Alungarea din Paradis

Întâmplarea a făcut să citesc una după alta două romane contemporane ce au ca subiect imigrația forțată. Primul a fost Pământ american, de Jeanine Cummins, a cărui acțiune se petrece în Mexic, iar cel de-al doilea Apicultorul din Alep, de Christy Leftery, care imaginează drumul a doi soți sirieni dinspre ruinele fumegânde ale orașului sirian Alep către Marea Britanie. 

Știrile și imaginile cu războiul din Siria sau cu imigranți plecați la drum spre Europa, uneori doar cu un rucsac în spate, au devenit tot mai obișnuite în jurnalele de știri, alături de scandalurile ce n-au întârziat să apară în momentul când aceștia au ajuns în țările europene. Însă ce nu pot face relatările reporterilor, o poate face o poveste bună, și anume să transforme privitul pasiv în empatie. Și asta face Christy Lefteri în romanul ei în timp ce ne pune să ne străbatem odată cu personajele sale acest drum trăit, ca orice părăsire a căminului sau a casei natale, ca o alungare din Paradis. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult: felul în care autoarea a construit povestea alternând planul prezent (al așteptării unei vize într-o pensiune din Marea Britanie, alături de alți rătăciți ai sorții, fiecare cu povestea sa tristă) cu trecutul (bântuit atât de imaginile clădirilor în flăcări și ale bărbaților înarmați cu mitraliere care ucid alți oameni, dar și ale unui oraș oriental ivit parcă din povești, o imagine a serenității, a grădinilor pârguite și încălzite de soare). Și apropo de povestea tristă a fiecăruia, un gând care nu mă mai părăsește de când am terminat cartea: fiecare imigrant știe că posibila lui salvare (viza într-o țară străină) depinde exclusiv de povestea pe care le-o spune funcționarilor. Și nu e vorba numai de povestea în sine, ci și de felul în care o spui pentru a-i convinge. La capătul drumului prin care trebuie să începi o nouă viață, viața îți depinde de talentul de povestitor. E ceva de gândit aici. 

Seara, proprietăreasa ne aduce ceai cu lapte. Marocanul e bătrân, are vreo optzeci, poate chiar nouăzeci de ani. Arată şi miroase de parcă ar fi făcut din piele. Citeşte Ce să faci pentru a fi ca britanicii şi, din când în când, zâmbeşte dispreţuitor. Îşi ţine telefonul în poală şi se opreşte la capătul fiecărei pagini să‑l verifice, dar nu‑l sună nimeni, niciodată. Nu ştiu pe cine aşteaptă sau cum a ajuns aici, nu ştiu de ce a făcut drumul ăsta lung şi greu la o vârstă atât de înaintată, căci arată ca un om care aşteaptă să moară. Urăşte felul în care bărbaţii care nu‑s musulmani urinează stând în picioare.

Suntem vreo zece în pensiunea asta dărăpănată de lângă mare, toţi din diverse colţuri ale lumii, toţi într‑o stare de continuă aşteptare. S‑ar putea să nu ne lase să rămânem aici sau s‑ar putea să ne trimită înapoi, nu prea mai sunt alte opţiuni. Ce cale să apuci, în cine să ai încredere, să ridici bâta şi să ucizi un om sau nu? Lucrurile astea ţin de trecut. Se vor evapora în curând, precum râul.

Iau abaya Afrei de pe umeraşul din dulap. Ea aude că fac asta, se ridică în picioare şi‑şi întinde braţele. Arată mai bătrână acum, dar se comportă mai infantil, de parcă a redevenit copil. Părul ei are culoarea şi structura nisipului de când i l‑am vopsit pentru fotografii – am îndepărtat elementul arabic din el. Îl leg ntr‑un coc şi îi înfăşor hijabul în jurul capului, fixându‑l cu nişte agrafe, în timp ce ea îmi ghidează mişcările, aşa cum face de fiecare dată.

