În această colecție de eseuri feministe, Rebecca Solnit oferă comentarii despre femeile care refuză să fie reduse la tăcere, despre violență, despre masculinitatea fragilă a canonului literar, despre prejudecățile rasiale, despre dogma binarității de gen, despre istoria recentă a glumelor despre viol și multe altele. În stilul care a consacrat-o, Solnit îmbină umorul, analiza tăioasă, documentarea și observațiile scrutătoare.
Activistă și scriitoare, Rebecca Solnit este autoarea a 18 cărți despre feminism, istoria Vestului și a populației indigene, putere populară, schimbare socială și insurecție, speranță și dezastru, printre care se numără Men Explain Things to Me, Hope in the Dark, o trilogie de atlase ale orașelor americane, The Faraway Nearby, A Paradise Built in Hell: The Extraordinary Communities that Arise in Disaster, A Field Guide to Getting Lost (în pregătire la Black Button Books), Wanderlust: A History of Walking, River of Shadows: Eadweard Muybridge and the Technological Wild West (pentru care a primit National Book Critics Circle Award pentru critică și Lannan Literary Award),Cinderella Liberator și volumul de memorii Recollections of My Non-existence. Formată în sistemul educațional public al Californiei de la grădiniță la facultate, este editorialist la Harper’s, colaborator constant la The Guardian și Literay Hub.
„Niciun scriitor nu a reușit să evalueze mai profund, mai frumos și mai nuanțat complexitatea menținerii speranței în vremurile noastre încărcate de o disperare atât de ușor accesibilă.” (Maria Popova, Brain Pickings)
„Tranșantă și plină de speranță, cartea dezvăluie că munca perpetuă de a îndrepta greșelile patriarhatului este doar o parte componentă a unui proiect mult mai amplu de justiție socială pentru toți. Ca întotdeauna, Solnit este elocventă și analitică.” (Kirkus Reviews)
„Aceste eseuri scurte, incisive alimentează o lovitură puternică.” (Publishers Weekly)
Mama tuturor întrebărilor a fost publicată la începutul lui 2017, înainte de #MeToo și #timesup, înainte ca atenția întregii lumi să se îndrepte asupra miilor de voci amuțite de agresiune. În aceste eseuri Rebecca Solnit expune intersecțional o parte dintre fisurile societale și incandescentele scântei care, de-a lungul anilor, au contribuit la generarea acestei combustii atât de necesare. Acest volum este deopotrivă o critică culturală necruțătoare și un catalizator pentru speranță, solidaritate și acțiune. (Black Button)
„80 de cărți pe care nicio femeie n-ar trebui să le citească”
Fragment în avanpremieră din Mama tuturor întrebărilor, de Rebecca Solnit
Acum câțiva ani revista Esquire a publicat o listă care de atunci tot apare pe Internet. „Cele mai bune 80 de cărți pe care toți bărbații ar trebui să le citească” este un memento că e vorba despre o revistă pentru bărbați și că nenumărații tineri care neagă acum binaritatea genului se revoltă împotriva personalităților mult mai cunoscute care consolidează tiparele genului ca pe o Cortină de Fier impusă omenirii.
Sigur, și revistele pentru femei precum Cosmopolitan au propagat zeci de ani instrucțiuni la fel de deranjante despre cum să fii femeie. Poate că necesitatea de a reitera lunar astfel de instrucțiuni spune multe despre fragilitatea noțiunii de gen. Oare bărbații ar trebui să citească alte cărți decât femeile? Conform acestei liste, nici măcar n-ar trebui să citească cărți scrise de femei, cu excepția uneia de Flannery O’Connor, singura autoare enumerată alături de 79 de scriitori. Autorul listei dă următorul citat din cartea lui O’Connor A Good Man Is Hard to Find and Other Stories: „Ar fi fost o femeie bună… dacă ar fi fost acolo cineva care s-o împuște în fiecare minut al vieții ei.” S-o împuște. Citat care merge de minune cu cel din Fructele mâniei, de John Steinbeck: „Nu contează decât sânii”. Altfel spus, cărțile sunt manuale de instrucțiuni; le citești ca să fii un bărbat adevărat și de aceea bărbații au nevoie de o listă dedicată lor. Dar ce înseamnă să fii bărbat? Ne dă răspunsul comentariul la Chemarea străbunilor, de Jack London: „O carte despre câini este în egală măsură o carte despre bărbați”.
