Cartea care te va face să te îndrăgostești de filosofie.
„— În Țara Ideilor poți să crezi că toți oamenii sunt buni sau că toți sunt răi. Să spui că timpul stă în loc ori că se scurge fără încetare! Poți să afirmi orice! Ești liberă!... Cu o condiție!
— Care? întreabă Alice.
— Să‑ți ar‑gu‑men‑tezi ideea, să arăți de ce e adevărată și să știi ce să le răspunzi celor care susțin o idee contrară.“
Pătrunzând în minunata Țară a Ideilor, Alice va străbate secolele și civilizațiile pentru a întâlni înțelepți și filosofi care, din Antichitate până în zilele noastre, au căutat să înțeleagă lumea. Îl întâlnește pe Socrate în piața din Atena, se trezește prizonieră în peștera lui Platon, vizitează Grădina lui Epicur, descoperă înțelepciunea evreilor, traversează Gangele pentru a-l asculta pe Buddha, urmează un curs al lui Avicenna la Buhara, conversează cu Montaigne în „librăria“ sa, dansează cu Rousseau, ia prânzul cu Kant, se plimbă cu Nietzsche la Sils Maria, îl asaltează pe Freud cu întrebări în cabinetul său din Viena...
Patruzeci de aventuri și peripeții neobișnuite ce alcătuiesc un roman inițiatic captivant, amuzant și accesibil oricui își dorește să descopere istoria ideilor și sensul vieții.
„Mai modernă decât Lumea Sofiei, bestsellerul lui Jostein Gaarder, această odisee este o mică rază de lumină în epoca noastră cufundată în întuneric, care ne ajută să înțelegem lucrurile mai eficient decât multe cărți de dezvoltare personală.“ - Elle
„Un exercițiu de popularizare care reușește să fie atât ludic, cât și serios, făcându-ne să descoperim sau să redescoperim marile curente de gândire care au schimbat lumea.“ - Solange Bied-Charreton
„O poveste filosofică încântătoare.“ - La grande librairie
„O abordare distractivă și pedagogică a filosofiei, cu scopul de a lumina vremurile tulburi pe care le traversăm astăzi.“ – Philosophie Magazine
Roger-Pol Droit (n. 1949) este filosof, scriitor și jurnalist francez. Absolvent al École Normale Supérieure, doctor în filosofie, a fost mai întâi profesor de filosofie, apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Scrie articole pentru Le Monde des livres, Le Point și Les Échos. A publicat povestiri, romane și texte de ficțiune care s-au bucurat de un mare succes. De asemenea, este autorul a numeroase cărți de inițiere în filosofie, printre care La Compagnie des philosophes (1998), Religiile pe înțelesul fiicei mele (2000), Filosofia pe înțelesul fiicei mele (2004), Une brève histoire de la philosophie (2008), Maeștrii gândirii. Cei mai importanți filosofi din secolul XX (2011). Fenomen literar al ultimei ediții a Târgului de Carte de la Frankfurt, Alice în Țara Ideilor este deja tradusă în peste douăzeci de limbi. În 2004, lui Roger-Pol Droit i s-a conferit gradul de Cavaler al Legiunii de Onoare.
Alice în Țara Ideilor. Cum să trăim?, de Roger-Pol Droit
(fragment)
12
Calmul lui Epicur— E foarte plăcut aici! șoptește Alice, de cum ajunge în Grădină.
Grădina este numele proprietății în care tocmai a intrat. În acest loc liniștit, de la poalele Partenonului, trăiește filosoful Epicur, înconjurat de un grup de discipoli și prieteni, bărbați și femei. Cu toții împărtășesc regulile lui de viață, discuțiile sale, mesele sale, casa lui.
Zâna Obiecție a dus-o pe Alice în acest loc mitic unde s-au născut ideile cheie ale epicurismului: fericirea înseamnă lipsa frământărilor și a tulburărilor, iar la ea se ajunge prin filosofie, întrucât aceasta permite distrugerea ideilor false care-i aruncă pe oameni în angoasă și nefericire, și tot ea îți dă puterea de a te dezbăra de dorințele fără limite. Trăind astfel, descoperi extrema dulceață a existenței, în prezent, fără a duce lipsă de ceva.
Ce-i drept, și locul, și cei de acolo îți dau o puternică senzație de seninătate. Aerul este călduț, o adiere ușoară de vânt s-a pornit odată cu înserarea, lumina scade, iar copacii adăpostesc discuțiile dintre prietenii adunați în tihnă, la umbră, în jurul unui izvor sau al unui bazin de piatră. O femeie pe jumătate dezbrăcată cântă la liră, o alta, alături, la fluier. Melodia, suavă, nu acoperă glasurile. Pe o masă, în spate, de a lungul unui zid, niște străchini pentru luat apă din fântână, stafide, măsline și pâine din orz.
