„Parădais”, de Fernanda Melchor (fragment)

Roman nominalizat la International Booker Prize.

Într-un complex rezidențial de lux, doi adolescenți se ascund de adulți și se îmbată. Franco Andrade, singuratic, supraponderal și dependent de pornografifie, fantazează obsesiv plănuind să-și seducă vecina – o femeie atractivă, căsătorită și mamă a doi copii –, în timp ce Polo visează să renunțe la slujba istovitoare de grădinar al complexului și să fugă de mama autoritară și din satul lor controlat de trafificanții de droguri. Confruntați cu o lume nedreaptă, violentă și plină de umilințe, Franco și Polo pun la cale un plan macabru și fără sens. Parădais explorează fragilitatea explozivă a societății mexicane – cu tendințele rasiste, intolerante și hiperviolente – și felul în care deformează caracterul celor mai vulnerabili dintre membrii ei.

„Fernanda Melchor are o voce puternică, nemiloasă, devastatoare, vocea cuiva care scrie cu furie și are puterea de a-și transmite ideile.“ - Samanta Schweblin

„Fernanda Melchor explorează în acest roman brutal violența și inechitatea socială și o face cu măiestrie tehnică uimitoare. Ea are un simț perfect al oralității și, când vine vorba de cruzime, etalează precizia unui neurochirurg. Parădais este o scurtă coborâre în iad.“ - Mariana Enríquez

„Romanul lui Melchor evocă povestirile lui Flannery O’Connor sau Scurtă istorie a șapte crime, de Marlon James. Impresionant.“ - The New York Times

„Cu o stăpânire abilă a resurselor tehnice ale romanului și o înțelegere extraordinară a forțelor iraționale care acționează în societate, cărțile Fernandei Melchor explorează o realitate impregnată de violență, rasism și sex... În lumea lui Melchor, nu există rezistență la violență, cu atât mai puțin ură față de ea. Tot ce poate face un romancier, pare să sugereze scriitoarea, e să arunce o privire atentă și nemiloasă asupra iadului pe care l-am creat.“ - Juan Gabriel Vásquez

Fernanda Melchor (n. 1982, Veracruz, Mexic) a absolvit jurnalismul la Universidad Veracruzana și din 2013 s-a dedicat exclusiv scrisului. Sezonul uraganelor a propulsat-o în anul 2017 în rândul celor mai buni tineri scriitori mexicani, aducându-i nenumărate premii și nominalizări internaționale în anii ce au urmat: Internationaler Literaturpreis 2019, Anna Seghers-Preis 2019, nominalizare la International Dublin Literary Award 2021 și la National Book Award for Translated Literature. Următorul ei roman, Parădais, a fost nominalizat în 2022 la International Booker Prize și este în curs de ecranizare. În 2024 i s-a decernat premiul Ryszard Kapuściński pentru volumul de reportaje Aquí no es Miami.

Parădais, de Fernanda Melchor (fragment) 

