„Biografia lui X”, de Catherine Lacey (fragment)

„Un roman important și cu adevărat curajos.” – The New York Times

Când X, o artistă și scriitoare carismatică, se stinge din viață, văduva ei, C.M. Lucca, înnebunită de durere, hotărăște să scrie biografia femeii pe care a divinizat-o. Deși X a trăit sub semnul celebrității, a avut grijă ca viața privată să-i rămână secretă. Nici măcar C.M., care i-a fost alături, nu știe unde s-a născut și, în încercarea de a afla, se avântă într-un teritoriu plin de capcane. O aventură literară ilustrată cu imagini originale adunate de văduva lui X, romanul lui Catherine Lacey merge pe urmele lui C.M. pe măsură ce aceasta reconstituie călătoria lui X de-a lungul timpului, din Europa până la ruinele teritoriilor dezbinate ale Americii, rememorând colaborările și relațiile scriitoarei cu personaje celebre ale vremii: David Bowie, Tom Waits, Susan Sontag sau Kathy Acker. În cele din urmă, când întrevede amploarea proiectului artistic unic al lui X, C.M. înțelege că planurile soției sale fuseseră mai crude decât își imaginase.

Roman aflat pe lista celor mai bune cărți ale anului 2023 în The New York Times, The New Yorker, NPR, The Los Angeles Times, Esquire, The Chicago Tribune, Vulture.

 „Dincolo de farmecul și mizeria vieții de noapte din Manhattan, Catherine Lacey spune povestea unei legături de dragoste frânte. O carte despre înfruntarea și acceptarea lucrurilor de care ne ferim.” - The New York Times

„Un roman care rupe granițele genurilor literare... e ca și cum te-ai uita la o fotografie de familie în care, pe fundal, se întâmplă ceva extraordinar, o avalanșă sau o invazie extraterestră.” - The Guardian

„O realizare uluitoare... o capodoperă despre natura nestatornică a artei, a identității și a adevărului.” - Esquire

„O minunată poveste despre misterele dragostei și ale suferinței, dar și despre căile tainice ale creației.” - Booklist

Scriitoarea americană Catherine Lacey (n. 1985) este autoarea mai multor cărți, printre care se numără patru romane — Nobody Is Ever Missing (2014), The Answers (2017), Pew (2020), Biografia lui X (Biography of X, 2023) — și o antologie de povestiri, Certain American States (2018). Este beneficiara unei burse Guggenheim și i s-au decernat mai multe premii, precum O. Henry Prize (2023), Young Lions Fiction Award (2021), Brooklyn Public Library Book Prize (2023) sau Lambda Literary Award for Lesbian Fiction (2024). În prezent lucrează la o nouă carte, The Möbius Book, și la o antologie de proză scurtă, My Stalkers. Locuiește în Mexic, alături de soțul ei, Daniel Saldana París. 

Biografia lui X, de Catherine Lacey

Scrisori

Din clipa în care ne-am cunoscut, în aprilie 1989, între noi a existat un sentiment greu de exprimat în cuvinte, care a sosit atât de repede, încât n-am avut timp să-l pun sub semnul întrebării. Nu era doar iubire și nu era nici dorință trupească sau obsesie. Era ceva deopotrivă visceral și dincolo de viscere și, oricât de mult am încercat, nu găsesc altă cale de a descrie cu exactitate acest sentiment decât explicând întâi ceva ce s-a întâmplat în căsnicia căreia i-am pus capăt ca să fiu cu ea. Cei interesați doar de X și nu de viața văduvei ei (o poziție acceptabilă) ar putea fi tentați să sară la următorul capitol. Vă rog să-mi iertați acest interludiu. Trebuia să-i găsesc un loc acestei întâmplări și nu există loc mai nimerit decât acesta. 

