„Băiatul sclipitor. Viața și opera lui Stephen Crane”, de Paul Auster (fragment în avanpremieră)

„Mai mult decât un roman, mai mult decât o biografie... O operă literară de mare însemnătate." Russell Banks

Stephen Crane, scriitorul care a transformat literatura americană de la începutul secolului trecut, este protagonistul cărții lui Paul Auster. Băiatul sclipitor urmărește aventura tânărului care, ca să‑și scrie reportajele ce‑i țin spiritul în viață, povestirile, nuvelele, poemele și romanele, trăiește fiecare zi ca pe o călătorie nebunească în necunoscut: se amestecă printre muncitorii și vagabonzii de pe chei ca să le învețe purtările și vorba, ia, donquijotesc, apărarea unei prostituate într‑un celebru proces care a împărțit presa vremii în două tabere, schimbă cursul alegerilor prezidențiale printr‑un articol scris în focul vârstei de douăzeci de ani, se lasă torturat de dragostea fără șansă care‑și găsește împlinirea la bordel, supraviețuiește eroic unui naufragiu răsunător ca să emigreze până la urmă în Anglia, unde se împrietenește cu Joseph Conrad. Băiatul sclipitor oferă nu doar imaginea pasionantă a unei vieți trăite cu îndrăzneală, ci și biografia unui scriitor genial.

„Cea mai bună carte a anului 2021." The Boston Globe

„Un băiat sclipitor de o precocitate rară, care n‑a avut parte de plenitudinea vârstei adulte, a fost replica Americii la Keats și Shelley, la Schubert și Mozart — iar dacă, asemeni lor, continuă să trăiască și azi, asta se întâmplă pentru că opera lui n‑a îmbătrânit niciodată. La o sută douăzeci de ani după moarte, Stephen Crane strălucește în continuare." Paul Auster

„Spre finalul Băiatului sclipitor, Auster crede că viața lui Stephen Crane e abia la început și se întreabă ce‑ar fi devenit dacă ar fi trăit mai mult. Un alt Céline, poate. Ce ar fi fost dacă Crane ar fi scris despre războiul din Europa din 1914? Ar fi devenit, poate, marele reporter pe care războiul nu l‑a avut niciodată." The New York Times

„Nesăbuit, neliniștit, frenetic, Crane era de neoprit. A trecut prin viață de parcă ar fi fost urmărit. Aceasta e și imaginea pe care Auster o evocă prin titlul cărții sale — o viață plină de prospețime, arzând intens înainte de a se stinge." Washington Independent Review of Books

Paul Auster (n. 1947) este originar din Newark, New Jersey. Pasiunea pentru citit a început încă din copilărie, iar de refugiul în bibliotecă își va aminti mai târziu, în volumul autobiografic Hand to Mouth, ca de un „exil în propria casă". Își face studiile superioare la Columbia University și călătorește în Franța, unde și locuiește pentru o scurtă perioadă. La revenirea în America se angajează și începe să scrie romanele În țara ultimelor lucruri și Palatul lunii. Viața pariziană îl atrage din nou, așa încât la începutul anilor 1970 se mută în Franța, de unde se întoarce în 1974. Notorietatea în lumea literată vine odată cu Trilogia New Yorkului (1985–1986), urmată de În țara ultimelor lucruri (1987), Palatul lunii (1989), Muzica întâmplării (1990), Leviathan (1992), Mr. Vertigo (1994), Tombuctu (1999), Cartea iluziilor (2002), Noaptea oracolului (2003), Sunset Park (2010), 4 3 2 1 (2017). A devenit cunoscut și în cinematografie, ca scenarist sau regizor — Smoke (scenariu; film premiat în 1995 la Festivalul de la Berlin); Blue in the Face (scenariu și regie, alături de Wayne Wang; filmul îi are în distribuție pe Harvey Keitel și Lou Reed); Lulu on the Bridge (scenariu și regie); The Inner Life of Martin Frost (scenariu și regie). Cărțile sale au fost traduse în peste 40 de limbi. În prezent, locuiește în Brooklyn, New York. În seria Anansi. Contemporan au apărut Palatul lunii și Noaptea oracolului.

