„Martir!”, Kaveh Akbar (fragment)

Roman finalist la National Book Award, cea mai bună carte a anului pentru The New York Times Book Review.

Cyrus este un tânăr cu o moștenire complicată: mama lui moare într-un avion civil distrus din greșeală de o rachetă americană, iar el părăsește Iranul împreună cu tatăl său și se stabilește în SUA. Viața pe care o duce părintele lui ca imigrant în America pare însă la fel de lipsită de sens ca moartea mamei, iar Cyrus, apăsat de un acut sentiment al absurdului, își alină o vreme angoasa cu ajutorul alcoolului și al pastilelor. Din această derivă existențială încolțește însă o idee: moartea – și mai ales moartea sa – trebuie să aibă sens. Așa începe obsesia lui Cyrus pentru martiriu, care îi animă conversațiile cu prietenii, îi inspiră poemele, i se strecoară în vise și îl aduce în cele din urmă în compania lui Orkideh, o artistă care a ales să-și trăiască ultimele clipe de viață ca exponat într-un muzeu. Între ei se leagă o relație neașteptată, prin care Cyrus speră să găsească în sfârșit un răspuns la marea întrebare care-l frământă: „Cum arată o moarte bună?“.

„Martir! e cel mai bun roman pe care-l veți citi despre frumusețea limbii, martiriu, adicție, dezrădăcinare sau artă.“ - Lauren Groff

„Martir! este deopotrivă un fascinant studiu de caractere și o saga de familie.“ - The New York Times Book Review

„Unul dintre scriitorii mei preferați. Din toate timpurile.“ – Tommy Orange

„O comedie a existenței… Scriind acest roman despre un potențial martir care se pierde în clișee și povești pe care nu le mai ascultă nimeni, Kaveh Akbar a arătat că singura cale de a găsi un sens în viață este aceea de a-ți scrie propria poveste.“ - The Atlantic

„Un roman strălucit, impregnat de umor și absurd, de o seriozitate profundă. Punctul lui de atracție stă în felul în care Kaveh Akbar lasă să se întrevadă haosul vieții fără să încerce prea tare să-l îmblânzească.“ - The Los Angeles Times

Kaveh Akbar (n. 1989) este autorul volumelor de poeme Calling a Wolf a Wolf (2017) și Pilgrim Bell (2021; cea mai bună carte a anului pentru Time, The Guardian și NPR). A primit mai multe Premii Pushcart, o bursă Civitella Ranieri Foundation și Levis Reading Prize. În 2014 a creat Divedapper, o platformă online unde sunt publicate interviuri cu cele mai importante voci ale poeziei contemporane. Kaveh Akbar predă la University of Iowa și susține cursuri de scriere creativă pentru programele de masterat de la Randolph College și Warren Wilson College. Poemele îi sunt publicate în The New Yorker, Poetry, PBS NewsHour, The Paris Review, Best American Poetry și The New York Times. Martir! este primul lui roman.

Martir!, de Kaveh Akbar (fragment)

Cyrus alese să nu facă niciun comentariu la remarca lui Gabe despre Indiana versus Teheran, doar își încrucișă brațele și își împinse în față buza de jos, cu un aer vag belicos. 
— Ți-am citit poeziile, Cyrus. Înțeleg că ești persan. Născut acolo, crescut aici. Știu că asta face parte din tine. Dar probabil că azi, doar azi, ai petrecut mai mult timp uitându-te pe telefon decât ai desfăcut rodii toată viața ta. Dacă e să facem socoteala. Corect? Dar câte amărâte de rodii sunt în poeziile tale? Față de câte iPhone-uri? Înțelegi ce vreau să spun? 
Lui Cyrus îi venea să-i dea un șut drept în figură. Fiindcă era rasist. Fiindcă, pe undeva, avea dreptate. 
— Nu vreau să te jignesc, continuă Gabe, pe un ton mai moale. Dar e o bagatelă. O bagatelă care îți îngreunează recuperarea. Și scrisul. Nimeni n-o să ți-o spună mai direct decât mine. Nimeni nu poate. Nu mă deranjează că te superi pe mine. Că te strâmbi la mine. Pot s-o suport. Ce nu suport este să te reapuci de băut din cauza asta. Să-ți faci rău cu mâna ta. 
Un ins uscățiv de lângă ei, cu niște căști uriașe, tasta furios pe laptopul lui, ca un hacker din filme care încearcă să spargă conturile Pentagonului. Din difuzoarele cafenelei se auzea un cântec languros, abia murmurat, pe care Cyrus nu îl recunoștea. 
— Monologul ăsta vine și cu o propunere? întrebă Cyrus stropșit. 
Gabe se aplecă spre el. 
— Știi care e prima regulă pe care trebuie s o respecte un dramaturg în devenire? Cyrus clătină din cap, abia perceptibil. Chiar și acceptarea întrebărilor lui Gabe i se părea o concesie. 
— Niciodată nu trimiți un personaj pe scenă fără să știi ce vrea. 
Cyrus se încruntă. 
— Eu știu ce vreau. 
— Zău? făcu Gabe, în continuare aplecat, cu palmele lui mari lipite de măsuța rotundă, făcând-o să arate ca un platou din lemn. 
— Vreau să însemn ceva, șopti Cyrus. 
— Ca toată lumea. Fii mai precis.
 — Vreau să fac poezie de valoare. Oamenii de artă gândesc lucrurile până la capăt. 
— Bun. 
Continuă. 
— Nu-i destul? întrebă Cyrus exasperat.
— Cyrus, toți oamenii, până la ultimul poștaș, se cred artiști și genii neînțelese. Tu ce vrei cu adevărat de la existența ta fără precedent și irepetabilă? Prin ce crezi că ești altfel decât ceilalți? 
Gabe se scobi între dinți cu unghia de la degetul mic. Îi lipsea un incisiv, fapt care îi dădea un oarecare aer de băiețandru. 
Cyrus se gândi o clipă, apoi spuse: 
— Vreau să mor. Cred că dintotdeauna am vrut. 
— Hmm, făcu Gabe, privindu-l pieziș. Revenim la asta. Continuă. 
— Ei, nu știu ce să mai zic. Mama a murit prostește. Din cauza unei așa zise erori de calcul. Împreună cu alți trei sute de oameni. Tata a murit ca un anonim, după ce zeci de ani a curățat găinaț la o crescătorie de păsări. Vreau ca viața mea — moartea mea — să însemne mai mult decât a lor. 
— Vrei să fii martir? întrebă Gabe, înălțând din sprâncene. 
— Cam așa ceva. Da, vreau. Ceva în genul ăsta. 
— Cyrus, tu nu ești în stare nici să-ți speli hainele murdare, spuse Gabe, zâmbind și arătând spre tricoul lui Cyrus, boțit și cu pete de cafea pe lângă guler. Chiar crezi că poți să-ți prinzi o bombă de piept și să intri într-o cafenea? 
Deși vocea nu i se schimbă la cuvântul „bombă“, Cyrus tresări la auzul lui. 
— Îți dai măcar seama cât de rasist e ce ai zis? șopti el, simțind cum îi urcă furia pe gâtlej ca un șarpe care iese din gaura lui — adulmecând aerul, plin de venin. 
— Greșesc? întrebă Gabe cu franchețe. 
— Nu la genul ăsta de martir mă refer. Deși… 
— Deși? spuse și Gabe. Spuma de espresso de pe mustața lui arăta caraghios. 