Citind acea listă, în care apar cele mai bărbătești cărți scrise vreodată, multe cărți de război și doar o carte scrisă de un autor gay, mi-am amintit că, deși e greu să fii femeie, din anumite puncte de vedere este mai greu să fii bărbat, acest gen care trebuie continuu apărat și demonstrat prin acte de virilitate. Am privit acea listă și imediat m-am gândit: Nu e de mirare că avem atâtea omoruri în masă. Ele reprezintă expresia supremă a identității masculine atunci când privești lucrurile în acest cadru, deși, din fericire, majoritatea bărbaților duc vieți mult mai empatice.
Lista m-a făcut să mă gândesc că ar trebui să mai existe o listă, care să includă câteva dintre aceste cărți și care să se intituleze „80 de cărți pe care nicio femeie n-ar trebui să le citească”, deși, bineînțeles, sunt de părere că fiecare dintre noi ar trebui să citească ce vrea. Doar că anumite cărți mi se par niște instrucțiuni prin care se afirmă că femeile nu sunt bune de nimic sau că abia dacă există altfel decât ca simple accesorii, sau că sunt inerent rele și goale pe dinăuntru. Sau sunt niște instrucțiuni pentru acea versiune a masculinității care presupune să fii lipsit de bunătate și neatent, un set de valori care se manifestă prin violență acasă sau în război și prin mijloace economice. Permiteți-mi să demonstrez că nu sunt o misandră începând propria mea listă cu Atlas Shrugged, de Ayn Rand, deoarece orice carte pe care congresmanul Paul Ryan o iubește atât de mult este cumva responsabilă pentru suferința pe care abia așteaptă s-o creeze.
Apropo de descrieri ale femeilor ca non-persoane, când am citit prima dată Pe drum (care nu apare pe lista Esquire, deși The Dharma Bums, da) mi-am dat seama că se presupune că te identifici cu protagonistul, care este convins că e un tip sensibil și profund, deși o părăsește pe tânăra fermieră cu care are o relație, fără să-i pese de problemele pe care i le-a creat. Se presupune că nu te identifici cu femeia, care nu se află pe drum și care nu este tratată altfel decât un bun de care te poți lipsi oricând.
Dar eu m-am identificat cu ea, așa cum m-am identificat și cu Lolita (și Lolita, capodopera eșecului de a empatiza a lui Humbert Humbert, apare pe lista Esquire cu o descriere timidă). În ultimă instanță îl iert pe Kerouac, așa cum îi iert lui Jim Harrison concupiscența obiectivatoare, pentru că amândoi posedă calități mântuitoare. În plus, lascivitatea lui Harrison are ceva din caracterul Midwestern-ului, spre deosebire de cea lui Charles Bukowski sau a lui Henry Miller.
Evident, toți trei apar pe lista Esquire. Dayna Tortorici, editoare n+1, spunea: „N-o să uit niciodată cât de oribil m-am simțit citind Poșta lui Bukowski, felul în care naratorul descrie picioarele groase ale femeilor urâte. Cred că a fost prima dată când am simțit că o carte cu care încercam să mă identific m-a respins. Și am asimilat-o și, evident, m-a făcut să-mi urăsc corpul.” Acum câțiva ani scriitoarea Emily Gould îi descria pe Bellow, Roth, Updike și Mailer ca „misoginii de la mijlocul secolului XX”, o descriere la îndemână pentru cei patru autori care apar și pe lista Esquire și pe a mea.
Ernest Hemingway este pentru mine, de asemenea, în zona celor de necitit, pentru că dacă într-adevăr ai învățat multe de la Gertrude Stein n-ar trebui să fii un misogin antisemit și homofob și pentru că împușcarea animalelor mari n-ar trebui niciodată echivalată cu masculinitatea. Ecuația armă-penis-moarte este și tristă și urâtă. Și pentru că stilul concis, reținut devine la el manierat, pretențios și sentimental. Sentimentalul viril este cel mai rău tip de sentimental, pentru că se înșală în ceea ce-l privește într-un fel în care sincer emotivul Dickens n-a făcut-o niciodată.
În plus, faptul că Hemingway a spus tot felul de rahaturi despre mărimea penisului lui F. Scott Fitzgerald a fost patetic și cumva transparent, într-o vreme în care Fitzgerald era un autor mult mai de succes. Și este și mult mai bun, având fraze fine ca mătasea, în timp ce proza lui Hemingway este ca piesele de Lego, și empatizând polimorf în egală măsură cu Daisy Buchanan și cu Nicole Diver, precum și cu personajele masculine. (Blândețea nopții poate fi citită, printre altele, și ca o investigație a consecințelor profunde ale incestului și abuzului asupra unui copil.)
Norman Mailer și William Burroughs ar intra și ei pe lista mea cu autori de necitit, pentru că sunt atât de mulți scriitori buni pe care să-i citim care nu și-au înjunghiat, nici nu și-au împușcat soția (și pentru că un autor pe care toți ar trebui să-l citim, Luc Sante, a scris acum 30 de ani un eseu excepțional, care m-a influențat foarte mult, despre înfiorătoarea politică de gen a lui Burroughs.) Toate acele romane scrise de bărbați care par să creadă că mărimea e totul, monștri de 900 de pagini care, dacă ar fi fost scrise de o femeie, ar fi fost numite supraponderale și puse la regim. Toate acele cărți lascive despre crime violente împotriva femeilor, mai ales cazul Black Dahlia, un exemplu oribil de cât de mult este erotizată violența împotriva femeilor de anumiți bărbați, pentru alți bărbați, și de cât de mult internalizează femeile acea ură. Așa cum scria recent Jacqueline Rose în The London Review of Books, „Patriarhatul înflorește încurajându-le pe femei să simtă dezgust față de ele însele”.
Pe lista Esquire sunt cărți bune și cărți excelente, deși chiar și Moby Dick, pe care o iubesc, mă face să mă gândesc că despre o carte în care nu e nicio femeie se spune mereu că e despre omenire, dar o carte cu femei în prim-plan e numită carte pentru femei. Din acea listă ai fi avut de învățat despre femei doar de la James M. Cain și de la Philip Roth, nicidecum experții către care să te îndrepți, nu în epoca în care există cărțile lui Doris Lessing, Louise Erdrich sau Elena Ferrante. Mă uit la raftul eroilor mei și îi văd pe: Philip Levine, Rainer Maria Rilke, Virginia Woolf, Shunryu Suzuki, Adrienne Rich, Pablo Neruda, Subcomandante Marcos, Eduardo Galeano, James Baldwin. Aceștia au scris cărți care, privite în sens educativ, sunt instrucțiuni despre cum să ne extindem identitatea în lumea umană și non-umană, în imaginație, ca act de empatie care te înalță din propriul sine, nu te închide în propriul gen.
Postscript: Acest articol a apărut inițial pe Lithub.com, unde s-a bucurat de foarte multă atenție, ceea ce i-a făcut pe cei de la Esquire să reacționeze: „Ce-am putea spune? Am greșit. Lista cu cele «80 de cărți pe care toți bărbații ar trebui să le citească», publicată în urmă cu câțiva ani, a fost pe bună dreptate criticată pentru lipsa de diversitate, atât la nivelul autorilor, cât și al titlurilor. Prin urmare, am invitat opt femei, adevărate repere literare ale epocii noastre, de la Michiko Kakutani la Anna Holmes și Roxane Gay, să ne ajute să facem o nouă listă”.
Mama tuturor întrebărilor, de Rebecca Solnit, Ed. Black Button Books, 2020, trad. Anca Dumitrescu
Scrie un comentariu