 

Dimineața devreme, într-o zi de sâmbătă din anul 1984, la mai puțin de o zi după ce îl cunoscusem pe Henry Surner — sculptorul, bărbatul care mai târziu avea să-mi fie soț — m-am trezit pătrunsă de certitudinea că mă voi căsători cu Henry și voi face copii cu el. Până atunci nu mai sperasem niciodată la asemenea lucruri și, mai mult de atât, nu știam mai nimic despre acest bărbat. Ne cunoscuserăm cu o noapte înainte, la ziua de naștere a unui coleg. Nu intenționasem să mă duc, dar tocmai terminasem un articol despre un mic masacru dintr-un apartament din Manhattan și eram prea neliniștită să stau singură. Petrecerea era la un bar din apropierea biroului și, imediat cum am ajuns, l-am călcat pe Henry pe picior și mi-am cerut scuze; niciunul dintre noi n-a mai vorbit cu altcineva tot restul serii.

Eram o tânără emotivă și, fără protecția oferită de realizarea unui interviu pentru gazetă, nu conversam cu ușurință, dar cumva toate astea au dispărut când vorbeam cu Henry. Mi-a spus că e sculptor, că predă cursuri de arte la o școală privată și mai târziu m-am întrebat dacă îmi venea ușor să vorbesc cu el pentru că era atât de obișnuit să vorbească cu copiii, pe un ton neutru, care îți dădea un sentiment de siguranță. Am plecat de la petrecere să ne plimbăm — ni se părea firesc să ne ținem de mână — și, când m-a sărutat înainte să ne despărțim, prinzându-mă de umeri, m-am simțit ca un prosop cu care se șterge, un obiect supus și util. 

Când m-am trezit a doua zi de dimineață cu acea stranie certitudine despre viitorul nostru, am știut că nu pot să-i mărturisesc nimic fără să par nebună de legat — dar eu știam că nu sunt nebună. M-a cuprins un sentiment de liniște senină și, în același timp, sumbră. Eram așa de sigură că de acum Henry e viața mea, încât am început să-i scriu o scrisoare lui „Henry din viitor“, singurul om care credeam că mi-ar putea accepta preștiința. I-am scris cât de limpede văd deceniile: nașterea copiilor noștri, copilăria lor, anii care urmau, nepoții, îmbătrânirea noastră, moartea noastră, sfârșitul a toate. Mă speria, dar în același timp părea și inevitabil și, deși întotdeauna scrisesem greu — mereu mă tot întorceam și mă corectam, plină de îndoială —, în dimineața aceea am scris vreo duzină de pagini cu o asemenea înfrigurare, de parcă s-ar fi apropiat un termen de predare. 

Eu și Henry stabiliserăm să ne întâlnim în după-amiaza aceea într-un parc, în care am stat unul lângă altul sub un copac să privim oamenii cum trec și eu mă bucuram că nu trebuie să-l privesc, pentru că mă temeam să nu leșin, deși nu fusesem niciodată genul acela de femeie, o femeie care leșină. În relațiile din trecut fusesem acuzată că sunt rece, că sunt distantă, că nu iubesc niciodată pe nimeni așa cum sunt iubită. Niciodată nu știusem ce să înțeleg din acele acuzații, nu reușisem niciodată să-mi identific răceala și reținerea, dar în timp ce stăteam acolo și vorbeam cu Henry, simpla lui prezență aducându-mă așa de ferm și de călduros în prezent, mi-a devenit clar că asta era, că asta era iubirea și că toți foștii mei parteneri avuseseră dreptate — pe ei nu-i iubisem niciodată. Probabil crezusem că iubirea e ceva ce sosește în viața ta și-ți spune ce să faci cu ea. 

În fiecare dimineață, în săptămâna aceea, i-am scris o scrisoare acelui Henry din viitor și în următorii doi ani am scris și alte scrisori în care consemnam zeci de zile și date, după-amiezi nerelevante pe care le petreceam împreună, încercând să nu pierd din vedere niciun detaliu de care altfel nu și-ar mai fi amintit nimeni. Am păstrat toate scrisorile într-un dosar cu eticheta „Pentru Henry din anul 1986“. Întâmplarea face că eu și Henry ne-am căsătorit în martie 1986 și, la scurt timp înainte de nuntă, i-am spus de scrisori. Am crezut că va fi emoționat, dar el a părut doar nedumerit. 

Ce scrisori? 

De ce nu mi le-ai dat atunci? 

Mi-a fost teamă, am răspuns. 

Teamă de ce? 

N-aveam un răspuns la asta. 

