„Visul jaguarului”, de Miguel Bonnefoy (fragment)

Grand Prix du Roman de L'Académie française 2024. Prix Femina 2024.

„Visul jaguarului este atât genealogia galopantă a unei familii, cât și o panoramă fabuloasă a Venezuelei moderne.” - Le Devoir

Când o cerșetoare mută din Maracaibo găsește un nou-născut abandonat pe treptele unei biserici, nu bănuiește destinul neobișnuit care îl așteaptă pe orfan. Crescut în sărăcie, Antonio va fi pe rând vânzător de țigări, hamal, servitor într-un bordel, înainte de a ajunge, grație energiei sale debordante, unul dintre cei mai iluștri chirurgi din țară. Într-o saga plină de culoare, cu personaje de neuitat, Miguel Bonnefoy zugrăvește tabloul unei familii extraordinare, al cărei destin se împletește cu cel al Venezuelei.

„De la malurile fermecate ale lacului Maracaibo până la cheiurile pariziene, Visul jaguarului îl poartă pe cititor într-o serie de aventuri care preaslăvesc curajul visătorilor, al constructorilor și al celor drepți.“ - Les Echos

„În sângele lui Miguel Bonnefoy curg torente de anecdote amețitoare, de legende magnifice. Iar personajele sale, pline de culoare, uneori fictive, alteori foarte reale, înfrumusețează și mai mult această poveste deopotrivă picarescă și poetică.“ - Le Figaro littéraire

„Miguel Bonnefoy iubește peisajele extreme – jungla, mangrovele, vârfurile amețitoare –, destinele care se apropie de mit, iubirile nemăsurate. Povestitor înzestrat cu un lirism plin de măiestrie, el împletește aceste elemente în ficțiuni seducătoare, hrănite de influențe latino-americane și de legenda familiei.“ - Le Temps

Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Femina și la Premiul Mille Pages) au fost traduse în peste douăzeci de limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul tânărului scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles. Romanul Ereditate (Héritage), apărut în limba română la Editura Trei, în 2021, a fost nominalizat la Premiul Femina și la Marele Premiu al Academiei Franceze și a obținut Premiul librarilor din Franța în 2021. De același autor, la Editura Trei a apărut romanul Inventatorul (L'Inventeur).

Visul jaguarului, de Miguel Bonnefoy (fragment)

Încă un an se apropia de sfârșit, iar Ana Maria și-a dat seama că nu se gândise la ce avea să facă mai târziu. Nu știa nimic, nici despre lume, nici despre ea însăși, căci taică-său fusese acela care purtase grija viitorului ei și, în afara câtorva visuri inocente, nu-i trecuse niciodată prin minte să plece din Maracaibo înainte de dimineața aceea din iunie. 

Ana Maria avea atunci șaptesprezece ani. Își vedea cu sârguință și disciplină de școală, când, într-o bună zi, pe la ora 9, pe holurile de la Colegio Sucre, a întrezărit silueta unei femei cu părul deschis la culoare, cu ochii verzi, care părea ieșită dintr-o lume îndepărtată de viori și de brutalitate. Era Lya Ímber de Coronil. Venea din Ucraina. Pediatră la Caracas, hotărâse să bată țara-n lung și-n lat, din liceu în liceu, ca să le încurajeze pe tinere să studieze medicina, cutreierând ținuturile acelea tropicale pe care familia ei le adoptase după exod, reprezentantă rănită și plină de curaj a unei lumi dispărute, care fugise de violența antisemitismului de la Odessa și care se îmbarcase pentru continentul acesta ce încă purta numele de Indiile Occidentale, unde, așa se credea, femeile își tăiau sânul drept ca să folosească mai bine arcul. În clasă, Missia Alcina a prezentat o tuturor: 

— Iat-o pe prima femeie medic din Venezuela. 

În fața înfrigurării uluite a fetelor, sub privirile fermecate, Ana Maria nu a uitat niciodată încântătoarea impresie pe care i-a făcut-o. N-a uitat nici momentul în care, pe estrada din sală, cu halatul ei alb și părul prins în coc, după ce pianul Carmelitei a scos ultimele note, pediatra aceea a povestit cu un accent slav, într-o tăcere de necrezut, fără nicio exagerare ori scorneală, pățaniile ei pe nemărginitul continent al medicinei. Ana Maria a ascultat cu o asemenea atenție, încât a avut impresia că aude o limbă nouă, o limbă a viitorului, pe care numai femeile o puteau înțelege. A încercat să-și reprezinte acele șesuri necunoscute, să calculeze cantitatea de monstruoase primejdii, să evalueze dificultățile ce trebuiau depășite și cât de greu trebuia să fie să te impui într-un regat atât de departe de Dumnezeu, făurit pentru bărbați, și totuși a încercat o tainica dorință de a-i semăna. A privit îndelung chipul doctoriței care i s-a părut nu o femeie, ci o făptură evanghelică, străduindu-se să înțeleagă cum de fiarele din domeniu și junglele barbare nu o devoraseră încă. Și când s-a întors acasă seara, știa ce voia. S-a înfipt în fața Mamei Concha și vocea nu i-a tremurat defel. 

