Între nebunie și umanioare (lecturile lunii august 2025)

„ – Ce-ar trebui să fac?
– Aș zice să faci ce-ți cere inima, dar într-acolo se află nebunia.” 
(Toate culorile întunericului, de Chris Whitaker, trad. rom. Alexandra Fusoi)

Lecturile lui august nu prea au fost „de vacanță”, iar trei dintre cele patru cărți citite au avut legătură cu sănătatea & boala mintală, așadar au fost chiar de „categorie grea”. Nu plănuisem neapărat să fac o lectură tematică, pur și simplu așa mi s-au așezat astrele livrești.

Am început luna cu Toate culorile întunericului, de Chris Whitaker (trad. rom. Alexandra Fusoi), un crime fiction despre traumă și felul în care o putem depăși (sau mai degrabă nu), pe fundalul unui orășel de provincie american, cândva în a doua jumătate a secolului XX. E o carte mare (poate prea mare, așa cum au zis unii dintre cititorii de la clubul Ed. Trei la care am discutat-o în august), însă mie mi s-a părut că mărimea asta a fost intenționată și legată de felul în care traumele din copilărie ne însoțesc în toate etapele ulterioare ale vieții.

Și, tot lectură de club, am mai citit în august Studiu de caz, de Graeme Macrae Burnet (trad. rom. Tatiana Dragomir), un roman cu acțiunea plasată tot în epoca postbelică, de data asta în Londra, și tot cu substrat psihologic. De data asta avem de-a face cu o construcție mai elaborată care pleacă de la „convenția manuscrisului găsit” și încearcă să recupereze destinul unui psihoterapeut ratat, o combinație între un șarlatan carismatic și un geniu, reproducând foarte bine contextul social și intelectual al epocii (cu precădere cel legat de psihiatrie și psihoterapie). Mie mi-au plăcut mult toate cele trei cărți ale lui Graeme Macrae Burnet traduse în română (pe lângă asta mai sunt și Un proiect sângeros și Dispariția lui Adèle Bedeau) și abia așteptam s-o citesc și pe asta. La clubul de carte receptarea nu a fost la fel de entuziastă, iar mulți cititori nu au fost convinși de construcția romanului și nici de poveste. 

A treia carte a fost una pe care am cumpărat-o anul trecut după ce am citit memoriile lui Ion Vianu, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, și am vrut să mai citesc și alte cărți pe aceeași temă, și anume Jurnalul unui psihiatru (1997-2007), de Galina Răduleanu. Cele două cărți nu au însă în comun decât faptul că ambii autori au fost psihiatri și că, în perioade diferite, au fost medici la Spitalul Obregia din București (celebrul Spital 9). Altfel, memoriile Galinei Răduleanu sunt, mai degrabă, niște dări de seamă triste, extrem de triste, despre starea sistemului medical românesc. În cartea ei, tristețea și durerea inerente bolilor mintale sunt dublate de cea care însoțește situația socială a aproape fiecărui bolnav în parte (situații sociale care nu sunt în nici un fel rezolvate de statul român care, de altfel, nu asigură nici măcar tratamentul de care au nevoie acești bolnavi). Am putea încerca să gândim optimist și să spunem că sunt niște memorii de acum peste 20 de ani, însă adevărul e că în privința sistemului de sănătate (ca și a celui educațional) multe lucruri au rămas neschimbate. Îmi doream să găsesc alte lucruri în cartea asta (o privire a clinicianului asupra naturii umane și asupra bolii psihice), însă chiar și așa a fost o lectură incitantă. Mi-a adus aminte pe alocuri de Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu, întrucât autoarea notează multe dintre evenimentele politice ulterioare Revoluției din '89, deși sunt într-o perioadă mai târzie decât acei ani romantici; sunt anii dezamăgirii tranziției și ai „trezirii la realitate”. Și ceea ce o face și mai tristă, de fapt, este că realitatea asta dezamăgitoare o trăim (din nou) azi. Nu am găsit ce mă așteptam în acest volum, însă am găsit suficiente lucruri interesante (multe detalii despre meseria de medic psihiatru sau legate de personalități ale psihiatriei românești pe care nu le cunoșteam, precum doctorul Aurel Romila și îndepărtarea lui forțată de la conducerea Spitalului Obregia). Totodată, mi-a adus aminte de o carte pe care am văzut-o în manuscris acum câțiva ani și pe care sper să o văd tradusă și în română la un moment dat, și anume You Don't Have to Be Mad to Work Here. A Psychiatrist’s Life, de Benji Waterhouse. 