Treptat, Alice descoperă că în Grădină e mai multă lume decât crezuse la început. Uitându-se mai cu atenție, reperează vreo cincisprezece persoane, poate chiar douăzeci, așezate pe niște bănci de lemn ori întinse pe jos, în mici grupuri. Cel care are cercul cel mai numeros în jurul său, bărbatul acela cu părul cărunt și cu o togă albă impecabilă, să fie oare stăpânul locului, Epicur?
— Gata, hai! spune Zâna, apucând-o pe Alice de braț cu atâta putere, încât aproape că i-l învinețește.
— Tu ești tânăra străină care trebuia să mă viziteze? zice Epicur când o zărește pe Alice. Bine ai venit în această locuință! Pari foarte tânără, dar nu există vârstă pentru filosofie. Niciodată nu e prea devreme sau prea târziu. Știi de ce?
— Nu încă...
— Fiindcă nu există o vârstă ca să te vindeci de nefericire și să devii fericit. La orice vârstă, exercițiul filosofiei ajunge să potolească ceea ce eu numesc „furtuna sufletului“.
— Și în ce constă această furtună?
— Ei, frumoasă străină, ai pus o întrebare care necesită mai multe răspunsuri! Ia loc, am să-ți explic... Să știi mai întâi un lucru: nu putem găsi un leac pentru chinurile existenței noastre dacă nu cunoaștem lumea, natura lucrurilor, fiindcă și noi suntem parte a lumii...
— Parte a naturii? se miră Alice.
— Fără doar și poate, facem parte din natură, răspunde Epicur.
— Și eu cred asta, dar abia aștept să vă ascult mai departe!
— În lume nu există decât atomi și vid. Toate cele din jurul nostru, copaci, pietre, sunt niște îmbinări de atomi. Noi înșine suntem niște îmbinări de atomi. Când murim, îmbinarea se desface și nu mai rămâne nimic din senzațiile noastre, din mintea noastră.
— Rămân doar atomii?
— Da, fată dragă, exact! Acești atomi intră în alte îmbinări, iar ceea ce eram noi se destramă. Iată de ce n-avem a ne teme de moarte. Ea nu este nimic, pur și simplu. Când suntem vii, ea nu-i prezentă. Când este ea prezentă, noi nu mai suntem. Viața și moartea sunt două universuri separate care se exclud unul pe celălalt. Prin urmare, nu vom trăi niciodată „moartea“ ca pe o stare, o situație, o senzație anume. A te imagina suferind în mormânt, simțind ceva după moarte este pură nebunie, o iluzie totală, un efect al ignoranței și lipsei de reflecție.
— Deci n-avem de ce să ne facem griji...
— Absolut nicio grijă! Iată un prim răspuns la întrebarea ta privind „furtuna sufletului“. Într-adevăr, ceea ce agită cel mai tare sufletul omului, stârnind deseori mari valuri de neliniște, e tocmai ideea că vom continua și-n moarte o existență chinuită, misterioasă și înspăimântătoare. De fapt, nu va mai exista nimic! Cine, atunci, s-ar mai teme de nimic? E absurd. După cum vezi, nu există niciun motiv să ne panicăm din cauza morții. Pentru noi nu există decât viața! N-avem de ce să ne temem de moarte, și nici de zei, de altminteri...
— Credeți că există zei?
— Nu cred, sunt sigur. Zeii sunt și ei îmbinări de atomi, dar stabile. Trupul lor nu moare, așa că trăiesc veșnic. Însă nu le pasă deloc de noi. Ce fac oamenii sau ce nu fac, meritele sau fărădelegile lor, pentru zei sunt lucruri perfect indiferente. Ei își văd de existența lor fără a se sinchisi de a noastră. De aceea a te teme de pedeapsa lor sau a nădăjdui într-o recompensă din partea lor este la fel de absurd ca a-ți face griji pentru ce o să se-ntâmple după moarte.
— Această frică de zei alimentează și „furtuna sufletului“?
— Bineînțeles! Te felicit! Ești ageră la minte și înțelegi repede. Frica de zei, de pedepsele lor, teama de a nu le face pe plac, angoasa că nu le-ai ghicit dorința, toate astea agită de obicei sufletul omului. Aceste temeri sunt toate fără temei, dar ele îți tulbură sufletul și nu te lasă să trăiești cu seninătate. Spulberând aceste iluzii, filosofia te ajută să domolești furtuna și să înaintezi spre o mare liniștită.
