„Cartea anului 2020“ în publicațiile The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Roman câștigător al Sushila Devi Award 2021. Nominalizat la Women’s Prize For Fiction 2021.
Maternitatea ca sursă de împlinire sufletească și dragoste necondiționată este nemilos examinată în impresionantul roman de debut al lui Avni Doshi, căci ambivalența sentimentelor leagă cele două personaje centrale, mamă și fiică – Tara și Antara. Atracția și respingerea până la anulare, după cum înseși numele lor par s-o indice, le poartă pe căile complicate ale memoriei – cea pierdută, cea mult prea acută, cea care-și caută o supapă, cea care tânjește după vindecare. Relația dintre ele se rescrie permanent, și nu de puține ori seamănă cu o vânătoare în care rolurile se schimbă imprevizibil. Pierderea memoriei care o afectează pe Tara e reală? Amintirile Antarei sunt adevărate? Efortul ei de a recupera crâmpeie incerte și emoții irosite se transformă într-un act multistratificat și istovitor de redobândire de sine.
Tinerețea Tarei a fost una neliniștită, atipică, în contradicție cu uzanțele societății indiene. După o adolescență rebelă și un mariaj care, pentru o vreme, întreține iluzia unei oarecare normalități, lasă în urmă căsătoria aranjată pentru a intra într-un ashram, unde fuge luându-și și fiica, Antara. Când nu mai e favorita lui Baba, carismaticul guru care a înființat ashramul, Tara fuge din nou. Cerșește în fața unui club. Se îndrăgostește de un artist lipsit de orice perspectivă, alături de care locuiește un timp, împreună cu Antara, de-acum adolescentă. Trăiește mereu în răspărul tuturor normelor, apărând o libertate a ei pe care nu o pricepe prea bine și care rămâne de neînțeles pentru familia sa. Când vine bătrânețea, aceasta ia chipul uitării maladive, care șterge și mai mult orice percepție a normelor, a prezentului, iar alături de ea se află doar fiica sa. Dar între ele nu stă numai uitarea – ci și multe amintiri dureroase, greșeli, minciuni, suferință și trădare.
„Avni Doshi este o scriitoare de-o precizie chirurgicală și de-o inteligență ascuțită. Acest roman despre resentimentele dintre mamă și fiică și despre rănile profunde și intime din miezul istoriilor de familie taie ca o lamă – deopotrivă periculos și frumos.“ (Elizabeth Gilbert)
„Zahăr ars este un roman pătrunzător, curajos și sofisticat. [...] Doshi a scris o poveste ce nu a mai fost exprimată atât de rafinat – și atât de direct.“ (The Washington Post)
„Avni Doshi este nu numai o foarte talentată autoare, ci și o artistă. Știe foarte bine în ce constă diferența dintre o tușă și o umbră – amândouă încep la fel, dar intenția și stilul le alimentează deosebirile. Propozițiile sale sunt trasate cu precizie. Nici un cuvânt nu este irosit, nici un balast nu găsești, nici o înfloritură în spatele căreia să te ascunzi. O voce fără zorzoane, directă, de o asiduitate și originalitate care te bântuie.“ (New York Times Book Review)
„Captivant și teribil de inteligent, dezarmant de spiritual și onest.“ (Sunday Times)
„Zahăr ars este un debut neliniștitor și puternic, surprinzător prin otrava lui și dezarmant prin umor încă de la prima propoziție.“ (Guardian)
„Extraordinar... un scris stilizat și natural, lăsând în urmă o mânie clocotitoare.“ (Observer)
„Un debut coroziv și compulsiv.“ (Daily Telegraph)
Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.
Zahăr ars, deAvni Doshi (fragment)
Mergem la o petrecere secretă în afara orașului, într-o junglă dincolo de suburbiile Bombayului. Până acolo facem două ore. Locul petrecerii rămâne necunoscut până în ultimul moment și conducem prin noapte, în mașini închiriate, atenți să nu ne scape semnele realizate manual care trebuie să ne conducă acolo. Curentul electric este o problemă, dar Karan leagă sistemul audio la o baterie de mașină. Cocaina și cuburile de zahăr se amestecă în sticle de apă înainte de a fi date de la unul la altul. Reza mă avertizează să iau înghițituri mici.