Polo își amintea perfect ziua aceea; l-a amuzat să o vadă pe doamnă la volan și pe soț exilat pe scaunul copilotului, când geamul a coborât cu un zumzet și un val de aer rece i-a izbit fața transpirată. Femeia purta ochelari negri care-i ascundeau cu totul ochii și Polo se putea vedea reflectat în lentilele lor, în timp ce ea îi explica cine erau și ce căutau acolo, buzele date cu roșu nerușinat, brațele pline de brățări argintii care au clinchetit ca niște clopoței de vânt când Polo a ridicat bariera și doamna i-a mulțumit fluturând din mână. O doamnă ca oricare alta, equis, niciodată nu l-a impresionat. La fel ca toate doamnele care locuiau în complexul rezidențial, cu casele lui albe acoperite cu țiglă metalică: mereu cu ochelari negri, mereu dichisite și pline de viață în dosul geamurilor fumurii ale mașinilor de teren, cu manichiură impecabilă și cu părul vopsit și întins cu placa, dar nimic de pe altă lume când le vedeai de aproape; mă rog, nimic care să te facă să o iei razna ca grasul, pe bune că n-aveai de ce. Sigur o știau din poze; soțul ei era celebru, avea o emisiune la televizor, frecvent apăreau poze cu ei patru la rubrica mondenă din ziare: el, chel și robust, mereu la costum și cu cămașă cu mânecă lungă în ciuda căldurii blestemate, cele două odrasle spilcuite și ea, atrăgând atenția cu buzele ei cărnoase și ochii scânteietori care păreau să-ți zâmbească în secret, între provocatori și malițioși, sprâncenele arcuite într-o expresie de complicitate cochetă, mai înaltă pe tocuri decât soțul ei, cu o mână în șold, părul până la umeri și gâtul împodobit cu șiraguri strălucitoare. Acesta era cuvântul care o definea cel mai bine: nu atât frumoasă, cât strălucitoare, atrăgătoare, făcută să o mănânci din ochi, cu formele ei lucrate la sală și picioarele dezgolite până mai sus de genunchi, purtând fuste vaporoase de mătase sau șorturi de in care contrastau cu lucirea întunecată a pielii ei bronzate. Deci o pizdă decentă, ca oricare alta; o pizdă acceptabilă care încă reușea să-și mascheze cu succes kilometrajul, ridurile și ravagiile cauzate de nașterea celor doi fii — cel mai mare deja un domnișor sadea — cu ajutorul cremelor și fardurilor scumpe și cu legănatul metronomic al șoldurilor, ținut sub control, cu care doamna mergea peste tot, pe tocuri sau în sandale sau desculță prin iarbă și care făcea ca jumătate din cartier să se uite după ea. Exact ce-și dorea ea, nu? Să o privească plini de dorință și de pofte, să aibă gânduri murdare cu ea când trecea pe lângă ei. Se vedea clar că o încânta și la fel și pe pleșuvul de soț. De fiecare dată când Polo îi vedea împreună, tâmpitul avea o mână pe ea: ba pe după talie, ba mângâindu-i șalele, ba atingându-i fesele cu orgoliul celui care-și marchează teritoriul și se mândrește cu trofeul său, în timp ce ea zâmbea încontinuu, fericită să fie admirată și tocmai de asta Polo se chinuia mereu să reziste poftei de a se uita după ea, încerca să-și controleze tendința instinctivă de a-și lungi gâtul, mișcarea aproape mașinală care-l făcea să-și miște capul pentru a urma cu privirea traiectoria feselor unduitoare trecând vesele și nepăsătoare pe străzile cartierului, la început pentru că voia ca nimeni — nici doamna, nici soțul, nici copiii sau boul de Urquiza, dar mai ales ea, demoazela — să nu-l vadă zgâindu-se la ea, pipăind-o cu ochii beliți, cu buzele deschise și un firicel de salivă atârnând de ele, exact ca handicapatul gras când o privea de la depărtare. Era atât de evident că e nebun după ea; nu reușea să disimuleze deloc și până și Polo și-a dat seama până la urmă, chiar dacă pe atunci, la început, când familia Maroño s-a instalat în casa cu numărul șapte, la sfârșitul lui mai, Polo încă nu se înhăitase cu Franco Andrade; petrecerea obrăznicăturii de Micky încă nu fusese anunțată și niciunul dintre cei doi nu schimbaseră vreun cuvânt. Dar era imposibil să nu iei seama la gras când îți ieșea în cale, un pierde-vară solitar, bătând străzile pavate din Parădais, cu burtoiul său formidabil, cu fața rubicondă înțesată de coșuri și buclele blonde care-i dădeau un aer ridicol, de heruvim căpcăun; o huidumă de băiat ai cărui ochi prindeau viață numai când o