Cea de-a patra lectură a lui august a fost o carte despre moarte, uitare și memorie, Inventarea singurătății, de Paul Auster (trad. rom. Bogdan-Alexandru Stănescu). Paul Auster e un autor pe care nu l-am apreciat până acum. Am citit un roman mic de el acum câțiva ani, Un om în întuneric, și mi-a lăsat impresia unui scriitor care știe meșteșug, dar cam face paradă de faptul că știe că știe. Mi-au plăcut, în schimb, mai mult cărțile soției sale, Siri Hustvedt, ale cărei romane s-au tradus la Polirom ( am citit și mi-au plăcut O vară fără bărbați și Tristețile unui american, și tot zic să citesc și Lumea în flăcări, nu știu de ce tot amân), dar încă aștept să-și facă cineva curaj să-i traducă și eseurile incisive și percutante (mai ales Living, Thinking, Looking). Însă Inventarea singurătății m-a făcut să mă apropii mai mult de el, poate pentru că sunt un fel de memorii scrise la moartea tatălui său, ceea ce oferă o poartă de acces mai umană de intrare în opera lui (de multe ori mi s-a întâmplat să încep să mă apropii de anumiți scriitori după ce le-am citit mai întâi memoriile sau eseurile și abia apoi operele de ficțiune). Și aici mi s-a părut că face paradă de meșteșug, dar nu m-a mai deranjat așa de tare. Cu siguranță voi mai citi Paul Auster. 

Printre lecturile lunii august (neterminate încă) se mai numără și antologia Kiwi 5. Destine, ed. Marius Chivu, pe care o discutăm pe bucăți în Clubul cititorilor de cursă lungă și Fața întunecată a timpului, de Javier Marías, pe care am început-o pentru că în agenda pe 5 ani în care îmi notez lecturile zilnice am văzut că în august anul trecut citeam Romanul Oxfordului (iar cele două romane au o legătură, așa că mi s-a părut potrivit să reiau lectura). Totodată am continuat recitirile din clasici, luna asta m-am delectat cu Oscar Wilde și Evantaiul doamnei Windemere, una dintre piesele lui de teatru celebre.  

M-am bucurat luna asta să descopăr mai multe cărți despre cărți, o pasiune pe care deja mi-o cunosc tot mai mulți prieteni, dovadă stând recomandările (& uneori cadourile) pe care le primesc de la ei. Printre noile descoperiri se numără Detaliile, de Ia Genberg (roman finalist la International Booker Prize 2024), pe care am propus-o la clubul de lectură online din ocrombrie, What Writers Read. 35 Writers on their Favourite Book, ed. Pandora Skyes, o arte pe care o știam de la apariție, dar nu știu de ce, am omis să o cumpăr (și pe care acum am primit-o cadou) sau Bibliotherapy. Books to Guide You Through Every Chapter of Life, de Molly Masters. Treaba asta cu biblioterapia cam începe să fie la modă, am scris și eu recent despre câteva cărți, dintre care una este în traducere și o vom avea în câteva luni și în română, Bibliotherapy. The Healing Power of Reading, de Bijal Shah (dar nu pot spune mai multe pentru că nu e surpriza mea și nu vreau s-o stric). Și, dacă tot vorbim despre cărți despre cărți, menționez și aici că întâlnirea lunară de la Cărturești de luna asta va avea ca temă „La ce bun cultura umanistă?”, iar invitat va fi scriitorul, traducătorul și filologul Iulian Bocai. Aproape toate locurile s-au ocupat rapid, ceea ce mă bucură mult pentru că nu credeam că există atâta interes pentru cultura umanistă. În plus, luna viitoare Iulian va publica o nouă carte de proză scurtă, Revărsatul zorilor pe care eu abia îl aștept (mi-au plăcut mult romanele lui Ciudata și înduioșătoarea viaţă a lui Priță Barsacu și Constantin, iar acum mă delectez citindu-i Eseurile). 