Muzica zguduie pământul. Mă abțin cu greu să nu-mi acopăr urechile. Mă simt ca un ghimpe-n coaste, ca o ciudată, ca toate lucrurile care s-au spus despre mine.
Undeva, mai departe, Namita dansează singură. Piercingul îi strălucește și părul joacă în urma ei. Se unduiește, o trestie mlădioasă, prinsă în lumină, în miere, lipicioasă ca originile lumii. Dansează, și cu fiecare pas parcă învăluie copacii, pământul.
Bărbații nu-și iau privirile de la ea şi se strâng tot mai aproape de cercul descris de trupul ei. Așa cum mărşăluiesc și pășesc cu vigoare, par niște soldați în așteptarea ordinelor. Namita îi ademeneşte şi se pierde între trupurile lor. Un fascicul de roșu, un fascicul de roz. Îmi forțez ochii. Dar nu o mai zăresc. Namita nu mai este decât un spațiu gol, o fantomă pe care un vis a adus-o la viață.
Am mai văzut așa ceva. Am mai fost într-un loc ca acesta.
Muzica se schimbă sau așa pare, și simt cum mi se cască un tunel în urechi. Noaptea devine mai luminoasă și strălucirea se desfășoară la picioarele mele. Iarba dansează. Mici specii de viață tremură pe fiecare firicel – picuri de rouă, apă și rășină. Florile cresc din mijlocul verdelui înfricoșat, din miezul pietrelor. Mugurii sunt rotitori. Îi privesc cum se răsucesc, învârtindu-se ca elicele până când pleznesc spre cer, ca titirezurile cu care mă jucam în copilărie.
E lună plină, un rezervor de mercur plin de viață și capete mărunte se ivesc pentru a-i privi pe dansatori, bolborosind pe limba lor, înainte de a se pierde în marea de gri.
Peste mine trec brațe, la fel de negre ca tentaculele de păianjen, înnodându-mi se de cămașă, târându-mi-se peste abdomen. Reza îmi șoptește ceva la ureche, dar eu nu pot decât să-i privesc mâinile. Palme negre, jumătate om, jumătate insectă.
— Bea apă, îmi spune.
Mă răsucesc să-i văd colții și brațele descărnate. Jungla este luxuriantă și muzica nu întârzie să se schimbe, iar cerul să se întunece mai tare. Văd un șarpe târându-se în apropiere. Ne privim. Aș vrea să vorbesc, dar cuvintele îmi scapă. Mi-am pierdut darul vorbirii. Șarpele se apropie de mine, unul în toată regula, tot mai aproape, printre picioarele mele, iar pentru o clipă doar mă întreb dacă nu cumva tocmai îl nasc. Îmi recapăt picioarele, mă ridic și pornesc după el, printre dansatori. Șarpele împletește o buclă într o parte, o buclă în cealaltă, devenind tot mai lung. În curând suntem prinși cu toții, închiși înăuntru. Șarpele își continuă spirala, de jur-împrejur, de jur-împrejur. Se oprește și mă privește înainte de a dispărea, înainte să devină un șanț plin cu lichid strălucitor.
— Antara, bea apă!
Nu-mi amintesc cum sau încotro plecăm, doar că mă trezesc lângă el. Sunetele sunt încă pe suprafața epidermei mele. Suntem singuri, dar camera pare ticsită. Aprinde lumânări și lămpi cu kerosen și ne uităm la miile de creaturi care pătrund aici dinspre noapte.
Insectele se izbesc de ferestrele sparte până găsesc crăpăturile. Dau rotocol lămpilor, colcăind în jurul lor, trasând în zbor hărți din lumini halucinante – molii și cărăbuși. Lovesc geamul ferestrei cu scheletul lor dantelat. Sticla este o invenție barbară. Nimic mai mult decât o temniță inumană.
Dimineața, trupurile lor sunt presărate peste tot. Milioane de molii care au descoperit pe unde să intre și au murit în căldura camerei. Aerul este dens și greu, și inima îmi bubuie. Îmi culeg insectele din păr și dintre cutele cearșafurilor umede. Zac în jurul meu, cu picioarele în sus, urâte la lumina zilei, moarte. Unele s-au lipit în lumânări, conservându-se ca fosilele. Le memorez conturul trupurilor, cufundate adânc în ceara lăptoasă. Erau încă vii când ceara a început să se întărească, când lumea lor a devenit una în întregime albă.
