„Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității”, de Hanno Sauer (fragment în avanpremieră)

Ce ne face să fim ființe morale? Cum distingem între bine și rău? Cum au evoluat valorile noastre de-a lungul istoriei? Dincolo de „războaiele culturale” și de epoca post-adevăr, există oare un set comun de valori și norme morale care ne leagă pe toți oamenii?

În urma unei impresionante genealogii a moralității, eticianul german Hanno Sauer ne surprinde cu răspunsurile sale inedite, bazate pe cercetările științifice de ultimă oră asupra evoluției umane în plan biologic, cultural și social. Cartea acoperă sute de mii de ani de istorie a moralității – de la primele gesturi de cooperare și autodomesticire ale hominizilor până la disputele actuale privind woke-ismul și cancel culture.

HANNO SAUER predă etica la Catedra de Filosofie și Științele Religiei de la Universitatea din Utrecht (Țările de Jos). A scris numeroase articole academice și monografii, a fost cercetător-bursier la Columbia University și City University (ambele din New York), iar în 2020 a obținut Premiul Academiei Regale de Arte și Științe din Țările de Jos pentru cercetători remarcabili aflați la început de carieră. Inventarea binelui și răului este bestseller Der Spiegel, fiind tradus în 15 țări. Hanno Sauer este interesat de psihologia morală, dar și de neuroștiințe și psihologia socială.

„Bogată în detalii, cartea îmbină antropologia și biologia evoluționistă, pentru a arăta cum se schimbă moralitatea.” (The Wall Street Journal)

Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității,
de Hanno Sauer

Grotele din Addaura

 

De cum ai ieșit din centrul istoric al orașului Palermo, ești deja aproape. Drumul te duce prin cartierul Arenella, cu mi­cul său port, trecând pe lângă Cimitero di Santa Maria dei Rotoli și prin suburbia care, ca multe altele din Sicilia, poartă numele Fecioarei Maria, apoi de‑a lungul poalelor Muntelui Pellegrino până la micul oraș Addaura. De aici este o urcare ușoară până la grotele care ne amintesc astăzi că istoria ome­nirii a fost întotdeauna o istorie a cruzimii.

Din 1943, cele trei grotte au fost folosite de Aliați ca de­pozit de muniții. Acest lucru era destinat să sprijine continu­area invaziei Europei fasciste după ocuparea insulei. În cele din urmă, pe când sfârșitul războiului se întrezărea deja, ex­plozibilii depozitați acolo au sărit în aer, provocând prăbuși­rea pereților de calcar. Pe peretele de stâncă aflat în spate se aflau scene ciudate pe care cineva le încredințase pietrei în mod evident cu mult timp în urmă. Pe lângă tauri și cai săl­batici, se puteau distinge contururi de oameni care, cuprinși parcă de delir, dansau și aclamau cu brațele ridicate adunați în jurul altor două siluete încovoiate în mod nenatural, ză­când pe jos.

Cei doi nu sunt nicidecum niște atleți preistorici care exe­cută cine știe ce acrobații în fața celor adunați. Și nici nu par să ilustreze vreo poziție sexuală specifică lumii preistorice; nu plăcerea și nici vreo sforțare a voinței îi menține pe cei doi în dureroasa lor postură. Dacă priviți cu atenție, puteți vedea frânghiile legându‑le prin spate gâtul de picioare, atât de în­tinse, că trupurile lor nu vor mai putea rezista mult timp până ce vor ceda, trăgând, inevitabil, de ștreang. Suntem martorii unei execuții.

Pedeapsa cu moartea este însă mult mai veche decât graffi­tiurile gravate în rocile siciliene acum 20.000 de ani. Această observație îi surprinde pe unii care își imaginează starea na­turală a umanității ca pe o pașnică tabără de corturi în care ființe blânde, îmbrăcate sumar, încălzite de foc și amețite de ierburi exotice, adormeau încet în sunetul cântecelor ritmate despre faptele de eroism ale strămoșilor și le șopteau copiilor povești despre năzbâtiile spiritelor binevoitoare. Este posibil ca și astfel de scene să fi avut loc; dar ele sunt doar jumătate din poveste, cealaltă jumătate e una cu sânge și măruntaie, cu urlete și scrâșnet de dinți, cu mutilări și moarte.