Băiatul sclipitor. Viața și opera lui Stephen Crane, de Paul Auster (fragment în avanpremieră)

STEVIE

1

 

Născut de Ziua Morților și mort cu cinci luni înainte să împlinească douăzeci și nouă de ani, Stephen Crane a prins cinci luni și cinci zile din secolul XX, răpus de tuberculoză înainte să aibă ocazia să conducă un automobil sau să vadă un avion, să vadă un film proiectat pe un ecran mare sau să asculte un radio, o figură a lumii trăsurilor cu cai care n-a apucat viitorul care-i aștepta pe congenerii săi, nu doar construcția acelor mașinării și invenții miraculoase, ci și ororile epocii, inclusiv distrugerea a zeci de milioane de vieți în două războaie mondiale. Contemporanii săi au fost Henri Matisse (cu douăzeci și două de luni mai în vârstă decât el), Vladimir Lenin (cu șaptesprezece luni mai în vârstă), Marcel Proust (cu patru luni mai în vârstă) și scriitori americani ca W. E. B. Du Bois, Theodore Dreiser, Willa Cather, Gertrude Stein, Sherwood Anderson și Robert Frost, care au prins cu toții o parte bună din noul secol. Dar opera lui Crane, care a ocolit aproape toate tradițiile de dinaintea lui, a fost atât de radicală la vremea ei, încât astăzi l-am putea considera primul modernist american, cel căruia îi datorăm schimbarea felului în care vedem lumea prin mijlocirea cuvântului scris.

A venit pe lume în Mulberry Place din Newark, New Jersey, și era cel de-al nouălea copil care a supraviețuit din cei paisprezece pe care i-au avut părinții săi, Jonathan Townley Crane și Mary Helen Peck Crane, metodiști fervenți, și, cum tatăl său, preot, s-a perindat de la o parohie la alta în ultimii ani ai îndelungatei sale cariere preoțești, băiatul a crescut fără legătura obișnuită cu locuri, școală și prieteni, mutându-se la vârsta de trei ani din Newark la Bloomington (actualmente South Bound Brook), iar la vârsta de cinci ani, din Bloomington la Paterson, pentru ca la șapte ani să plece din Paterson la următorul post al tatălui său, în fruntea Bisericii Metodiste Drew din Port Jervis, New York, un oraș cu nouă mii de locuitori aflat la intersecția dintre trei state, New Jersey, Pennsylvania și New York, unde se întâlnesc râurile Delaware și Neversink, după care, când tatăl său a murit subit, la șaizeci de ani, de un atac de cord, la trei luni după ce Crane împlinise opt ani, familia a fost nevoită să elibereze casa parohială, mama mutându-se la Roseville, New Jersey, un cartier/comunitate extravilan/ă din Newark, chiar la granița cu Bloomfield și East Orange, iar băiatul și fratele său Edmund (mai mare cu paisprezece ani decât Crane) au fost primiți de niște rude la o fermă din Sussex County, reunindu-se în cele din urmă cu toții în Port Jervis, în locuința altui frate, William (mai mare cu șaptesprezece ani), după care, în 1883, mama lui a cumpărat o casă în orașul-stațiune Asbury Park, New Jersey („Mecca estivală a metodismului american“), unde adolescentul Crane și-a început cariera de scriitor creând pamflete de vacanță pentru alt frate (Townley, mai mare cu optsprezece ani), care conducea o agenție locală de știri cu clienți ca New York Tribune și Associated Press. Între timp, familia lui Crane a mai pierdut doi copii: în 1884, Agnes Elizabeth, de douăzeci și opt de ani, învățătoare și autoare de povestiri care-i fusese o a doua mamă și-i încurajase interesul pentru cărți, a fost răpusă de meningită, iar în 1886, fratele lui, Luther, de douăzeci și trei de ani, a căzut sub un tren în mișcare și a fost zdrobit, pe când lucra într-un post de cantonier la căile ferate Erie. După un an de studenție nemulțumitor și întrerupt (un singur semestru la Lafayette, urmat de alt semestru la Syracuse, unde a jucat în echipa de baseball și s-a înscris la un singur curs), Crane s-a întors în sud, cu dubla destinație Asbury Park și New York City, hotărât să se impună ca scriitor profesionist. Încă nu împlinise douăzeci de ani. Pe 28 septembrie, la câteva străzi de viitoarea adresă a lui Crane din Manhattan, murea Herman Melville, necitit și aproape uitat. Pe 10 noiembrie, la mii de kilometri est, în Marsilia, Franța, murea Arthur Rimbaud, la vârsta de treizeci și șapte de ani. După douăzeci și șapte de zile murea de cancer mama lui Crane, la șaizeci și patru de ani. Scriitorul în devenire, abia rămas orfan, mai avea el însuși de trăit doar opt ani și jumătate, dar în acest scurt răstimp a creat o capodoperă de roman (Semnul roșu al curajului), două nuvele desăvârșite, scrise îndrăzneț (Maggie, o fată a străzii și Monstrul), vreo treizeci de povestiri fără îndoială strălucite (printre care „Barca de salvare“ și „Hotelul albastru“), două colecții de poezii dintre cele mai ciudate și mai nebunești din secolul al XIX-lea (Călăreții negri și Războiul e bun) și peste două sute de articole de presă, multe atât de bune, încât sunt pe picior de egalitate cu opera sa literară. Un băiat sclipitor de o precocitate rară, care n-a avut parte de plenitudinea vârstei adulte, a fost replica Americii la Keats și Shelley, la Schubert și Mozart, iar dacă, asemeni lor, continuă să trăiască și azi, asta se întâmplă pentru că opera lui n-a îmbătrânit niciodată. La o sută douăzeci de ani după moarte, Stephen Crane sclipește în continuare.