„... cine se uită îndeaproape la istoria științelor umaniste vede că atenția, curiozitatea și răbdarea sunt adevăratele metode ale progresului cunoașterii...” 

„... dintre toate artele, literatura este lucrul cel mai apropiat de viață și unul dintre puținele în care se poate intra fără intermediari.” 

„Literatura este unul dintre locurile în care educația duce; și e deopotrivă un test pentru cât de reușită a fost, nu o placă turnantă pe care mai apoi poate fi construită viața cetățeanului «activ» sau instrumentul prin care ne asigurăm că întreaga populație este străbătută de înalte idealuri literare.” 

„Cine, gândindu-se la literatură, nu păstrează în minte în primul rând substanța ei existențială, ci meta-conceptele a ratat experiența literară cu totul.” 

„La început, nu te duci niciodată la literatură ca să afli, ci ca să simți ceea ce poate fi aflat, și ca atare a încerca să o elucidezi explicându-i mecanismele nu este decât un prost înlocuitor pentru lectura însăși.”

(Eseuri, de Iulian Bocai, Ed. Tracus Arte, 2023)

Încep să se simtă și un vânticel de toamnă literară, chiar dacă timid. La Anansi a apărut un nou roman de Laurent Binet, Perspective, pe care sunt tare curioasă să-l citesc (ca și pe celelalte, de altfel; după ce a apărut Civilizații, mi-am luat și restul cărților scrise de el și traduse în română, Operatiunea Anthropoid. Povestea asasinării lui Heydrich și A șaptea funcție a limbajului), iar la Ed. Litera este în pregătire primul volum al Irinei Georgescu, Carpatia. Retețe românești reinterpretate (sper să urmeze și celelate două, Tava și Danube) și un horror american contemporan multipremiat, Singurii indieni buni, de Stephen Graham Jones. În ceea ce privește literatura română, pe lângă volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai pe care l-am menționat mai sus, sunt nerăbdătoare să citesc două cărți noi de nonficțiune pe care le aștept încă din primăvara trecută, este vorba de un nou volum de memorii al Gabrielei Adameșteanu, Meserii nerecomandare femeilor (în pregătire la Ed. Polirom) și o nouă carte de Bogdan-Alexandru Stănescu, de data asta una de eseuri (în pregătire la Ed. Trei).

Pe lângă cele două cărți pe care le am de citit pentru cluburile din septembrie (Joc de lumini, de Daniel Kehlmann, pentru clubul Editurii Trei, și Complotul împotriva Americii, de Philip Roth, pentru Clubul cititorilor de cursă lungă), am început luna cu câteva cărți rămase din august, Psych, de Paul Bloom, o introducere prietenoasă în misterele creierului uman (după Jurnalul unui psihiatru simțeam nevoia să continui în direcția asta și, deși inițial am vrut să citesc Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele, de Eryn Saks, sau O istorie culturală a nebuniei, de Andrew Scull, am simțit că am nevoie de o pauză de la psihiatrie, așa că m-am refugiat în neuroștiințe), Kiwi 5 (din care mi avem de discutat jumate la club), Patrimoniu, de Philip Roth (am în plan un articol cu „cărțile Tatălui”) și îmi dau târcoale niște cărți cu dor de ducă de la Polirom: am văzut că a apărut recent O lume pierdută. Călătorii în cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ, de Walter Bonatti, iar dintr-un interviu mai vechi cu Alberto Manguel am pescuit o carte care nu e încă tradusă în română, Horizon, de Barry Lopez, însă este tradusă de același autor Visuri arctice, o carte care nu m-ar fi atras așa de mult, dar orice recomandare venită din partea lui Manguel e irezistibilă. Pentru că așa stă treaba cu cărțile și cititorii: își dăruiesc unii altora orizonturi noi și, astfel, își fac lumea mai mare și mai frumoasă.