faptul că nu poți vedea un lucru nu înseamnă că acel lucru nu există).
Nici vorbă să mă recunoască. („Păi sigur că nu!”, exclamă doamna Baxter. „Înainte erai o rățușcă urâtă, iar acum ești o…” Ezită. „O lebădă frumoasă!”, îi suflu eu. Dar știm toți cum se fac rățuștele urâte când cresc mari. Rațe urâte.)
Bietul Malcolm, presupun că toate familiile nefericite se aseamănă între ele (dar toate familiile fericite sunt fericite fiecare în felul ei, desigur). Dar, de fapt, există familii fericite sau sfârșit fericit în afară de cele din ficțiune? Și cum poate să existe un sfârșit, până nu mori? (Și cum să fie acela fericit?)
Un pachet de nervi. Ce expresie oribilă! Și ce fel de pachet, mă rog? Unul care să încapă în poșeta lui Lady Bracknell, interpretată de domnul Primrose? Sau un pachet mare și moașe (de nervi făcuți ferfeniță), ca o mâță moartă?
Eliza oprea timpul. Te lua cu ea într-un fel de cerc strălucitor, unde totul înceta, timp și frică, până și războiul. „Farmece ieftine”, bombănea Vinny peste sacii de făină din magazie. „Oh, nu”, a zis Văduva cu răutate. „Sunt foarte scumpe, crede-mă”. Inima tare a Văduvei se chircea de supărare când vedea cum Gordon al ei, bărbatul perfect, se lăsa prostit de ceva atât de vulgar cum era sexul.
Mamele de băieți, a râs Eliza (cam disprețuitor), cum și-ar dori ele să-și vadă feciorii!
„Nu înțeleg ce vrei să spui” (Gordon)
Zău? Da, presupun că n-ai cum să înțelegi.
Și, în camera ei, Văduva și-a dat jos straturile de lenjerie austeră și s-a uitat la corpul ei zbârcit, fleșcăit, descărnat, cu pieptul scofâlcit ca un uger sterp, cu gâtul ca de găină golașă, și a blestemat-o pe Eliza.
Nu sunt nici în trecut, nici în viitor – cu siguranță, sunt într-o viață paralelă, viața în care totul este cum trebuie. Viața unde domnește dreptatea adevărată și justă (viața unde nu există durere). Viața pe care nu o întâlnești decât în cărți.
Frig, din ce în ce mai frig. Într-o bună zi, ultima pasăre îți cântă vlăguitul adio și cade ca o piatră. Într-o altă zi, se desprinde și frunza finală, nici un mugur nu mai apare. La început a fost cuvântul, dar la sfârșit este numai tăcere.
Eu sunt povestitoarea de la sfârșitul timpului. Eu știu cum se termină. Se termină așa.
Viața ca un joc de crochet, Kate Atkinson, Ed. Leda, 2013, trad. Ioana Gabriela Dumitrescu, col. „Mister Leda”
Scrie un comentariu