În zilele noastre, pedeapsa cu moartea — sau, în termeni abstracți, uciderea planificată a unei ființe umane de către mai multe alte ființe umane, ca sancțiune normativă — este în re­cul peste tot în lume. În majoritatea țărilor a fost complet abolită. Și acolo unde încă mai există în lege, pedeapsa capi­tală este rareori aplicată, lăsând la o parte cele câteva regimuri cu totul draconice, și, de obicei, e aplicată doar pentru cele mai grave infracțiuni. În Germania, nu mai există din 1949.

Pedeapsa cu moartea ocupă un loc special în gândirea occidentală. Istoria filosofiei (occidentale) începe cu execuția fondatorului ei, Socrate. În anul 399 î.Hr. acesta a fost con­damnat de un tribunal atenian să bea o cană de suc otrăvitor de cucută. Nu pe nedrept, s‑ar zice; la urma urmei, el îi sus­ținuse pe cei „treizeci de tirani“ care distrugeau democrația ateniană și care, în timpul celor opt luni de domnie, au pus să fie uciși în masă reprezentanții democrației. Sau să fi fost to­tuși nevinovat?

Din punct de vedere istoric, sunt foarte rare societățile în care nu există asasinarea ritual‑juridică a persoanelor indezirabile. Și totuși adesea este subestimat rolul central al pedep­sei în evoluția omenirii și, mai ales, în evoluția moralității noastre.

Primul pas important în istoria moralității noastre a fost apariția cooperării: am descoperit că a cultiva dispozițiile al­truiste și a ne orienta interesul personal nemijlocit după bi­nele comun este cea mai înțeleaptă strategie pe termen lung. În același timp, a devenit limpede că mecanismele care stabi­lizează evolutiv formele simple de comportament cooperant își ating rapid limitele. Forța de coeziune a fitnessului inclu­ziv și a reciprocității directe nu este suficientă pentru a asi­gura comportamentul de cooperare în grupuri mai mari de câteva zeci de membri (sau cel mult câteva sute, în circum­stanțe excepționale). În afara propriei familii nucleare, rela­țiile de înrudire genetică devin atât de diluate și lanțurile de întrajutorare reciprocă ajung să fie atât de fragile și de con­fuze, încât este nevoie de un set de instrumente mai bine dotat pentru a permite construirea unor grupuri mai mari. Și pe­deapsa capitală era exact ceea ce trebuia. Pentru a trăi împre­ună și cu alți oameni în afara legăturilor de iubire familială și a relațiilor de prietenie, era nevoie de inși care să aibă capacita­tea de a‑și ține în mare parte sub control impulsurile cele mai agresive.

Instituția pedepsei și a domesticirii a făcut posibil acest lu­cru. În urmă cu aproximativ 500.000 de ani, am învățat cum să facem ca un comportament necooperant să devină, prin sanc­țiuni sociale, în general neprofitabil. În cazul‑limită, tendința unei persoane de a‑i tiraniza pe alții, de a‑i subjuga, intimida, ataca sau chiar numai de a‑i folosi conducea la consecința că respectiva persoană era pur și simplu ucisă — adesea prin ac­țiunea concertată a celor care ajunseseră să se sature de acele comportamente. O specie care, timp de sute de generații, și‑a ucis cei mai beligeranți, agresivi și nemiloși membri creează o puternică presiune selectivă spre legături amicale, toleranță și controlul impulsurilor. Noi suntem urmașii celor mai prie­tenoși dintre ei.

Faptul că uciderea elementelor indezirabile a avut sens la un moment dat în trecutul evolutiv și că acest fapt ne‑a adus astăzi o serie de consecințe binevenite pe termen lung (de exemplu, un discernământ mai bun) nu înseamnă că un astfel de comportament este în continuare justificat. Dimpotrivă, istoria moralității arată că instinctele noastre punitive și‑au trăit traiul și, adesea, nu‑și mai găsesc locul în lumea mo­dernă.

Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității, de Hanno Sauer, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Lorin Ghiman, col. „FilosoFII ACADEMOS”