Reza se uită la insecte.
— Probabil că așa e când te sufoci, zice.
Îmi dau seama că este dezbrăcat.
Dau să mă întorc însă mă sărută, iar gura lui, ca un cârlig de pescuit, mă trage înapoi – de abia respir.
Ajungem la vernisaj ținându-ne de mână. Iar asta declanșează ocheade din partea celor care cunosc scandalul în care a fost implicat și aspiraţiile mele de viitor.
Fusesem invitată să expun și eu, dar refuzasem. Curatorului expoziției îi place să colecționeze în jurul lui necunoscuți hămesiți – iar atunci când dau lovitura, le cere câte o lucrare, așa, pentru că i-a descoperit. Mai are și reputația unui bețiv care li se adresează femeilor cu „pizdă“.
Reza se oprește în fața unei picturi mari. Pe pânză sunt lipite paginile unei cărți care a fost dezmembrată. Rama este făcută din cotoare. Textul e ilizibil, dar el rămâne acolo, se apleacă, încercând să citească fragmente. Toate sunt pagini din Márquez, dintr-o antologie de povestiri traduse în franceză, portugheză și neerlandeză.
Locul nu-i potrivit pentru lucrările expuse. Pare crăcănat, din pricina lucrărilor agăţate neglijent. Proiectul și-a pierdut importanţa pe final, și artiștii interesul – au dat lucrări vechi, din alte comenzi, pe care a încercat să le bage forțat în temnița conceptului său curatorial.
Curatorul este deja la al treilea whisky. Se poticnește un pic atunci când mă duc să-l felicit. Respirația lui stârnește în subconștientul meu un soi de frică.
Îmi amintesc când m-a invitat să particip la expoziție. Un plic prin poștă – câteva vorbe, indicații –, cu o hârtie ruptă dintr-un carnet, scrisă de mâna lui. Era un fragment din Un veac de singurătate, o carte de care nu auzisem, darămite să o fi și citit: un bărbat își pierde cuvintele și pornește în căutarea lor, în singurul mod pe care-l cunoaște – etichetează tot ceea ce deține, acoperindu-și la nesfârșit lumea cu o mantie de limbaj, punându-se la adăpost de pericolul foii albe. Nu se opreşte, nu până când futilitatea încercării lui se așterne peste el, evidența că opera lui va rămâne fără nici o valoare în clipa când literele vor ajunge să i se șteargă din minte.
Când mă întorc în apartamentul în care stau cu chirie, proprietăreasa îmi întinde o bucată de hârtie pe care notase toate apelurile pe care le ratasem, cu numele apelanților trecute în ordine. Fiecare literă se pleacă periculos spre spate, de parcă s-ar zgâi la cer, și mă întreb cât îi va fi luat să-și antreneze dreapta să facă treaba stângii. Pe hârtie nu e decât numele lui Kali Mata. Mă sunase de patru ori în ultimele zile.
Mototolesc foaia în mână. Când ajung în cameră o rup în bucăți mici, tot mai mici.
O urăsc pe Kali Mata. Nu știu de ce, dar asta simt.
Urăsc întrebările pe care mi le pune când vorbim la telefon. Dacă mănânc bine. Dacă am suficienți bani. Nu mi place să vorbesc despre arta mea, să mă chinui să o pun în cuvinte pentru ea, când știu că tot ce va face va fi să pună alte și alte întrebări.
Urăsc veștile despre Prune. Am plecat tocmai pentru a nu mai auzi de el.
Urăsc cum numele ei se ține după mine peste tot, scris pe bucățele de hârtie, zi după zi, iar și iar, uneori Kali Mata, alte ori mătușa Eve, iar mami este veșnica absentă. Ar fi mai simplu dacă aș putea-o lichida pur și simplu, măcar într-o poveste – să le spun tuturor că mami a murit.
Zis și făcut. Încep să propag minciuna, domol la început, apoi totul ia amploare. Primesc condoleanțe, sunt consolată. Reza se holbează lung la mine când mă aude dându-le vestea prietenilor lui. Stomacul începe să-mi dospească. Pentru el pregătisem o versiune mult mai elaborată. Dar nu mă întreabă nimic. Se întoarce doar la cartea pe care o citește. O suflare numai, și e cu totul absorbit în lumea aceea, și nonșalanța lui mă eliberează, dar vaga durere pe care mi-a stârnit-o mă nedumerește un pic.