— Eu am să fiu prima femeie medic din Zulia. 

Hotărârea, pe care o luase sub impulsul expedițiilor și al cutezătoarelor descoperiri, a fost o mare surpriză pentru familie. Nu se mai pomenise o femeie medic. Și totuși nimeni din casa de pe San José nu se îndoia că Ana Maria era un geniu, din ziua în care călugărița Lorenza Casado scrisese lucrul acesta pe o bucățică de hârtie, de parcă îl gravase pe frontispiciul sorții sale, și astfel au decretat că, dacă Fecioara Maria putuse să aducă un copil pe lume, o fată săracă din Maracaibo putea să poarte un halat alb. Or, în oraș nu exista universitate. Trebuia neapărat să se ducă la Caracas. Chinco, tot surghiunit la ferma lui, ascuns ca să scape de închisoare, nu a putut să trimită bani. 

Și atunci, cei unsprezece vârstnici din casa de pe San José au pus mână de la mână pentru călătoria Anei Maria. În câteva zile, toți au scos ca prin minune vechi bancnote și obiecte de argint, medalioane cu sfinți și cercei de familie, brățări în formă de lună și inele pe care niciun deget nu le mai purtase de o sută de ani, lănțișoare de aur și chiar și un vas chinezesc, pictat cu cocori eleganți și cerbi uriași, despre care nimeni n-a fost în stare să spună cum de ajunsese acolo. În timp ce strângea toate acestea, Mama Concha s-a minunat să constate ce avere zăcea în propria casă și, până când a murit, nu i-a mai ieșit din minte că dormise atâta vreme pe o comoară. Mama Concha a fost cea care a însoțit-o pe Ana Maria. Deși suferea de hipertensiune și de artroză la genunchi, de tulburări digestive și de sciatică, i-a liniștit pe toți cu câteva vorbe: 

— Ce poate să mi se ntâmple? Plec cu cea mai mare doctoriță din țara asta. 

Pe 2 iunie, Ana Maria și Mama Concha au părăsit casa de pe San José cu opt geamantane de haine și văsărie, umbrele și valize cu cărți, și o colivie mică din fier aurit cu un cintezoi ca șofranul, care cânta ca să vestească ploaia. Au traversat lacul Maracaibo într-o pirogă până în portul La Ceiba, în sud, într-o călătorie care a durat două zile, așezate pe niște bănci de lemn, iar de acolo au pornit pe vechiul drum transandin, construit anevoie în urmă cu douăzeci de ani, pe aceleași cărări pe care odinioară, în timpul cuceririi spaniole, Núñez de Balboa mersese în sens opus în căutarea Mării Sudului. 

Drumul nu trecea prin aproape niciun sat, nu se întâlnea cu nicio altă cale. Au luat un tren vechi căruia i se spunea El Troller, care le-a dus, în șase ore, până la intersecția din Motatán, un cătun de garajiști și de vânzătoare de yucca de pe înălțimile statului Trujillo, de unde începea prima autostradă spre Caracas. La întretăierea drumurilor andine, lângă o pompă de benzină pierdută în mijlocul câmpiei, departe de tot și acoperită de praf, în fața căreia câteva motociclete arse de soare stăteau la o coadă mută, au așteptat un autobuz al companiei ARC, care le-a transportat până la Barquisimeto în douăsprezece ceasuri de călătorie. 

A doua zi, după ce au dormit într-un hotel amărât, au găsit o mașină care, zece ore mai târziu, le-a lăsat, extenuate după acest periplu, înfometate, îmbătrânite cu o mie de ani, în piața Candelaria, unde le aștepta Aura Josefina Rodriguez, nepoata unei verișoare a primului soț al bunică-sii, o femeie pe care n-o văzuseră niciodată. 

Călătoria aceasta istovitoare a fost totuși pentru Ana Maria ca o apă de foc din lumea cea nouă. La cei optsprezece ani ai săi, cu lacoma curiozitate a tinereții, mintea ei provincială nu izbutea încă să-și croiască un drum prin mulțimea de imagini și de povestiri, dar în spatele acestui oraș cu o sută de biserici, inima ei presimțea universități vaste ca niște păduri pe care le străbăteau studenți străini, spitale cu porți albe și înalte bântuite de fantomele războaielor de independență și nopți cu stele roșii. Ca să devină medic, îi venea greu să-și imagineze un alt oraș decât acesta, de unde Lya Ímber de Coronil plecase să caute dincolo de porturile Mării Negre nu succesul ori recunoașterea, ci o armată de femei.

Visul jaguarului, de Miguel Bonnefoy, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Tristana Ir, col. „Fiction Connection”