 

2

 

Poate că exagerez puțin. Crane strălucește în continuare, fără doar și poate, dar dacă strălucește la fel de intens ca ceilalți doi băieți sclipitori care s-au stins prea devreme, asta e mai puțin limpede. Pe vremuri, aproape toți elevii de liceu din America erau obligați să citească Semnul roșu al curajului. Eu m-am întâlnit cu romanul în 1962, pe când aveam cincisprezece ani, și pentru mine a fost o descoperire explozivă, care mi-a schimbat viața, așa cum a fost pentru majoritatea colegilor mei (băieți și fete deopotrivă), dar în prezent, din motive greu de înțeles pentru mine, cartea pare să fi ieșit de pe listele cu lecturi obligatorii, ceea ce are dublul efect de a-i priva pe tinerii elevi de o experiență literară importantă și de a-l reexila pe Crane în umbră, pentru că, dacă n-am fi fost expuși la Semnul roșu al curajului, e puțin probabil ca noi, colegii mei și cu mine, să fi avut inițiativa de a explora alte lucrări de Crane, poeziile, de pildă (care pot cauza un șoc general al sistemului), povestirile sau descrierea brutală a vieții mahalalelor newyorkeze din Maggie. Dovezile mele sunt pur anecdotice, dar când am întrebat-o recent pe fiica mea, care are treizeci de ani, dacă a studiat cartea la liceu, mi-a spus că nu, ceea ce m-a făcut să lansez un sondaj informal printre prietenii ei, cincisprezece, douăzeci de tineri și tinere care absolviseră liceul în diferite colțuri îndepărtate ale țării, cărora le-am pus aceeași întrebare și care mi-au răspuns și ei, pe rând, că nu. Încă și mai surprinzător, una singură dintre cunoștințele mele literare din țări neanglofone auzise de Crane, ceea ce e valabil și pentru marea majoritate a cunoștințelor mele britanice, asta deși Crane a fost, cât a trăit, la fel de respectat în Anglia ca și în America. Prietenii mei neamericani au auzit de Twain, Poe, Hawthorne, Emerson, Whitman, Henry James, ca și de Melville și Dickinson, care au fost o vreme trecuți cu vederea, însă Crane, care merită (după părerea mea) un loc printre acești zei, nu le spune nimic.