— Când ajungi la această mare liniștită?
— După ce ai mai făcut doi pași. Ai încheiat cu frica de moarte, ai încheiat cu teama de zei, mai rămâne să te dezbari de dorințele fără limite, care ne fac să căutăm la nesfârșit inutilul și zadarnicul și ne îndepărtează de fericirea vieții. Pentru a-și găsi tihna, trupul nostru are nevoie de puține lucruri. Un pic de hrană ca să-ți astâmperi foamea, un pic de apă ca să-ți potolești setea, un loc uscat unde să dormi când ți se face somn... nimic altceva nu-ți trebuie ca să fii mulțumit, iar toate astea sunt ușor de găsit! Numai că mintea noastră visează mereu mai mult. Vrea lucruri noi, vrea lux și rafinament. În loc de o bucată de pâine și câteva măsline, care-i sunt de ajuns trupului nostru pentru a simți plăcerea potolirii foamei, începem să dorim mâncăruri elaborate, ingrediente rare, savori insolite, ajungând să nu ne mai putem mulțumi cu esențialul. La fel și cu somnul: trupul meu n-are nevoie decât de un culcuș simplu și sănătos, dar dacă mintea mea vrea un palat cu nenumărate încăperi... niciodată nu i se vor părea destule!
Alice se gândește că lui Epicur i-ar părea nebunie curată consumul fără limite din lumea ei, inventarea permanentă de noi nevoi, de dorințe fabricate, de bucurii artificiale... Recunoaște în același timp că orientarea dorințelor ei și ale prietenilor săi este către simplitate și restrângere: ar face bine să ia aminte cu toții la ideile acestui filosof rostite în propria-i Grădină!
— Dragă Epicur, luminați-mă și pe mine... Eu încerc să le explic adulților, tuturor celor din jur, că cel mai simplu este cel mai bine. Lumea noastră, înnebunită să simtă „mereu mai multă plăcere“, mă sperie pur și simplu. Ce ar trebui să le spun acestor oameni?
— Poți să le arăți ce înseamnă cu adevărat plăcerea. Când ne este sete, ceea ce ne face plăcere este să bem, adică să suprimăm tensiunea setei. Setea este o tulburare, iar plăcerea se naște din suprimarea acestei tulburări. Plăcerea este aceeași, în esență, indiferent că bei apă sau altceva. Nu gustul sau aroma sunt cele mai importante în producerea plăcerii, ci dispariția tensiunii. La fel, când ne e foame, puțină pâine poate fi de ajuns pentru a ne face fericiți, căci nu avem nevoie de altceva pentru a ne sătura.
— Pâine și apă, atât? Dar e un regim foarte dur! Nimeni n-are chef de așa ceva!
— Îți înțeleg uimirea, dar uită-te puțin în jur. Femeile și bărbații care trăiesc aici arată a oameni nefericiți? Ți se pare că le-am impus un regim de viață insuportabil?
— Nu, nici vorbă. Toată lumea e zâmbitoare și relaxată. De altfel, de cum am ajuns, am simțit mulțumirea profundă ce domnește în această Grădină. În același timp, pe mese, văd brânză, pește, vin...
— Firește! Pentru că nimic nu-i interzis...
— Atunci, ce ne-ar împiedica să ne facem poftele?
— Nimic!
— Vreau să zic: ce ne-ar împiedica să dăm pe gât vinuri și lichioruri, să ne îndopăm cu sosuri, prăjituri și creme?
— Nimic, dacă o faci doar din când în când. În schimb, dacă exagerezi cu benchetuiala, ai s-o plătești prin suferință! Plăcerea va produce durere. Totul este o chestiune de calcul. Aritmetica plăcerilor te poate face să alegi o suferință pentru a evita altele mai mari. Uite: bei un sirop amar, neplăcut, evident că nu această neplăcere o cauți, accepți această neplăcere pentru suferințele de care acest leac te scutește. Alegi un chin mai mic ca să scapi de altele mai mari. La fel, când accepți să ți se facă o operație, nu chirurgia e cea pe care o dorești, ci plăcerile vieții după ce te vei fi vindecat. Invers, poți să renunți la niște plăceri (alcool, droguri, excese) care riscă să-ți aducă mai multe neplăceri în viitor. E o chestiune de logică, până la urmă.
Alice în Țara Ideilor, de Roger Pol-Droit, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Claudiu Constantinescu, În afara colecțiilor
Scrie un comentariu