— Îți imaginezi ce înseamnă să ai o credință ca asta? Să fii absolut sigur de ceva ce n-ai văzut niciodată? Eu nu sunt atât de sigur de nimic. Nu sunt atât de sigur nici măcar de forța gravitațională. 
— Tocmai certitudinea asta le umple creierul cu prostii, Cyrus. Singurii oameni absolut siguri de ceva sunt fanaticii și tiranii.
 — De acord, de acord. Dar, te întreb eu, chiar nu este nicio părticică din tine care să-i invidieze pentru claritatea asta? Pentru convingerea lor?
 — Nu mă deranjează să trăiesc în incertitudine. Nu mă dau de ceasul morții ca s-o rezolv. Am fost prins băut la volan de patru ori într-o singură lună fiindcă eram sigur că mă descurc. Asta mi-a făcut mie certitudinea. M-a băgat la închisoare pentru optsprezece luni. Ai citit pasul 3 în ultima vreme? 
Cyrus își dădu ochii peste cap. Pasul 3 era cel în care îți dedici totul, întreaga viață, lui Dumnezeu sau poeziei sau bunică-tii sau cui o fi. 
— Ai fost atent la ce ți am spus? întrebă el. Nici măcar nu știu care este puterea mea superioară. 
— Asta nu te-a împiedicat să îngenunchezi odată cu mine anul trecut și să te rogi să te scape de suferință. 
— Să mă rog? Știm măcar cui ne adresam? 
— Ce mai contează? În orice caz, nu eului tău supradimensionat. Asta e tot ce contează. 
— Tu auzi ce spui? întrebă Cyrus. 
Șarpele își ridicase capul de acum, zornăindu-și coada. 
— Auzi cât de fățarnic ești când încerci să controlezi viața altora? Poate fiindcă a ta e de rahat. Poate fiindcă băiatul tău e un ratat și nevastă-ta a preferat băutura în loc să rămână cu tine. Poate tocmai de asta încerci să-mi zici mie ce să fac, ca să te simți tu mai bine. Mă faci pseudo-persan? Mă faci diletant? 
— Nu cred că te-am făcut diletant, zise Gabe calm. 
— Știi ce a spus Borges despre tați și oglinzi? Sunt ceva abominabil, fiindcă dublează numărul de oameni. 
— De fapt, sunt sigur că n-am folosit niciodată cuvântul „diletant“. 
— Nici măcar nu mă asculți! izbucni Cyrus, aproape strigând. 
Hackerul se uită spre ei. 
— Mda, replică Gabe, în continuare calm. Te-ai supărat pe mine și citezi din Borges ca să mă copleșești cu intelectul tău nemaipomenit. Foarte impresionant. 
— Du-te-n mă-ta! spuse Cyrus, ridicându-se de la masă. N-am nevoie de sfaturile tale. N-am nevoie să-mi dai lecții, n-am nevoie de căcatul ăsta de cult al căcatului. 
Cyrus își luă cafeaua neatinsă și se îndepărtă de masă. Gabe rămase nemișcat. Din difuzoare se auzea vocea lui Nick Cave: „hernie, Guernica, mobilier“. Cyrus se îndreptă cu pași mari spre mașină și porni cu toată viteza, cât mai departe de Tainița — și de Gabe —, copleșit de o combinație narcotică de indignare și de autocompătimire. Piciorul îi zvâcnea de durere. Se văzu pentru o clipă în oglinda retrovizoare; pata roșie cuprinsese toată jumătatea dreaptă a ochiului drept, culorile amestecându-se ca într-un tablou de Rothko. 
Avea ciudă pe sine că, la plecare, nu găsise nimic mai tăios de spus decât „căcatul ăsta de cult al căcatului“. Pe drum se gândi la alte formulări, mai incisive: biserică republicană pentru impotenți, sabat al boșorogilor rasiști. Îl liniștea să oprească timpul în loc și să-și pună memoria la treabă, făcând o incursiune prin pluriversul dicționarelor. Insipidul templu al cuvintelor. Cezari de scursură, care îi făceau lui Dumnezeu o disecție pe viu. Îi trecu în revistă pe toți poeții pe care-i citise, al căror extaz suprem depășea chiar și capacitatea limbii de a-l transcrie. Își dădu seama că nu-și mai amintea când simțise fie și o fărâmă de bine incandescent, venit fără niciun efort. Da, asta a fost ultima întâlnire AA, hotărî el. Și ultima oară când mai vorbea cu Gabe.
 

Martir!, de Kaveh Akbar, Ed. Trei, trad. rom. Petru Iamandi, 2025, col. „Anansi. World Fiction”