De ce anume să-ți fie teamă? a întrebat încă o dată. Nu m-am îndrăgostit și eu? 

Și nu mi-a plăcut întrebarea asta, acest Nu m-am îndrăgostit și eu? (Nu se îndrăgostise?)

Am scos dosarul cu scrisori și, presupunând că va vrea să le citească imediat, i-am spus să aștepte până rămâne singur, că ar fi prea mult pentru mine să asist la moment, dar el doar a zâmbit și le-a pus pe măsuța de cafea, acolo, printre reviste vechi. 

În noaptea aia n-am putut să dorm. Nu recitisem niciuna din scrisori, o vomă de cuvinte neredactate de aproape o sută cincizeci de pagini. Unele dintre ele aveau note de subsol și adnotări marginale smintite, afirmații grandilocvente de devotament. Voiam să le citească imediat, să-mi spună că am dreptate, că simțise și el la fel, că realitatea noastră era aceeași sau poate voiam să citească acele scrisori și să-mi spună că m-am înșelat, că ne-am înșelat amândoi, că ar trebui să anulăm nunta, întrucât nu eram femeia care credea el că sunt și el nu era Henry din 1986. 

Scrisorile au mai stat pe măsuța de cafea câteva zile și, după ce au dispărut, mi-am spus că liniștea lui trebuie să fi însemnat aprobare.

După nuntă, am plecat în excursie prin California și într-o noapte, târziu, amândoi animați de optimism, l-am întrebat ce părere are despre scrisori, dar el nu-și aducea aminte de nicio scrisoare și a trebuit să-i explic ce vreau să spun, iar atunci a recunoscut că nu le-a terminat. Pur și simplu erau prea copleșitoare. Erau prea lungi. 

Câte ai citit? am întrebat. 

Nu-și aducea aminte. Trei sau patru pagini. 

Există anumite motive pentru care oamenii merg în vacanță într-un loc renumit pentru țărmurile stâncoase când au mintea limpede și sunt împăcați — când au parte de un uriaș succes în dragoste sau în afaceri și nu există niciun risc să sară în prăpastie — pentru că, în momentul acela, am simțit că ar trebui să ies din cabană, să pășesc împleticindu-mă într-o râpă și acolo să se termine totul. Mă înșelasem în privința noastră. 

În schimb m-am încuiat în baie, am dat drumul la apă și m-am privit în oglindă până am reușit să uit cine sunt și să mă întorc în pat, lângă bărbatul ambivalent cu care mă măritasem, un bărbat care pur și simplu nu-și bătea capul. Dormea deja. În noaptea aceea am conchis că problema cu săritul în prăpastie era că nu voiam să mă sinucid — sau, mai degrabă, că nu mă puteam sinucide, pentru că eram deja moartă. De atunci, niciunul dintre noi n-a mai deschis subiectul.

 

Aproape imediat ce am cunoscut-o pe X, câțiva ani mai târziu, mi-am dat seama că ea fusese destinatarul acelor scrisori, că ea le cunoștea cuvânt cu cuvânt fără să le fi văzut vreodată. Pricep acum că e o prostie, într-un fel, pentru că eu nici măcar nu știusem de existența lui X când le scrisesem, dar la fel de adevărat e și că sentimentele care mă încercau ușor-ușor mă transformaseră într-un om care nu mai avea nicio noimă pentru sine, până când X nu m-a prezentat celei care eram. Cumva o cunoscusem dinainte s-o cunosc sau poate că, scriind pentru viitor, se crease un gol în mine pe care numai ea, indiferent de motiv, îl putea umple. 

Cu siguranță că X m-ar certa acum pentru sentimentalismul meu, dar nu-mi vine în minte niciun alt mod de a explica cum de am găsit mijloacele necesare ca să pun brusc capăt căsniciei mele în 1989, la numai câteva săptămâni după ce am cunoscut-o pe ea. Pur și simplu nu exista alternativă, sau așa mi s-a părut atunci: trebuia să renunț la inerția care mă făcea să mă simt în siguranță ca să-mi mai recunosc viața ca fiind a mea.

Biografia lui X, de Catherine Lacey, Ed. Trei, 2024, trad. rom. Mariana Piroteală, „Anansi. World Fiction”