Reza are mai multe permise false de bibliotecă. Împrumută cărți, dar nu le citește. În schimb, le deschide la câte o pagină oarecare și înnegrește anumite cuvinte și propoziţii. Apoi lasă cartea undeva în oraș, la colțuri de stradă sau în mâinile unui cerșetor oarecare.
Îi fur câte ceva de câte ori plec de la el. Permise de bibliotecă. Insecte. O fotografie cu el, trei pe cinci, puțin îndoită. Singura pe care o găsesc în colecția lui, pe lângă portretele de la nuntă.
— Iubești pe cineva?
E după-amiază și stăm întinși pe pat. Vara e în toi și alunec între veghe şi somn.
— Nu, zic. Tu?
— Pe mulţi.
Craterele trupului său au început să-mi placă. Încerc să mi-l închipui îndrăgostit, dar fiindcă nici eu nu am habar cum este, imaginea pe care o invoc e lipsită de detalii și culoare.
Respiră pe gură când trage un pui de somn și uneori mormăie câte ceva. Îl cuprind cu brațele peste piept și-mi îngrop fața în clavicula lui. În timp ce dorm, saliva sa îmi umezește părul.
La trezire sunt tot în fundătura neagră a epidermei lui. La baza gâtului are o miriște. S-a trezit, o știu după felul în care respiră. Soarele este încă sus pe cer și dogorește prin fereastră, transformându-mi dosul pleoapelor în caleidoscoape.
E cald. Plămânii mi se umplu cu greu.
Socotesc cu degetele distanța dintre noi. Smocuri de păr i se văd prin cămașă, abdomenul un pic umflat de la whisky-ul pe care l-a sorbit toată ziua. Mă aplec pentru a închide spațiul dintre noi, iar el mă privește. Între noi nimic nu e ajustat. Tăcerile nu se umplu. Știu că mă aflu undeva între dorință și îndoială.
Îmi ridic piciorul și-l trec peste coapsa lui.
Șterge ceva ce-mi intrase în ochi, apoi mă sărută. Saliva lui are mereu un gust metalic. Îi scarpin petele maronii de pe coate. Pielea îi e tare ca o crustă.
Reza și cu mine ne-o tragem de câteva luni. Nu vorbim niciodată despre asta, dar se întâmplă constant. Nu dă două parale pe preludiu. Doare de fiecare dată când mă penetrează. Ne sărutăm scurt atunci, pentru a acoperi icnetul din gâtul meu.
Îmi amintesc că am fost surprinsă când Reza ne-a părăsit, surprinsă de cât de puternic l-am impregnat de noi și cum s-a evaporat de tot. Oare fusese acolo vreodată? Sau ne-am imaginat? Este oare posibil ca cineva să fie parte din fiecare clipă și apoi să nu lase nici o urmă?
M-am uitat după urme de pași, dar nu am găsit nimic. Cum să nu avem nici o fotografie? Mami și cu mine nu prea ne lăsam pozate, dar fotografii cu noi tot existau. El, pe atunci, era mereu în spatele aparatului de fotografiat, desigur, imortalizând ceea ce vedea dinaintea ochilor, dar niciodată pe el.
Când dispare a doua oară, în Bombay, la patru ani de la întâlnirea noastră de la galerie, nu mai sunt surprinsă.
Doar un nebun s-ar fi mirat.
Tristețea ternă pe care o duc o vreme după mine rămâne doar a mea.
Mă întorc în Prune fără diploma pentru care plecasem și creând o artă ciudată, care are de-a face cu familia mea. Primul an mi-l petrec lucrând la o sculptură din pielițe de mango uscate, conservate în formaldehidă – o folosesc pentru a tipări bancnote de o sută de rupii. Instalaţia include un film cu mine, mâncând toate fructele odată. Dar e un eșec, din pricina unei erori în amestecul de solvenți chimici. Mă pricopsesc doar cu o urticarie pe brațe, căreia îi trebuie vreo două luni să se vindece.
Zahăr ars, de Avni Doshi, Humanitas Fiction, 2021, trad. Anca Dumitru, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu