„Evoluția speciilor prin selecție naturală și numele lui Charles Darwin țin de cultura generală a oricărui om din secolul nostru. Mai puțini au auzit însă de naturalistul Alfred Russel Wallace, care, independent de Darwin, a ajuns la o teorie identică. Cartea doctorului Cătălin Vasilescu arată felul în care celor doi oameni de știință li se intersectează destinele și scrisorile, precum și problema spinoasă a priorității unei teorii revoluționare, în secolul marilor schimbări și al oamenilor uimitori care le-au prilejuit.
Scrisă alert și echilibrat, cu argumente bazate pe documente, Dragul meu Wallace oferă – pe lângă reconstituirea impecabilă a unei pagini importante din culisele istoriei științei și din biografia lui Darwin – multe bucurii scriitoricești. Cititorii vor constata, între altele, că umorul și știința nu se exclud, iar povestea pasionantă a unei descoperiri poate deveni aproape detectivistică. Posteritatea, care l-a reținut pe Darwin, n-ar trebui să-l uite nici pe Wallace, iată pledoaria pe care o face cartea de față.“ — IOANA PÂRVULESCU
„Am citit noua carte a lui Cătălin Vasilescu bucuros că mi se confirmă nu numai o reînnoită plăcere a lecturii, dar și pentru că m-am ales cu unele beneficii colaterale: 1. Admirația nu trebuie să fie niciodată idolatrie. Poți fi darwinist, fără a a-l considera pe Darwin extraterestru. Ba chiar potențându-i umanitatea prin analiza unor detalii biografice semnificative, care i-au însoțit performanța cu tatonări, neliniști, penumbre de care nimeni nu este, de regulă, scutit. Cătălin Vasilescu ilustrează astfel o vorbă a lui Ernst Mayr (pe care o citează): «istoria științei nu e hagiografie». 2. Specializarea profesională nu trebuie să excludă preocupări, căutări, reflecții care îi depășesc și îi îmbogățesc orizontul, deschizând-o spre o reflexivitate totalizantă. Cătălin Vasilescu e un medic chirurg recunoscut ca «meșteșugar» de excepție, dar asta nu-l împiedică să se confrunte, curajos, cu teme de cercetare transfrontaliere. Cărțile și conferințele lui îl recomandă ca pe un intelectual înclinat să privească analitic și dincolo de hotarele strictei specializări. Are ce spune și altor interlocutori decât colegilor lui de meserie, fără riscul de a divaga diletant pe teme «ingenioase» din sfera purei speculativități sau a «misterelor» istorice de tot soiul. Poți să-i fii interlocutor și fără să-i fii pacient… 3. Hărnicia cercetătoare, amploarea informației, scrupulul hermeneutic nu au decât de câștigat dacă sunt practicate cu îndemânare scriitoricească, cu participare emoțională, cu talent dialogal. Textele lui Cătălin Vasilescu nu sunt, de aceea, numai solide performanțe investigatoare, ci și probe de participare afectivă, de umor, de deschidere transcendentă. În această privință, el nu poate decât să respingă afirmația «corespondentului» său Alfred Russel Wallace, după care «poți trăi fără apetit metafizic».
Așa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să felicit Editura Humanitas pentru publicarea cărții de față și să doresc cititorilor ei – petrecere bună!“ — ANDREI PLEȘU
CĂTĂLIN VASILESCU (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Are preocupări constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, mai ales din timpul Primului Război Mondial, domenii în care a publicat articole despre Dimitrie Gerota („Istoria lucrului bine făcut“, 2005), Toma Ionescu („Thoma Ionescu sau Wilhelm von Waldeyer? Istoria unei idei călătoare“, 2010), Victor Gomoiu („Operația Thoma Ionescu–Victor Gomoiu“, 2016), Fritz Haber („Chimia aerului – tragicul caz al lui Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel și criminal de război“, 2020). A scris, împreună cu Mircea Flonta, volumul Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie şi spiritul universalist al ştiinţei în timpul Primului Război Mondial, Humanitas, 2020.
Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, de Cătălin Vasilescu (fragment)
Acum însă, la 30 august 1850, la Barra, cunoscut astăzi ca Manaus, locul unde marele fluviu Río Negro se varsă în enormul Amazon, Alfred Russel Wallace are de pregătit o expediție de peste 700 de mile cu o durată de 12 luni. S-a hotărât, va pleca fără Herbert, care rămâne la Barra și care se pare că nu a regretat deloc decizia. În mod clar, expedițiile nu erau pentru el, destul risc și destulă aventură, prefera să rămână să se joace de-a mesmerismul într-un orășel cu o comunitate de europeni cu care aveai ce să discuți, cu militari, învățători, preoți și doctori aproape ca aceia din Anglia, mulți chiar englezi. Ce să mai caute el în fundul junglei amazoniene, un an întreg să nu vadă decât „băștinași necivilizați“, să mănânce turte de tapioca și să facă vreo dizenterie sau cine știe ce altă boală tropicală chiar mai periculoasă. La Barra era aproape ca în Țara Galilor unde de-acum ardea de nerăbdare să se reîntoarcă. Plănuia ca la un moment dat să ajungă la Pará și să încerce în acest timp să câștige ceva bani, suficienți pentru a-și plăti drumul înapoi în Europa. Rezerva lui de romantism se epuizase, play safe, și-a spus în gând, și a fost de acord cu entuziasm să rămână la Barra. „Mi-aș fi dorit să fiu ceva mai puțin poetic“, scrie el la 30 august 1850 către sora sa Fanny (acum, după căsătorie, Fanny Sims) și către Mary Wallace, „dar sunt ceea ce sunt și sunt obligat să mă descurc, să fac pentru mine ceea ce trebuie. Mă puteți aștepta de Crăciun.“ Gata cu aventura, Herbert vrea acasă!
Pentru Wallace lucrurile stăteau altfel. Locurile cvasinecunoscute din bazinul superior al lui Río Negro își exercitau atracția magnetică, nici nu se putea spune dacă era mai mare tentația geografului de a cartografia afluentul Amazonului, a exploratorului de a cunoaște noi populații indigene, a colecționarului de a aduna noi specii de mamifere, insecte și păsări (în primul rând mult râvnita și prețuita „pasăre-umbrelă albă“, Cephalopterus ornatus) sau, în fine, a naturalistului de a găsi, poate, un răspuns la întrebarea despre originea speciilor. Așa se face că, într-o bună zi la amiază, pe la ora două, pe o vreme frumoasă, Alfred Russel Wallace își ia la revedere de la fratele său, se urcă „într-o canoe încăpătoare“ cu tot echipamentul voluminos și contondent al exploratorului victorian: „Obiecte de schimb cu băștinașii: batiste, eșarfe și haine colorate de stambă și bumbac, topoare, macete și cuțite, cârlige de pescuit, praf de pușcă și încărcături, mărgele și provizii […] rom și vin, ceai, cafea, zahăr, ulei de gătit, unt, usturoi, piper.“ Asta pe lângă obișnuitul bagaj de campare, vânătoare, colectare, preparare și depozitare a specimenelor din care nu puteau lipsi: cronometru, sextant, busolă, cutii pentru insecte și pentru păsări, puști și muniție. În total, mai bine de 12 cufere de mari dimensiuni.
Wallace face, din nou, ceea ce i-a plăcut toată viața să facă: să pornească de unul singur către un ținut misterios și să încerce, cu încăpățânare și obsesiv să înțeleagă organizarea lumii vii.
Navigația pe Río Negro în amonte, în adâncimea continentului sud-american a durat mai bine de o lună. Au trecut de stânci și cascade, canoele au trebuit schimbate de mai multe ori și au fost nevoiți să se „împrietenească“ cu oficialitățile militare ale unor mărunte forturi braziliene. Adesea, Wallace pleca în explorări solitare sau uneori însoțit doar de doi localnici care navigau cu mare abilitate cu o canoe. La 17 ianuarie 1851, ajunge la Guía, unde îl așteptau scrisori de acasă din mai și din iulie 1850, cu vești de la Stevens, de la John, din California, și un „minunat“ pachet de numere din Illustrated London News. Într-un răspuns trimis cumnatului său Thomas Sims în ianuarie 1851, Wallace face un bilanț: „În primul rând, jurnalul […] partea a doua este mult mai bine scrisă și mai interesantă.“ Jurnalul trebuie să fi fost de cel mai mare interes; iată o întâlnire de gradul trei cu vârful lanțului trofic din regiune, așa cum a fost descrisă în Călătorie pe Amazon: „Am văzut deodată un animal cu totul negru cam la 20 de metri de mine. Am fost atât de surprins, încât, în primul moment, nu mi-am dat seama ce ar putea fi. Se mișca lent, unduind tot corpul și coada lungă, a ajuns în mijlocul cărării și atunci mi-am dat seama că este un superb jaguar negru.“ Instinctul de vânător funcționează, duce mâna la armă, dar își dă seama de îndată că ambele țevi erau încărcate cu alice, o împușcătură nu ar fi făcut decât să-l îndârjească, nicidecum să-l ucidă. Așa că nu are altceva de făcut decât să rămână nemișcat. Jaguarul întoarce lent capul către el, îl privește o clipă, după care pleacă alene în pădure. „Se aud zeci de mici animale și de păsări care o zbughesc din calea temutului prădător.“ Wallace e fericit nu numai că a scăpat cu pielea întreagă, dar și pentru că a avut „minunata ocazie să văd în mediul său natural cea mai rară varietate a celui mai puternic și periculos animal al Americii de Sud“. Cochetează cu ceea ce am numi astăzi antropologie și consemnează tot ce poate despre cultura, obiceiurile și limba triburilor pe care le întâlnește. Are și observații care vor fi publicate mai târziu și care ne pot părea foarte moderne: „Acești aborigeni și nu invadatorii trebuie priviți ca proprietarii de drept ai pământului și ei trebuie să determine locul pe care îl ocupă țara lor în sistemul nostru de geografie.“
Exploratorii trebuiau să se aprovizioneze, desigur, din ce se găsea în satele aflate de-a lungul fluviului; ceea ce nu era întotdeauna ușor. Se mulțumeau cu pastrama uscată de vită de Venezuela, brânză și mai ales cu cassava, numit și manioc sau yuca, cartoful tropicelor, din care se macină farinha, grunjoasa făină, și din care se extrage tapioca. Poți să te hrănești vreme îndelungată cu turte de tapioca sau chiar cu tuberculi fierți de cassava, dar ce faci cu cafeaua? Cafeaua trebuie transportată în cuferele oricărui explorator victorian, în canoele care fac anevoiosul drum în amonte, pe Río Negro; dar dacă tentația explorării e mare, cum după atâtea săptămâni de efort ești aproape de locul unde sălășluiește mult râvnita pasăre-umbrelă albă, atât de prețuită de colecționarii și de curatorii muzeelor din Europa? La Javíta, a trăit personal și această traumatizantă experiență: „Atunci s-au epuizat rezervele de cafea. Chestiunea era serioasă, așa că a implorat un bătrân localnic «por amor de Dios» să-i dea puțin din mica lui plantație. Când Wallace s-a întors din junglă după șase ore, boabele de cafea erau culese, spălate, uscate, descojite, prăjite și sfărâmate într-un mojar, astfel că a putut savura cea mai delicioasă cană de cafea pe care a băut-o vreodată.“
Planul lui Alfred suferă modificări. Are informații că în amonte pe Uaupés s-ar putea găsi pasărea-umbrelă albă, astfel încât se hotărăște să se întoarcă acum la Barra, să facă un drum dus-întors de 150 de mile, de neevitat dacă voia să reușească să se întoarcă în bazinul superior al Río Negro la începutul sezonului uscat. Ajunge la Barra la 15 septembrie, care îi pare raiul pe pământ față de colibele în care a trăit pe Río Negro. Veștile însă nu sunt deloc bune. Găsește o scrisoare de la dl Miller, viceconsul la Pará, care îl anunță că Herbert e grav bolnav de febră galbenă. Scrisoarea era datată cu trei luni în urmă. Momentul este de o groaznică incertitudine. Lipsa oricăror vești îl paralizează: ruminează toate scenariile posibile. Dacă Herbert s-ar fi vindecat, se presupune că ar fi scris înainte de a se îmbarca pentru Anglia. Dacă ar fi murit, atunci cineva de acolo, poate tot un oficial, cu siguranță că ar fi dat de veste. Alfred a subestimat gravitatea epidemiei de febră galbenă de la Pará din acel an. Mulți dintre europenii care se aflau acolo au murit, chiar Bates a fost grav bolnav și viața i-a atârnat de un fir de păr.
De fapt, Herbert Edward Wallace murise la 8 iunie 1851. A fugit de pericolele dizenteriei din jungla amazoniană și a căzut pradă, la 22 de ani, unei cumplite epidemii de febră galbenă la Pará, culmea, aparent locul cel mai sigur din Brazilia! Herbert ajunsese plin de optimism aici încă din mai, se cazase în aceeași locuință în care mai stătuse cândva cu fratele său și își rezervase locul pe vasul către Liverpool pentru septembrie.
Nici Wallace nu o ducea prea bine cu sănătatea. Avea mereu febră mare, uneori cu episoade de delir, se mișca „între vis și realitate“ și s-a temut că „totul se va termina pe Río Negro“. Era mereu măcinat de incertitudinea situației fratelui său. Câteva zile, nu s-a putut mișca deloc din cauza slăbiciunii și credea că va muri „din pricina febrei maligne“. Cum se vede, viața de naturalist „de teren“, naturalist „cercetător“, nu era deloc lipsită de pericole. La aflarea (de la Spruce) a veștii morții lui Herbert, a fost cuprins de remușcările de a-l fi îndemnat să încerce să devină explorator.
Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, de Cătălin Vasilescu, Ed. Humanitas, 2024, colecția „Știință”.
Scrie un comentariu