Asta nu înseamnă că Stephen Crane nu mai există. Principalele sale scrieri se găsesc în numeroase ediții broșate, operele sale complete, publicate în zece volume de University Press of Virginia în anii șaptezeci, se reeditează în continuare, Library of America a scos o selecție excelentă de proză și poezii, aproape o mie patru sute de pagini, romanele și povestirile sale se predau în continuare la cursurile de literatură americană din universități și în lumea academică există o adevărată industrie de burse dedicate lui Stephen Crane. Toate acestea sunt reconfortante, doar că am senzația că Stephen Crane a rămas pe mâinile specialiștilor, ale studenților la literatură, doctoranzilor și profesorilor universitari, în timp ce armata invizibilă a așa-numiților cititori obișnuiți, adică oameni care nu sunt la rândul lor universitari sau scriitori, aceiași care se delectează și azi cu vechi favoriți ca Melville și Whitman, nu-l mai citește pe Crane.

Dac-ar fi fost altfel, nu m-aș fi gândit niciodată să scriu această carte.

N-o abordez ca specialist sau cercetător, ci ca bătrân scriitor pătruns de admirație față de geniul unui tânăr scriitor. După ce mi-am petrecut ultimii doi ani cercetând în detaliu toate scrierile lui Crane, după ce am citit toate scrisorile sale publicate, după ce mi-am însușit orice informație biografică de care am putut face rost, mă declar la fel de fascinat de viața frenetică și contradictorie a lui Crane cât sunt de opera pe care ne-a lăsat-o. A fost o viață ciudată, singulară, plină de riscuri impulsive, o sărăcie adesea nimicitoare și un devotament neabătut, de catâr față de vocația lui de scriitor, care l-a azvârlit dintr-o situație șubredă și periculoasă în alta — un articol controversat scris la douăzeci de ani care a tulburat cursul campaniei prezidențiale din 1892, un conflict public cu poliția din New York în urma căruia a fost, practic, exilat din oraș în 1896, un naufragiu lângă coasta Floridei în 1897, când era cât pe ce să moară înecat, concubinajul cu proprietara celei mai elegante case de toleranță din Jacksonville, Hotel de Dreme, activitatea de corespondent în timpul Războiului Hispano-American în Cuba (unde s-a aflat în mod repetat în bătaia focului inamic), apoi ultimii ani petrecuți în Anglia, Joseph Conrad fiindu-i cel mai bun prieten și Henry James jelindu-i moartea prematură —, iar acest scriitor, cunoscut îndeosebi ca un cronicar al războiului, a fost deschis spre multe alte subiecte, tratându-le pe toate cu mult talent și originalitate, de la povestiri despre copii și artiști boemi în mizerie până la relatări de la fața locului despre case unde se consuma opiu, despre condițiile dintr-o mină de cărbune din Pennsylvania și despre o secetă devastatoare din Nebraska, și, asemeni lui Edgar Allan Poe, adesea categorisit greșit doar ca un sumbru furnizor de groază și mister, când de fapt a fost și un umorist neîntrecut, Crane cel pesimist putea fi extraordinar de amuzant atunci când voia. Iar sub muntele prozei lui, sau poate în vârf, se află poeziile scrise de el, cu care puțină lume, din mediul academic sau din afară, a știut vreodată ce să facă, poezii care sunt atât de departe de normele tradiționale ale versificării din secolul al XIX-lea — incluzând aici deviațiile de la normă ale lui Whitman și Dickinson —, încât aproape că nici nu pot fi numite poezii, și totuși ți se întipăresc în minte mai persistent decât majoritatea poeziilor americane pe care le cunosc, cum este de pildă aceasta, care mă bântuie întruna de când am citit-o prima oară, în urmă cu mai bine de cinci decenii:

În deșert

Am văzut o ființă goală,

Care, ghemuită pe pământ, bestială,

Își ținea inima-n palme,

Și mușca din ea.

„E bună, prietene?“ zic.

„E amară — amară“ zice;

„Dar îmi place

Pentru că-i amară

Și pentru că-i inima mea.“

Băiatul sclipitor. Viața și opera lui Stephen Crane, de Paul Auster, Ed. Pandora M, 2024, trad. Iulia Gorzo, col. „Anansi. World Fiction”