Asistenta socială o să vină la ora 13 şi toate întâlnirile au loc în bucătărie. Va vrea să afle cum am ajuns aici şi va încerca să găsească un motiv să ne trimită înapoi. Dar eu ştiu că, dacă spun ce trebuie, dacă reuşesc să o conving că nu sunt un criminal, atunci vom putea rămâne, pentru că noi suntem norocoşi, venim din cel mai cumplit loc din lume. Marocanul nu‑i atât de norocos; el va trebui să ducă mai multă muncă de convingere, să aibă dovezi. Acum stă în camera de zi, lângă uşile de sticlă, ţinând în mâini un ceas de buzunar din bronz, cuibărindu‑l în palme de parcă ar fi un ou pe cale de a ecloza. Se uită lung la el, aşteptând.Aşteptând ce? Când mă vede stând acolo, îmi spune: „Nu merge. S‑a oprit într‑un alt timp“. Îl ţine de lanţ sus, la lumină, şi îl leagănă uşor, acest ceas încremenit, făcut din

bronz

era culoarea oraşului departe, în vale. Trăiam într‑o căsuţă cu două dormitoare, pe un deal. De acolo, de sus, vedeam toată arhitectura lipsită de o organizare clară şi frumoasele domuri şi minarete, iar în depărtare, se putea distinge vârful citadelei.

Primăvara era foarte plăcut să stai pe verandă; simţeam mirosul pământului din deşert şi ne uitam la soarele purpuriu, apunând peste ţinuturile familiare. Iar vara stăteam înăuntru, în faţa ventilatorului, cu prosoape ude pe cap şi cu picioarele într‑un lighean cu apă rece; era cald ca într‑un cuptor.

În iulie, pământul era uscat, crăpat, dar în grădina noastră aveam caişi, şi migdali, şi lalele, şi irişi, şi fritilarii. Când râul seca, mergeam în vale, la iazul de irigare, şi aduceam apă pentru grădină, să nu moară. Pe când venea luna august, parcă încercai să readuci la viaţă un cadavru, aşa că nu aveam de ales, mă resemnam, privind cum moare totul, devenind una cu uscăciunea din jur. Când era mai răcoare, ne plimbam şi ne uitam la şoimii care zburau pe cer, înspre deşert.

Aveam patru stupi în grădină, aşezaţi unul peste altul, dar ceilalţi erau pe un câmp la periferia de est a oraşului Alep. Îmi era foarte greu să stau departe de albine. Dimineaţa mă trezeam devreme, înainte de răsăritul soarelui, înainte ca muezinul să cheme oamenii la rugăciune. Mergeam cu maşina patruzeci şi opt de kilometri până la stupină şi ajungeam acolo tocmai când primele raze ale soarelui scăldau câmpul, când se auzeau albinele bâzâind într‑o singură notă pură.

Albinele formau societatea ideală, un mic paradis în mijlocul haosului din jur. Colectau nectar din florile de lămâi, de trifoi, de chimen negru şi de anason, de eucalipt, de bumbac şi de iarbă‑neagră. Aveam mare grijă de albine, le îngrijeam, verificam stupii să nu fie infestaţi sau să apară vreo boală. Uneori construiam stupi noi, împărţeam roiurile sau creşteam reginele – luam botcile de la o altă familie şi urmăream cum albinele lucrătoare le hrăneau cu lăptişor de matcă.

Mai târziu, în timpul perioadei de recoltare, verificam stupii, să văd câtă miere produseseră albinele, şi apoi puneam fagurii în centrifugă şi umpleam tăvile, după ce descăpăceam fagurii, pentru a scurge lichidul auriu de dedesubt. Asta era meseria mea, să protejez albinele, să le menţin sănătoase şi puternice, în timp ce ele îşi îndeplineau menirea de a face miere şi de a poleniza culturile, pentru a ne asigura nouă viaţa. 

Apicultorul din Alep, de Christy Lefteri, Editura Litera, 2020, trad. Emanuela Tegla, col. „Buzz Books”