aveau în față pe doamna Maroño, pe care o urmărea încontinuu de când apăruse în zonă. Trebuia să fii orb sau idiot de-a dreptul ca să nu-ți dai seama de încercările disperate ale nefericitului porcușor de a fi în preajma ei, căci de fiecare dată când ea ieșea în grădina din față ca să se joace cu copiii, purtând doar un șort de lycra și o bustieră care sfârșeau lipite de piele când se uda cu apa de la furtunul pe care, printre râsete, îl disputa cu odraslele, spelbul cu osânză ieșea valvârtej din casă, chipurile ca să spele mașina bunicilor, ceva ce nu-i plăcea deloc să facă, dar acum o făcea fără ca bătrânii să-i poruncească strigând ca din gură de șarpe, cum se întâmpla înainte, sau să-l amenințe că-i vor lua computerul sau telefonul. Și, de asemenea, ce coincidență că de fiecare dată când doamna ieșea pe terasă ca să stea la soare în costum de baie, aceeași huidumă de băiat își făcea apariția după trei minute, îmbrăcat într-un slip care crăpa pe el și un maiou cât o prelată de mașină, cu care credea că poate masca revărsarea de osânză care era burta lui, și cu ochelari negri pentru a nu i se vedea privirea ațintită pe trupul uns cu cremă al doamnei, întinsă la o distanță de două șezlonguri, total absentă la gemetele lubrice ale porcului și la atingerile sporadice cu care nătărăul încerca să-și ascundă scula întărită. Dar cele mai jalnice erau repetatele lui încercări de a se împrieteni cu odoarele doamnei, pițigăiatul Andrés și alintătura smiorcăitoare Miguel, mai cunoscuți printre vecini ca Andy și Micky, dintr-o fanfaronadă absurdă a părinților lor, numai Domnul știe de ce, de dragul de a exagera degeaba, căci nu aveau nimic de gringo, și-ți venea să mori de râs, nu alta, când grasul îi striga, în timp ce se jucau în parc, gâfâind ca un taur în urma mingii cu care Andy îl dribla, slugarnic și supus toanelor lui Micky, în speranța că va fi invitat la masă în casa vecinilor pentru a se putea bucura, chiar dacă pentru scurte momente, de prezența femeii visurilor sale, regina și protagonista fanteziilor lui sexuale cele mai porcoase, stăpâna șuvoiului vâscos pe care lăbarul naibii și-l storcea noapte de noapte, uneori până în zori, cu gândul la ea și la buzele ei senzuale, la fundul ei rotund, la sânii ei mari, incapabil de a adormi din cauza dorinței pe care femeia aceea i-o provoca, a poftei care-l invadase încă de la prima vedere, când ea coborâse din mașina albă, efervescența care-i amintea de clipocitul șampaniei cu care bunicii lui sărbătoreau Anul Nou și din care el bea pe ascuns, după ce bunicii lui se matoleau; un vertij care în absența ei se transforma în angoasă și vid, o falie tectonică ce se deschidea brusc în sufletul lui, în fiecare după-amiază când trebuia să plece din casa vecinilor pentru că domnul Maroño se întorcea de la muncă și copiii trebuiau să facă baie și să-și scrie temele și doamna Marián, pe cel mai dulce și mai cald ton, îl ruga să plece acasă că era deja târziu și cu siguranță bunicii lui se întreabă pe unde o fi, și-l bătea prietenește cu palma pe spate, îl conducea până la ușă, toată un zâmbet, iar grasul nu avea de ales decât să se întoarcă acasă, cu coada între picioare și cu parfumul doamnei — după el, un amestec de Carolina Herrera, țigări mentolate și izul acru al broboanelor de sudoare din decolteu — încă persistându-i în nări, pentru a încerca degeaba să umple golul tot mai vast uitându-se la reality show-uri și la desene animate vulgare, criticate de bunicii lui, și îngurgitând pachete de biscuiți și prăjiturele și imense boluri cu cereale cu lapte, pentru ca apoi să urce în camera lui cu aer condiționat, să tragă bășini și să se uite la filme porno pe noul laptop primit de la bătrâni de ziua lui, a cărui memorie era aproape plină cu filmulețe lubrice descărcate de Franco de pe forumuri și pagini speciale, cu fotografii cu țâțe și pizde și cururi care acum începeau să-l scoată din sărite, dar tot se mai uita la ele, ore în șir, din simplă obișnuință. Ce altceva să fi făcut pentru a-și potoli pofta disperată care-l ardea pe dinăuntru?

Parădais, de Fernanda Melchor, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Marin Malaicu-Hondrari, col. „Anansi. World Fiction”